Pages

Friday, February 27, 2009

Aristotel pe foarte scurt

Aristotel e un monstru, ca sa spun asa :) Daca vrei sa-l citesti nesistematic, doar din curiozitate, esti pierdut. Are peste 150 de lucrari din domenii atit de diferite, incit e greu de crezut ca opera sa poate avea coerenta: “Despre poeti”, Despre Justitie”, “Despre sanatate”, “Despre suflet”, “Despre placere”, “Despre stiinte”, “Despre specii si genuri”, “Despre animale”, “Despre pitagoreni”, “Despre astronomie”, “Despre magneti”, “Victorii olimpice” etc etc. N-a existat, cred, domeniu pe care Aristotel sa nu vrea sa il cunoasca: uneori prin observatii, alteori prin logica. Asa ca “Aristotle, A Very Short Introduction” (Oxford Paperbacks, 2000) de Jonathan Barnes e un ghid cit se poate de util in opera celui numit “printul filosofilor”.

Pe de alta parte, Jonathan Barnes este profesor de filosofie antica la Universitatea din Geneva si este un exeget al lui Aristotel. Introducerea asta foarte scurta e insa remarcabila: prin continut – ofera un overview succint, dar complet, al celor mai importante preocupari aristotelice; prin structura – traseaza firul ala rosu al coerentei; prin critica – chiar daca ea, critica, e din dragoste; prin stil – aproape literar. E mai mare placerea sa sari impreuna cu Aristotel si Barnes de la logica, la zoologie, de la Jocurile Olimpice, la teoria metafizica, de la politica, la psihologie, iar toate invataturile astea fiind plasate corect, in contextul vremii – adica anii 300 i.Chr. Barnes ne avertizeaza inca de la inceputul introducerii sale ca, daca ne uitam la Aristotel doar de-acum, din timpul prezent, exista riscul de a-l considera pe cit de genial, pe atit de ridicol!!

Ceea ce trebuie sa ne amintim despre Aristotel e ca el a fundamentat stiinta si cercetarea, ca el a dezvoltat logica si a impus limbajul generalizator. La fel de important e ca teoriile sale, mai ales cele despre biologie/zoologie si cele despre logica, au rezistat vreo 2000 de ani, adica pina prin secolul al XVIII-lea. Barnes il considera pe Aristotel nu un creator de gindire sistematizata, ci un teoretician al gindirii sistematice. El, spune Barnes, nu creeaza un sistem, ci ne arata, mai degraba, cum ar trebui sa fie unul!!

Tot Barnes e de parere ca eudaimonia lui Aristotel (concept prezent in cele doua etici ale sale) nu e chiar ceea ce se cheama fericire (hapiness), ci mai degraba un fel de prosperitate (human flourishing) ce poate fi atinsa printr-o intensa activitate culturala. Ar trebui sa trag cu ochiul pe la gramo in legatura cu eudaimonia, da’ ma tem ca serialul lui despre etica nicomahica e mai lung decit introducerea lui Barnes :))

Despre Aristotel ca persona, nici exegetul nu stie multe: “Of Aristotle’s character and personality little is known. He was allegedly a dandy, wearing rings on his fingers and cutting his hair fashionable short. He suffered from poor digestion, and is said to have been spindle-shanked. He was a good speaker, lucid in his lectures, persuasive in conversation; and he had a mordant wit. His enemies, who were numerous, accused him
of arrogance
”.

Admiratia lui Barnes pentru Aristotel este, chiar daca din dragoste, una obiectiva. Nu lipsesc din introducere comentarii ironice despre naivitatile lui Aristotel; ca cea a bronzului, exemplu de cauza materiala, ori ca plasarea “animalului de foc” pe luna. Si mai ales Barnes are meritul, asa cum spuneam, de a ne introduce in opera lui Aristotel bucata cu bucata, integrindu-ne in acelasi timp, in intregul ei. Si asta e cu atit mai dificil de facut, cu cit lucrarile aristotelice care au supravietuit sint doar insemnari si note...majoritatea cartilor sale s-a pierdut!!

Sunday, February 22, 2009

Tristete si erotism
La 82 de ani (acum are 83), Siegfried Lenz a scris primul lui roman de dragoste: “Un minut de tacere” (“Et minuts stilhed” – editia daneza, Hovedland, 2008). Un roman scurt, o nuvela practic, despre o poveste de dragoste la fel de scurta, interzisa si perfecta.

