Kobo Abe si cutia de la Ikea
Tocmai am terminat de citit Barbatul-cutie a lui Kobo Abe(Polirom, 2007) si incerc aceeasi senzatie de frustrare pe care am avut-o cind a cazut “cortina finala” peste Mulhollandul lui David Lynch. O senzatie pe care mi-o imaginez ca trebuie s-o ai si-atunci cind primesti cadou o cutie de carton cu mobila de la Ikea, care contine bucati de lemn, suruburi, piulite, lipici si alte accesorii, dar din care lipseste brosura cu schita produsului final si modul de asamblare a pieselor!! Cam asa si cu Abe: iti ofera secvente, situatii, personaje, ba chiar si amanunte tehnice ....insa, la final, nu prea stii ce sa faci cu toate astea. Cel putin, eu nu stiu ce sa fac!! Probabil ca un timplar s-a descurca mai bine.

Deci, ce se afla in cutie?
1. 4 cazuri de barbati (A,B, C si D), din care A, B si C sint barbati-cutie. Ei sint niste barbati care s-au saturat sa vada limpede si pe de-a-ntregul lumea, cu mizeria ei, si care aleg izolarea intr-o “cutie de carton presat, cu laturile de un metru si adincimea de aproximativ un metru si treizeci”, prevazuta cu o ferestruica taiata in dreptul ochilor, ale carei dimensiuni nu sint universal valabile, ci in functie de preferinte. Odata trasa peste cap, cutia devine o noua epiderma, un invelis fragil, un gen de cochilie cu care barbatii se poarta in lume, un ecran in fata celorlalti. Cutia le ofera protectie (nu fizica) si anonimat. Cutia le ofera mai ales sansa de a privi, fara sa poata fi priviti; adica un gen de izolare voyeurista. Peretii interiori ai cutiei servesc, de cele mai multe ori, pentru insemnari, notite, un fel de reflexie a lumii din afara in interior.
D este un caz aparte, nu pe de-a-ntregul barbat-cutie.
2. ideea de identitate adevarata/falsa, original/copie. Faptul ca barbatii-cutie poarta cutii de-a dreptul ordinare ridica aceasta problema. Cine este cu adevarat barbat-cutie si cine doar pretinde a fi? Mai mult decit atit, B si C sint medici, insa doar unul este adevarat; celelalt i-a preluat identitatea cu profesie cu tot.
3. o asistenta medicala, care se dezbraca cind B si C i-o cer si se lasa privita, fara a cere ceva la schimb.
4. o poveste de dragoste, dinainte sfirsita, intre asistenta si B (ori C??), care se consuma, nu fizic, ci in izolare fizica.
5. doi cai - astia sint falsi de-a dreptul.
6. o profesoara de pian care-l surprinde pe D spionind-o si care il supune apoi pe D violarii vizuale careia ea insasi i-a fost victima
7. un cadavru de doctor - probabil cel adevarat
8.citeva fotografii alb-negru, cu note dedesubt, ca de pilda: “scrijelirea unor santulete antiderapante...placi de faianta albe cu model de frunze vestede. Santuletele serpuiesc usor...firicelele de apa se preling...baltoace mici...iar se preling...dispar sub usa” (pag.191)
9. un final cu cortina, dar care nu cade, si
10. un scurt poem despre ceas si timpul care e intotdeauna cu o tura in urma lumii.

Din toate astea unii zic, pe coperta spate, ca rezultatul asamblarii ar fi o “capodopera experimentala”, “un thriller ontologic”, un roman “amuzant, trist si autodistructiv”?! Eu n-am vazut asa-ceva (probabil ca ma depaseste “subtilitatea acestui studiu psihologic”) si chiar sint dezamagita, fiindca “Femeia nisipurilor” mi-a placut.

Ideea cutiei am gasit-o insa remarcabila si ma gindesc cit de interesant ar fi un astfel de experiment real, nu doar pentru a explora lumea vazuta prin fanta unei cutii, ci pentru a observa comportamentul celor care se simt priviti (de aceea cazul A e favoritul meu!).

