Pages

Sunday, July 12, 2009

Regrete, traume, secrete
Prima oara am auzit de Suri Hustvedt, acum vreo 2-3 ani, cind librariile erau pline cu ”What I Loved”. Am ocolit si cartea si scriitoarea, presupunind gresit ca era vorba despre varianta nordica (suedeza, haha) a unui chik lit. Asa ca mare mi-a fost mirarea sa aud ca Siri Hustvedt e sotia lui Paul Auster, americanca si ca “What I Loved” e o carte...de idei. Si inca una buna. Drept urmare, acum, cind am zarit “The Sorrows of an American” (Sceptre, 2009), n-am stat prea mult pe ginduri: am cumparat-o si-am citit-o.

Well, well… Cea de-a patra carte a lui Hustvedt (bunicii sau parintii ei sint norvegieni, de aici si numele cu rezonanta suedeza) e si ea o carte de idei, despre emotii. O carte despre traume (multe, multe traume: abuzuri emotionale, disparitii, morti ale celor apropiati, depresiunea, razboiul, 11 septembrie) si secrete care, odata descoperite/relevate, arunca in lumina laturi noi, necunoscute ale personalitatii. Multe de altfel, ca si personajele: Erik, medic psihiatru, si pacientii lui. Tatal lui Erik, mort de curind si care, in insemnarile lui de-o viata, aduce vorba despre o femeie si un secret. Inga, sora lui Erik, cea care se lupta cu trecutul si onoarea lui Max, sotul faimos, disparut si el in urma cu citiva ani. Sonia, fata Ingai, bintuita de cosmarul 11 septembrie. Miranda, chiriasa lui Erik, bintuita de fantoma unchiului homosexual, ucis in bataie, undeva, cindva, in Jamaica. In fine, Jerry Lane, exul chiriasei si alte, alte personaje satelit. Pina pe la pagina 253, am avut senzatia unor povesti, mai degraba, disparate, paralele, a unor personaje redunadante, a unei aglomeratii prea mari de regrete, traume si secrete. Abia dupa discursul cam didactic al Ingai despre Kierkegaard si cartea “Either/Or”, mi-am dat seama unde bate Hustvedt, care e firul cu care impleteste ea atitea si atitea povesti.”...we’re always looking for one person when there’s more than one, several contentious voices in a single body. Time is part of it. We have different selves over the course of a life, but even all at once”.

Deci: eu-ul public, aratat, asumat, bun comun si eu-urile personale, intime, ascunse, chinuitoare care, desi reprimate, se exprima, se arata si ele (iar arta joaca aici un rol important; vezi filmul lui Max, poemele Soniei, desenele Mirandei, papusile Lisei, fotografiile lui Lane).

Insa chiar si-asa, senzatia de “loose” a romanului nu m-a parasit. Ba, mai mult, s-a accentuat frustrant odata cu cele doua finaluri slabe, slabe rau. Unul grotesc, c-un travesti demn de teatrul de papusi si altul cliseistic de tragic-dar-cu-happy-end. Erik, personajul principal si naratorul, aproape ca m-a convins ca psihitaru, nu insa ca si...barbat. Ceva care are de-a face cu exprimarea, cu reactiile erotice, dar mai ales cu cele aproape materne fata de Sonia si Eggy m-au facut sa ma gindesc la el mai degraba ca la o femeie, decit ca la barbatul care vrea sa fie.

Ce mi-a placut la Hustvedt e ca isi foreaza personajele, le reda cumva din interior catre in afara; descrie emotii pe care le explica intelectual; cu gratie, intelegere si inteligenta. Intuiesc insa ca lucrarile ei acadamice sint mult mai bune si mai interesante decit romanul asta. Am sa caut, totusi, si “What I Loved”.

Friday, July 10, 2009

Ai
Abia dupa ce am citit ”Disperare” (Polirom, 2009), am realizat (cam tirziu, deh) cit de genial s-a jucat Nabokov cu un titlu ca Ochiul; o subtilitate, din pacate, intraductibila. Caci “Eye” nu-i doar un ochi, ci si reflexia propriului eu (“I”). Mi-am adus aminte de ”Ochiul”, fiindca ”Disperare” reia tema ”spliturilor” de personalitate, a proiectiilor (reflexii ori refractii), a dublurilor, triplurilor etc, tema intilnita nu doar in cartile din tinerete, dar abordata mai tirziu si in ”Pale Fire” ori ”Transparent Things”.

De ce mi-am amintit mai ales de ”Ochiul”? Din cauza aceluiasi tip de personaj psihotic ce(-si) foloseste moartea pentru a se … proiecta. Smurov se sinucide si isi contempla ”eu”-l multiplicat, la adapostul celei de-a treia persoane. El nu e toxic, nu intervine, ci doar priveste, din curiozitate egoista, perceptiile altora despre el. Hermann insa e nebun. Incearca sa impuna, criminal, propria idee despre sine. Smurov se divide, Hermann se preschimba – sau, ma rog, asa crede. Are, in plus, pretentia operei perfecte, in crima si literatura. Dupa ce rateaza cu prima, isi pune sperante in cartea ideala ce va aparea, probabil, semnata de un émigré. Insa cind si aceasta din urma impostura da gres, titlul disperarii se alege singur.

Iar Nabokov creeaza un personaj de zile mari. Un ticalos paranoid, arogant si narcisist (multi il aseamana chiar cu Humbert). Unul inteligent, pe seama caruia autorul isi exerseaza cunostintele, sarcasmul si limbajul. Iar Veronica a facut o treaba de milioane cu talmacirea! Jos palaria pentru autor si pentru traducator !

PS. Ca sa nu mai spun ca scriitura e o veritabila parodie detectivista :)