Christian are 18 ani si o iubeste pe Stella Petersen, profesoara de engleza din liceu. Relatia lor (profesor-elev) devine una erotica, sexuala in vacanta de vara, in Hirtschafen - oras fictiv in nordul Germaniei, la malul Marii Baltice. Aici Christian si Stella se iubesc in tacere, in clandestinitate si… Stella moare. Durerea lui Christian, ca si dragostea, se manifesta tot in tacere. E dureros, sfisietor sa-si aminteasca de Stella, de iubirea lor, de sperantele lui, de deznadejdea lui, in minutul de reculegere pe care profesorii si elevii i-l pastreaza intru amintire.

E atita tristete si erotism in nuvela asta, incit e greu sa te distantezi lucid de ea. Povestea e scandaloasa in sine, social inacceptabila , nu?, insa Lenz nu te lasa s-o privesti in felul acesta. El te implica in amintirile eroului, in flash-backuri triste, in descrieri uluitoare ale marii si tarmului baltic si in trairi naive, dar pline de pacat. Pacatul este insa abil eludat, iar povestea ramine cumva pura, neintinata. Ce ramine dupa “Un minut de tacere” e prima dragoste: sincera, formativa si de neuitat.

Intre Christian si Stella exista o oarece diferenta de virsta, probabil importanta, insa deloc precizata. Totusi, ei sint parteneri egali in relatie. Stella il familiarizeaza pe Christian cu Faulkner si Orwell, iar Christian ii povesteste Stellei despre mare si roca ei din adincuri. Daruirea lor unul altuia e si ea egala, juvenila, inconstienta.

Tacere. Dragostea e consumata in tacere mai putin din cauza ilegitimitatii ei, cit mai ales din cauza inutilitatii cuvintelor, a potentialului lor decadent. “Tacerea, Christian, inseamna uneori mai mult decit cuvintele. Intelegi ce vreau sa spun? –Da, i-am raspuns.” Si tot in tacere Christian isi poarta durerea. In tacere isi aminteste de “tu, Stella” si doar vorbind, foloseste persoana a-III-a. Gesturile tandre, cuvintele de iubire sint “ale tale, Stella”, iar actiunile exterioare sint “ale ei, Stella”. E o trecere subtila folosita, cu mare efect, de Lenz. “Ti-ai lasat capul incet pe umarul meu, iar eu nu indrazneam sa mai fac nicio miscare. Mi-am abandonat mina intr-a ta si n-am simtit-o decit atunci cind ai ridicat-o usor, lasindu-ti obrazul sa se odihneasca pe ea o secunda. Cu o voce care nu parea a ei, Stella s-a ridicat si a iesit afara..” (pg. 37-38).

Mai spuneam cindva ca Lenz e un maestru al stilului. In cartea asta, de doar 140 de pagini, el reuseste sa exprime, repet, nu doar o imensa tristeste (fara niciun fel de sentimentalism), dar si erotism. Mi-a adus aminte de “Povestea tirfelor mele triste” a lui Marquez (scrisa si ea la batrinetea autorului), cu deosebirea ca erotismul lui Lenz nu-i unul greu, sexual ca al columbianului, ci unul mai degraba inocent, platonic. Tristetea nici ea nu-i una metafizica, ci una cit se poate de concreta; contine durere, resemnare si maturizare.

Wednesday, February 18, 2009

Eu si noi
Chiar cu riscul de a “speria” audienta masculina care mai trece din cind in cind pe blogul asta, ma incumet sa declar cartea lui Carol Shields, “Jurnal in piatra” (Humanits Fiction 2008), una dintre cele mai bune carti, citite de mine, cu si despre femei. E si pentru femei ... insa nu numai.

Jurnal in piatra” e povestea unei vieti. Insa “ce este povestea unei vieti? O cronica a faptelor, sau o impresie mestesugit modelata? Aducerea la un loc a lucrurilor de care se teme? Sau adunarea lucrurilor revelate nonsalant, acele minuscule beneficii ale cunoasterii care i-au fost destinate?” (pag. 293), se intreaba Daisy Goodwil, eroina cartii, aprope spre sfirsitul vietii sale lungi.