Intii a fost femeia

Asta e idea de la care Doris Lessing a pornit sa scrie “The Cleft” si probabil singura din carte care poate fi suspectata de feminism. Fiindca “The Cleft” nu este (sau nu mi s-a parut a fi, de aceasta data) o carte feminista, ci doar una care exploreaza femeia si barbatul, remarcind diferentele dintre ei, dar mai ales motivele care i-au facut sa convietuiasca. “The Cleft” este o carte fara personaje, iar daca exista citeva nume, acestea sint generice, conceptuale, arhetipale; mai mult, nu exista nicio actiune bine definita. Povestea lui Lessing este o legenda, transmisa oral din vremurile devenirii noastre pina la momentul in care ea este consemnata de un batrin senator roman din vremea lui Nero, care gaseste ca propria-i viata si familie respecta tiparele arhaice despre femeie, barbat si grup despre care el insusi povesteste.

Legenda lui Lessing (autoarea sustine ca a fost inspirata in scrierea acestei carti de un articol stiintific) porneste de la ipoteza/faptul ca primele fiinte umane care au populat un colt de planeta–o insula- erau femei, fiinte semi-acvatice, semi-terestre, care se puteau reproduce singure, nou-nascutii fiind, la fel, femei. Viata primitiva a acestor “Clefts” (termenul mi se pare, acum, dificil de tradus in romaneste, fiindca se refera deopotriva la locul in care vietuiau femeile, dar si la organele lor genitale) este una terestru inactiva, lipsita de confruntari si pericole. Primele “Clefts” semanau cumva cu focile: agile in apa, dar masive pe uscat, singurele lor activitati pe plajele de la poalele “Cleft”-ului, fiind doar acelea de a se odihni la soare, ori de a-si alapta pruncele. Dupa ani (zeci, sute, mii?) de armonie (monotonie) sociala, apare un accident; se naste primul Monstru, un baiat. Acesta seamana cu ele, insa in loc de “cleft” are un “tub” care, odata atins, tinde a deveni rigid. Nasterea monstrilor se repeta din ce in ce mai des, iar femeile incearca sa controleze fenomenul, mai intii prin mutilarea pruncilor si, mai apoi, prin abandonarea lor pe “Cleft”, de unde micile creaturi aveau sa fie salvate de vulturi si caprioare. Asa se face ca pe insula se dezvolta, in paralel si fara a interactiona unul cu altul, doua grupuri; unul de femei, la malul marii si altul de barbati, aprovizionat din cind in cind cu nou nascuti, de cealalta parte a muntelui, intr-o zona impadurita, strabatuta de riuri repezi dar si de animale periculoase. Asta pina cind, una dintre "Clefts" se gindeste, observind vietuitoarele marine, ca “tubul” ar putea fi folosit pentru imperechere. Asa ca ea, ori alta ca ea, traverseaza muntele pentru a verifica teoria utilitatii “tubului’ si devine , astfel, victima primului viol in grup. Isi pierde viata, insa nu fara sens, fiindca “Monstrii” – baieti sensibili, realizeaza intuitiv greseala. Cind apare si cea de-a doua “Cleft” in vizita, ea este tratata delicat, imperecherea avind loc cu “acordul ambelor parti”. Aceasta pioniera se intoarce la ale sale, naste dupa un timp o fata, care avea sa fie un copil mult mai energic decit toate celelalte. Exemplul mamei este urmat si de alte “Clefts”, spre nemultumirea generatiei mai virstnice, iar in scurt timp, femeile nu se mai pot reproduce singure, decit cu ajutorul “tuburilor” care le insaminteaza vaginul.

De aici inainte asistam la o dezvoltare nici coumna, dar nici izolata a celor doua grupuri, oricum una calma. Femeile traiesc mai departe de-o parte a muntelui, avind grija de copii, fie ei si baieti care, insa atunci cind implinesc 10 ani, travereseaza muntele si se alatura barbatilor, a caror viata sociala este mult mai organizata, dar si mai indrazneata si plina de pericole. Barbatii dezvolta unelte, inventeaza focul, vineaza si disociaza munca. Femeile vorbesc mai fluent si mai complex si sint capabile de viziune. Cele doua specii se intilnesc cind si cind, pentru imperechere, iar perioada asta de echilbru social dureaza pina cind barbatii decid ca e vremea sa se aventureze in cunoastere, in descoperirea unor locuri noi si, probabil, a altor fiinte asemanatoare lor. Are loc prima confruntare directa intre barbati si femei, in care acestea din urma amintesc despre conservarea speciei si despre modul nesabuit in care barbatii trec la actiune, imputindu-le ca nu realizeaza efortul nasterii si al cresterii unui copil. Urmeaza, apoi, o perioada de dezvoltare separata, in care barbatii experimenteaza aventura, dar si pierderea, iar femeile lipsa de sens a vietii lor atunci cind nu se mai pot reproduce. Cert e ca, in final, atit barbatii, cit si femeile realizeaza ce inseamna “acasa” si “dor” si isi dau seama ca viitorul lor (si al nostru) este doar impreuna.