Iar Carol Shields scrie o poveste magic-realista (si postmodernista) despre viata lui Daisy Goodwill, nascuta aproape odata cu secolul (trecut) si moarta prin omienouasuteoptzecisiceva. O poveste-jurnal-ambivalent. O poveste despre “eu” , Daisy Goodwill, asa “cum sint”, dar mai ales o poveste despre “noi”, nenumaratele Daisy Goodwill, asa cum “societatea se asteapta ca sa fim”. Eu si noi, doua pronume, fiecare cu partea lui de jurnal. Mai vizibil “noi”, caci Daisy insasi se vede pe sine ca un personaj. “Eu”-l e tinut in taina, e intim, neimpartasit si luat, la sfirsit, cu sine, in nemurire.

Shields face o treaba excelenta cu dedublarea asta literara, de-a dreptul schizofrenica. Ii asigura lui Daisy participare continua la poveste, insa si detasare, contemplare. Daisy e ea, atunci, la nastere, intr-o atmosfera magic realista (mi-a amintit, cumva, de “Ca apa pentru ciocolata”). Apoi intreaga viata e un “noi”: o tinara culta, gata-gata sa faca o partida buna, rapid ratata; apoi o sotie si mama model care trudeste in timpul zilei, insa care la cina se “prepara”, pentru sot, cu haine si parfum, iar mai apoi, in pat, inutil, cu diafragma. Devine vaduva si redevine “eu”, impacata cu sine, dar prinsa in propria neexprimare. Daisy Goodwill - prezenta si absenta. Dar si istorie.

Mai mult decit povestea in sine, cum spuneam magic realista, pe mine m-a prins mai degraba stilul. E curgator, multivalent, subtil, seducator si senzual. Umorul nu lipseste nici el, nici poezia si nici inteligenta. E o carte pentru care Carol Shields a primit Pulitzerul in 1995.

Sunday, February 15, 2009

Leapsa chestionar
..demult acceptata de la dragos :)

1.Care este cea mai bună carte citită de tine?
Pale Fire, categoric.

2. Ai făcut cadou cărţi?
Da, multe. Chiar si o biblioteca de doua camere am daruit-o la plecarea din tara.

3. Care este viitorul literaturii?
Ca orice forma de arta, literatura are dinamica ei. Se va schimba deci; insa cum, nu stiu.

4. În ce limbi ai citit cărţi?
Romana, engleza, daneza si, cu totul accidental, in cele doua limbi straine temeinic (huuh) studiate-n scoala: franceza si germana.

5. Ce cărţi "celebre" nu ţi-au plăcut?
"Rayuela", "Daca intr-o noapte de iarna un calator"…sigur mai sint si altele!!

6. Ce ţară a produs cea mai buna literatură?
Nu stiu daca ar putea fi numita doar o singura tara ai carei scriitori sa fi produs cea mai buna literatura. Au fost mai degraba epoci in care una sau doua tari au dat scriitori buni si implicit literatura buna: Anglia, Franta, Rusia, Germania, USA.

7. Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?
De cele mai multe ori da.

8. Cam câte cărţi ai citit până acum?
Probabil undeva in jur de 1.500?!

9. Cu ce cărţi ai dormit în braţe de plictiseală?
Cind ma plictiseste o carte, o las pur si simplu deoparte.

10. Ce înseamnă cărţile pentru tine?
Adictie.

11. Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?

Un catalog de istoria artelor, bibliografie obligatorie.

12. Care este cel mai tare final la o carte citită?
“And then the storm of shit began” – By Night in Chile, Roberto Bolano.

13. Care este cea mai influentă carte citită de tine?
Ulysse, de James Joyce.

14 Care scriitor te-a influenţat cel mai mult ?
Donald Schön.

15. Cât de repede citeşti o carte?
Depinde de dispozitie, de carte, de limba; de la citeva ore pina la citeva saptamini.

16. Poate literatura să schimbe lumea?
Nu cred ca in mod direct, insa poate contribui la schimbare.

Raluca, preiei provocarea?? :))