Am gasit “The Cleft” o carte interesanta ca subiect si deosebita (mai ales prin lipsa personajelor), bine construita...insa destul de placida in stil si, cumva, mult prea minimalista, reductionista in redarea modelelor lui Adam si al Evei...ori vice-versa :-)

Violenta sadica, incesturi si razbunare made in Koreea
...toate astea sint ingredientele filmui sud-coreean Oldboy care, in 2004 a luat premiul marelui juriu de la Cannes. Am auzit de filmul asta intimplator, de pe siteul lui fiction addiction, in contextul unei discutii despre experientele nu tocmai placute pe care ti le pot provoca unele filme. Mie Oldboy mi-a provocat o stare pe care n-o pot numi neplacuta, insa oricum, confuza; ceva intre oroare, curiozitate si admiratie.
Tema filmului este razbunarea, anuntata explicit de personajele principale si nu doar sugerata, asa cum s-a intimplat cu un alt film premiat la Cannes, mult mai cunoscutul Dogville, al lui Lars von Trier. Asemanarea intre cele doua productii, zic eu, merge si mai departe si se refera la maniera rafinata in care au fost realizate ele; un exercitiu de virtuozitate din partea celor doi regizori, de a sari rapid si coerent de la scene de o brutalitate dementa pina la cele de o sensibilitate poetica. In Oldboy personajele principale sint rapitul si rapitorul (nu le scriu numele, fiindca mi se-ncurca literele-n taste), iar intre ei se afla o tinara cu mini reci, specialista in prepararea sushi-ului. Rapitul este un barbat middleaged, care dispare pur si simplu din strada, asta dupa ce tocmai fusese scos pe cautiune de un prieten din arestul politiei, retinut acolo pe motiv de scandal sub influenta alcoolului. Se trezeste intr-o camera de hotel, fara geam, dar cu televizor, si acolo isi petrece ... urmatorii 15 ani!! De la televizor afla ca este cautat pentru ca si-ar fi ucis sotia si ca fetita lui a fost adoptata, mai apoi, in Suedia. Intre reprize de disperare si cind nu este sedat, scrie un jurnal si-si antreneaza pumnii lovind peretii, pina cind miniile ii devin o arma periculoasa. Tatueaza pe ele, cu o sirma, betisoare cu care-si soscoteste-n ani, detentia. Dupa al 15-lea semn e liber..ori aproape liber; oricum, e aproape salbatic, mutilat psihic, plin de ura si razbunare. Insa impotriva cui? Are sa afle, prin intermediul telefonului care i-a fost livrat odata cu libertatea si jurnalul, ca cel care l-a tinut inchis 15 ani, cel care i-a ucis sotia este “un fel de elev, care se ocupa cu studiul lui”, al rapitului adica. Intre timp, rapitul are nevoie de viata si comanda in barul de sushi, unde o intilneste pe Mido, fata cu miinile reci, “ceva in viata”. Asa se face ca asistam la o scena dramatica, naturalista, in care eroul principal maninca o caracatita vie, doar ca sa-i consume viata. Nu mort de foame, ci mort de viata!
Mai departe, delicata Mido se indragosteste de rapit (urma a hipnozei ori poate doar atractie naturala?) si viceversa, ca semn de acceptare, salvare si re-devenire. Insa Mido devine obiect de santaj: in 5 zile rapitul trebuie sa afle cine l-a rapit si de ce, alminteri, Mido va fi ucisa. De aici pornim intr-o actiune mai intii detectivista, apoi foarte activa prin batai tipic asiatice 1 contra 20, batai care din partea mea puteau lipsi foarte bine, apoi una reflexiva, cu aduceri aminte din anii de liceu si, in sfirsit, una de actiune finala, in care rapitul isi taie limba, iar rapitorul isi zboara creierii. Miza rapirii rapitului a fost razbunarea rapitorului pentru pierderea dragostei incestuoase, pierdere de care rapitul s-a facut vinovat pentru ca “avea gura mare” (:-)). Mai spun doar ca rapitorul nu i-a furat rapitului doar ani din viata si sotia, ci l-a facut sa traiasca ceea ce a trait si el, in anii de liceu.
Muzica din film e divina..puncteaza superb momentele cheie, reda tensiune si frumusete atunci cind trebuie. Imaginea e super editata, filtrata in culori cind calde, cind reci, exact cit sa arate ceea ce trebuie sa se-nteleaga.
In afara scenelor de lupta supranumerica, c-un cutit infipt in spate, as mai circoti putin impotriva hipnozei, motiv care este folosit in film pentru a inlocui uneori logica si, mai apoi, finalul. Dar in fine (;-)) pina si finalul hipnotizat isi gaseste sens si, mai ales, ramine deschis.
Cum spuneam, un film deosebit, care chiar merita sa fie vazut!!