Wednesday, February 11, 2009

Portocaliu
Cineva spunea (nu ma tin minte cine si nici unde, da’ mi-a placut idea) ca literatura poate dezvolta mult mai fericit dilemele existentiale decit filosofia insasi. E de ajuns, de pilda, sa concretizezi abstractiunea unei idei cu un caz/un personaj/o situatie, ca ideea sa capete forme, perspective si dimensiuni nebanuite. Constient probabil de aceasta idee, Jostein Gaarder foloseste cu succes si empatie literatura (mai ales cea care, aparent, se adreseaza publicului tinar) pentru a expune si analiza nelinisti metafizice. De pilda, la intrebarea despre rostul efemer al existentei, Gaarder ofera in “Fata cu protocoale” (Appelsinpigen, in daneza - Forum, 2004) un raspuns anti-Sofocle ("Ceea ce trebuie să preferi oricărui lucru este să nu te fi născut" – citat, citat de isuciu). Da, intre viata si nimic, viata, oricit de scurta ar fi ea, merita aleasa, fie doar si pentru iubirea pe care o implica (intorcind cumva in oglinda certitudinea lui Preda ca “daca dragoste nu e, nimic nu e”). Pina aici, nimic original, nu?

Ceea ce e original(a) la Gaarder, e insa demonstratia raspunsului sau. O demonstratie simpla, limpede, didactica si dialectica, extrem de cuprinzatoare intre cele doua limite inteligent trasate. Viata, contemplata imaterial, dinspre trecut, de tatal bolnav de cancer care isi asteapta sfirsitul; asta pe de o parte. Pe de alta parte, e viata inspre inainte, cea care urmeaza a fi traita. Scrisoarea pe care tinarul Georg o primeste de la tatal sau mort de 11 ani e legatura dintre existenta si non-existenta, dintre viata si pierderea ei, dintre trecut si viitor. E un fel de telescop Hubble care traverseaza spatiul si timpul si care poate oferi raspunsuri, chiar daca la milioane de ani distanta, la intrebari si framintari originare. Scepticismul parintesc, gravitatea intrebarii “tu ce ai alege?” il pun pe Georg sa evalueze trecutul si sa realizeze cit de semnificative sint uneori intimplari si gesturi banale. Cit de importante si determinante pot fi ele pentru viitor, fara ca acest lucru sa poata fi vazut din prezent. Iar intre cele doua prapastii ale non-existentei (ca in Sonata Lunii), Georg alege viata, dragostea parintilor sai (oricit de efemere sint), convins fiind ca generatie dupa generatie vor crea, impreuna, ceva Unforgettable.

PS. Hotarit, Gaarder suna mult mai bine pe daneza (ruda de singe cu norvegiana), decit pe engleza. E mult mai natural discursul, mai firesc. In acelasi timp, mi s-a parut cumva gresit pretextul cartii: “tu ce ai alege”? Putem alege noi ceva ??

Tuesday, February 10, 2009

Sapte nopti si-un bonus
Mi se facuse dor de Borges; de povestile lui dense si fantastice. La ele ma astepam atunci cind am cules saptamina trecuta, din biblioteca, “Seven nights” (New Directions Publishing Corporation, 1984), o carte pe care o cumparasem mai demult, dintr-un anticariat din Amsterdam. Asta fara sa dau prea mare atentie cuprinsului, caci Borges e Borges, iar suprizele din partea lui nu pot fi decit placute, nu?. Ei bine, da, caci doar ce incepusem “The Divine Comedy”, ca m-a si lovit deodata amintirea. Amintirea ca mai citisem cartea asta demult, demult de tot, intr-o editie prerevolutionara de la Junimea, un volumas cu coperte grosiere bleu si gri. “Cartile si noaptea”...asta era!

Imi amintesc intii si-ntii despre placerea cu care Borges marturisea ca citise “Comedia Divina”: in tramvai, o editie bilingva, italiano-engleza, de buzunar. Din cauza lui, ma apucasem si eu de opera lui Dante, pe care, insa, am abandonat-o rusinos in Purgatoriu. E un must read, repeta si astazi Borges, de preferat cu voce tare, caci, “in Dante, however, as in Shakespeare, the music corresponds to the emotion”.

Mi-am amintit, apoi, de “O mie si una de nopti” si de frumusetea si nemarginirea gasite de Borges in numarul de basme orientale 1001. 999 –spune el- ar fi fost ceva neterminat. 1001 este insa infinitul ... si inca ceva. Acel plus/minus unu algebric cu putere exponentiala. Azi, peste ani, cele doua discursuri borgheziene (caci “Seven Nights” e o culegere de conferinte ale scriitorului tinute, in 1977, la Buenos Aires) imi amintesc, nici mai mult, nici mai putin de Pale Fire, poemul (ne)terminat al lui Nabokov, cu cele 999 de versuri ale sale. Nu degeaba s-a tot vorbit despre afinitatea incredibila dintre Nabokov si Borges care, desi nu se citisera unul pe altul, gindeau la fel, scriau la fel.

Mi-am amintit mai cu seama de “Orbirea” care, in editia engleza, e plasata, metaforic, la sfirsitul cartii, si nu la inceputul ei, ca in “Cartile si noaptea”. Orbirea, crede Borges, e un mod de viata; un mod de realizare in cazul unui artist care are, astfel, posibilitatea de a-si transforma suferinta si nefericirea in eternitate. Pentru Borges, orbirea nu e una absoluta, ci lenta, crepusculara, lipsita de rosu si negru, care coincide cu momentul in care sciitorul devine directorul bibliotecii municipale din Buenos Aires. Doua daruri, spune Borges, care se contrazic: pe de o partea biblioteca si atitea carti care ar putea fi citite, iar pe de alta parte, orbirea, crepusculul, neputinta de a citi. Insa de ce considera Borges orbirea un dar? Pentru ca prin intermediul ei a descoperit anglosaxona, scandinava si literatura medievala!!! Asta chiar daca intrarea in Paradis (fiindca asa isi inchipuia ca trebuie s-arate Paradisul, ca o imensa biblioteca) i-a fost ratata.

Seven nights” - 7 discursuri neconventionale, informale, un chitchat al lui Borges cu cititorii lui argentinieni. Sapte conferinte – destul de diferite de proza lui densa, metaforica, fantastica, incarcata de simboluri - insa la fel plina de-ntelesuri. Si de asocieri inspirate care-i demonstreaza eruditia, usurinta de a lega subiecte, de a le continua dincolo de sensul aparent. O eruditie in legatura cu care, iar mi-aduc aminte, Augustin Doinas avertiza in “Cartile si noaptea” ca ar fi una inselatoare, partial voluntara, partial pusa pe seama crepusculului vizual.

PS. Si cum pofta vine mincind, am recitit ieri, in pauza de masa, “Ruinele circulare”, una, cred, dintre cele mai bune si empatice povestiri borgheziene. Este realitatea o perceptie?? O iluzie supusa esecului? O iluzie adevarata atita timp cit crezi/esti lasat sa crezi asta?

Sunday, February 08, 2009

Bacanalii
Habar n-aveam de ce-o sa-mi placa atit de mult ”Istoria secreta” (Polirom, 2005) a Donnei Tartt! Era, la urma urmei, o carte destul de groasa cumparata la 1 euro; destul de bine primita de critica si de cititori, insa nicidecum celebra. Nu facuse valuri prea inalte si nici film dupa ea n-a (mai) aparut, desi se vorbea, la un moment dat, ca doar Gwyneth Paltrow ar putea-o interpreta pe Camilla. Nimic, deci, nu ma pregatise pentru o lectura fluida, atit de frumoasa, de curata, clasica si ... atit de perversa!!

Intr-un interviu cu autoarea se spune ca New York Times descria “Istoria secreta” ca pe un amestec de Dostoievski, Euripide, Easton Ellis si Waugh. Si e cum nu se poate mai adevarat, caci cartea vorbeste despre un pacat nepedpsit, despre inocenta distrusa si este, in intregul ei, e o tragedie greaca!

Este, la prima vedere, un thriller pornit din bacanalii. Patru studenti americani la greaca veche incearca sa reinvie bacanaliile si sfirsesc prin a omori un om. Ma rog, unul dintre studenti e criminalul, ceilalti trei il acopera, al cincilea -coleg cu ei- afla si, mai departe, sfirseste omorit si el, cu concursul celui de-al sasela. E, daca vreti, un thriller cu final cunoscut care, de fapt, tine loc de inceput. Fiindca stim crimele, ii stim pe criminali...insa habar n-avem ce urmeaza.

Iar cee ce urmeaza e pervers; e o capcana. Incepe naiv, fara pacat, cu Richard Papen, proaspat primit in gasca exclusivistsa a celor cinci studenti la greaca veche. Richard e un outsider, e californian si, in plus, e si sarac. Insa incet, incet, e absorbit de grup, familiarizat cu bautura si cu pacatul. Mai ales cu ideea ca Bunny, al cincilea membru al elitei, e atit de periculos incit trebuie sa moara! Iar aici Donna Tartt are mina de elin: dezvolta raul in cel mai obisnuit si rafinat chip cu putinta, il prevede, il anunta, iar atunci cind raul e infaptuit, e implicit ...si nu te mai surprinde nimic. Nici macar incestul!!