Clovnul lui Heinrich Böll
De ceva vreme tema clovnului ma fascineaza, atractie care pare a fi absolut firesca pentru specia umana, asta daca e sa-i dam crezare lui Fellini. Ma fascineza clovnii cam de cind am citit eseul” Despre clovni” al lui Norman Manea, de cind mi-am amintit de filmul lui Fellini si de ultmiul roman al lui Rushdie. Au aparut intre timp si “Opiniile unui clovn”, de Heinrich Böll, asa ca le-am citit si pe astea.

In definitiv, ce este clovnul si de ce fascineaza el? Un clovn este o specie aparte de artist, un comic, in limbaj profesional. Este imbracat hilar, poarta peruci colorate si un machiaj strident, cu alb de fond. Face pe prostul, stirneste risul, insa de cele mai multe ori e obraznic, incalca tabuuri, maimutareste autoritati si-si bate joc de sacru. In literatura, colvnul apare in ipostaza “prostului destept” ori a “Augustului”, adica a clovnului anarhist, asa cum l-a folosit, de exemplu, Norman Manea pentru a reda conditia artistului constrins de dictatura.

Clovnul lui Böll este insa unul aparte. Nu face pe prostul si nici pe anarhistul; dar pantomima lui tinteste direct si dureros ipocrizia si lasitatea societatii germane de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Clovnul lui Böll este un tinar aproape nobil, cultivat, fara nici o religie, dar cu respect pentru religiosii adevarati si cu dispret pentru bigoti, cu principii ferme despre adevar si, mai ales, un monogam. Iubeste o singura femeie, care l-a parasit pentru a respira “aer catolic”, isi respecta profesiunea si, mai presus de orice, adevarul. Nu cedeaza in a sustine raspicat adevarul si doar adevarul nici atunci cind se trezeste singur, sarac, parasit si lipsit de orice perspectiva profesionala. Este constient ca inotul importiva curentului nu va schimba curentul, insa prefera alienarea decit adaptarea la o lume in care “despre dragoste si bani nu se vorbeste niciodata”.

Clovnul lui Böll nu face pe prostul, ci este doar copilaros. La douazeci si ceva de ani inca joaca “Nu te supara frate”, ii plac filmele pentru copii si prefera sa nu afle prea multe despre “treburile femeiesti”. Aceasta inocenta infantila este probabil cea care-i pastreaza neatinse bunul simt si onoarea intr-o lume in care criminalii de razboi devin democrati inversunati, in care imbogatitii peste noapte stabilesc baremuri banesti infinitezimale pentru subzistenta poporului, in care clericii pacatosi judeca aspru orice abatere dogmatica a credinciosilor.

Clovnul lui Böll nu are nimic...insa are totul; si mai ales o delicatete de a intelege oamenii si sentimentele lor. Exista in carte un pasaj despre miinile femeii, care pe mine m-a cucerit: “O femeie poate spune atitea lucruri prin miinile ei, incit miinile barbatilor mi se par intotdeauna ca niste labe de lemn anchilozate .[...]” (pg. 270)

Clovnul lui Böll este o carte memorabila, scrisa cu patos si umor, despre o epoca pe care personajul principal o numeste “epoca prostitutiei germane”; o carte insa contemporana oricarei epoci.

Cucerirea suprarealismului
Calatoria de saptamina trecuta de la Berlin mi-a oferit prilejul sa descoper litografiile si ilustratiile lui Dali-mai putin promovate- si realizate de marele artist spaniol in anii ’70, in perioada ultimelor lui experimente. Expozitia este deschisa pina la sfiristul anului, intr-o galerie de pe Kurfürstendamm, si contine cele mai importante lucrari grafice ale lui Dali, dar si mici sculpturi in bronz, din colectia permanenta de la “Filmbühne Wien”. “Dali–Die Ausstellung” , spun organizatorii, este o invitatie de a te cufunda in lumea suprarealismului!
Atita doar ca litografiile lui Dali nu sint in intregime suprarealiste; ba mie mi s-au parut mai clasice decit lucrarile din perioada lui clasica, din anii’ 50, pe care a numit-o “Misticism Nuclear”si cind a fost preocupat de mistica, religie, stiinta si tehnologie.