Te surpinde insa finalul, deloc asa cum mi l-am inchipuit: cu profesorul de greaca nevinovat, cu ucigasul autopedespit. Nu exista tipar, ci doar vina si pacat...

Tuesday, February 03, 2009

Nisiparnita
In cei 100 de ani ai lui, Günter Grass mi-a deschis apetitul pentru Jünger. De Remarque mai citisem cite ceva. Insa despre controversatul Jünger ... nimic, nimicuta. Asa ca l-am inceput cu “Cartea ceasului de nisip” (Polirom, 2001), o colectie de suprinzatoare eseuri despre timp, ceasuri, nisiparnite, mod de viata si tehnologie.

Jünger e, inainte de toate, filosof. Iar filosofia, mixata cu entomologia, duce la literatura. O literatura in care insectele sint ceasuri, iar studiul lor produce eseuri. Intii si-ntii despre timp; acela ciclic, pe de o parte, si progresiv, pe de alta. Un timp rotund, o revenire, o aminitire, dar si o scurgere liniara, o speranta umana. Jünger clasifica timpul in doua categorii importante: una cosmica si alta telurica. Cea cosmica apartine naturii, plantelor animalelor si oamenilor din salbaticie care simt, percep timpul. Chiar si grosier. Categoria telurica, moderna, apartine omului cit se poate de urban si care foloseste materia pentru divizarea si masurarea cit mai exacta a timpului.

De aici, ajungem la ceasornice. Iar Jünger porneste de la descrierea ceasurilor solare, intuitive, aproximative si ajunge la cele mecanice, pe care le considera un tribut evolutiv, insa nu si fericit, al descoperirii rotii. Roata care, potrivit lui Jünger, e o inventie geniala, iar ceea ce-i urmeaza (telescopul, masina etc etc) sint simple aplicatii. Si cu toate astea, cu toata inteligenta umana de a stapini materia si timpul, Jünger simpatizeaza cu formele primitive de orientare temporala. In special cu nisiparnita (clepsidra cu nisip), a carei precizie si silentiozitate ii asigura un trai indelungat si suprapus orologiilor mecanice, mult mai precise, dar si mai galagioase.

Asa se face ca ea, nisiparnita, ramine multa vreme un accesoriu important in cabinetele de studiu, in amvoanele bisericesti, dar si la bordul vapoarelor, ca forma de a “arata datoria implinita, fata de cea ce a ramas a fi de implinit”. De aici se trag si expresiile “ei hai, sa mai golim o sticla” ( atunci, cind preotii, prea avintati in predica lor despre betivi, intorceau nisiparnita care le indica durata discursului) si “mange le sable” (atunci cind marinarii de la cart rasturnau, devreme si deruntant clepsidra, pentru a-si scurta serviciul).

Jünger e atit de pedant, incit din studiul sau nu lipseste nici abodarea tanatica a masurarii timpului. Si aceea face referire tocmai la ceasul cu roti, la masina/mecanism, ceas care e capabil sa ucida. Vezi bombele cu ceas!

Mie, dragostea asta anacronica pentru nisiparnite (Jünger recunoaste ca n-avea prin casa prea multe ceasuri mecanice, iar fratele sau, poetul, chiar niciunul), mi-a amintit de un dispozitiv de percepere a timpului, creat mai acum vreo doi ani, de un coleg olandez. Obosit de interfete digitale si precise, el propunea un tambur mecanic si silentios (conectat, ei bine, da, printr-un microcontroler, la un ceas digital), tambur pe care tu, cel care voiai sa afli cit e ceasul, il intorceai intuiv spre o gradatie orara. Doar ca ceasul opunea rezistenta atunci cind gradatia devenea imprecisa, cind nu corespundea orei exacte (iar calibrarea era facuta la minut!!). O alta forma de percepere a timpului! La fel de intuitiva ca si cea solara, ocupationala, preferata de Jünger. Cu siguranta, insa, putin mai moderna si mai umana fata de ceasul cu roti, ceasul atomic, subatomic si alte diverse tehnologii pentru care omul e doar un mecanism...si-atit.