De pilda seria de litografii “Cei 12 Apostoli” din 1978, cunsocuta si sub numele de “Cei 12 cavaleri ai Mesei Rotunde, in viziunea lui Camelot”, si care este realizata in hirtie de acuarela cu insertii metalice, nu are nimic din suprarealismul picturii in ulei din 1955, “Cina cea de Taina”. Insa tema este aceeasi! Daca pictura are o compozitie simetrica, cu figura Christului in centrul ei, “Privitorul” din seria de litografii pare sa fie centrul, si nu Christul. Tot in aceasta litografie, Universul este redat prin rezenta Soarelui in coltul din dreapta sus, in timp ce in pictura, dodecadronul este cel care-l simbolizeaza. La fel de lipsite de suprarealism mi s-au parut si ilustratiile celor 100 de cinturi din “Divina Comedia” a lui Dante.

Recunosc insa ca am detectat (:-)) suprarealism in seria litografica “Alice in Tara Minunilor” si in seria “Marilor inventii–tribut adus lui Leonardo da Vinci”.

Aici, in litografia “Descoperirea telefonului” este prezent motivul telefonului-homar, obiect suprarealist, realizat de Dali in 1932 si care evoca acelasi erotism ca si “Smokingul afrodisiac” din 1936. Daca la “Telefonul homar”, erotismul este sugerat de dispunerea homarului astfel incit organele genitale ale acestuia sa corespunda gurii vorbitorului, in smokingul afrodisiac, prezenta paharelor sugereaza erotismul, dat fiind ca acestea ar urma sa fie umplute cu lichior de menta, cunoscut pentru efectul sau afrodisiac.


Am vazut si o mica statueta din bronz a Rinocerului (una dintre cele 100 de copii din editia limitata), creatura pe care Dali o considera simbol al castitatii si al Fecioarei Maria, asta din cauza cornului care creste logaritmic in spirala, dupa o geometrie pe care artistul o considera divina. Geometrie suprarealista am vazut si in statuetele Minotaurului cu sertare, dar si in sofaua “Mae West Lips”, din care poti privi, destul de inconfortabil, scene din filmul “Ciinele andaluz”.

Expozitia de la Berlin are peste doua sute de lucrari si, desi in ele am recunoscut citeva motive din opera lui Dali, nu le-am inteles pe toate. Insa chiar artistul spune, in “Cucerirea irationalului”, carte pe care a scris-o in 1935, ca aceasta neintelegere este normala. “Faptul ca eu insumi, in momentul in care pictez, nu-mi inteleg tablourile nu inseamna ca acestea nu au niciun inteles; dimpotriva, sensul lor este atit de adinc, complex, coerent si involuntar incit eludeaza simpla analiza a intuitiei logice”. In acest sens, probabil ca o privire naiva ar putea intelege mai multe decit una atinsa deja de simbolistica...hmmm :-)

Timpul decide

…cam asa si pentru Doris Lessing care, acum la 88 de ani, este recompensata cu Nobelul literar pentru cariera ei lunga si prodigioasa. Are peste 25 de romane publicate, doua autobiografice, doua librete de opera, numeroase nuvele si poezii, 7 carti non-fiction printre care si o culegere de eseuri despre lecturile ei literare, aparuta in 2004, numita “Times Bites” si singura pe care am citit-o.

De aceea nu am nicio o opinie ferma in legatura cu justetea ori, mai degraba, cu preferinta surprinzatoare a Academiei Suedeze, de a-i oferi anul acesta lui Lessing, Nobelul pentru Literatura. Ceea ce am aflat din scurte note de presa este ca acordarea premiului a surprins-o pina si pe scriitoare, care se afla la cumparaturi in momentul in care Academia si-a anuntat laureatul, si nu linga telefon, asa cum stau probabil cei care au sanse de a cistiga premiul si milionul si jumatate de dolari. Am mai aflat ca Doris Lessing este o scriitoare destul de contestata (insa care dintre laureatii Nobel nu este?) si ca in ultimii ani, talentul ei literar, manifestat la inceputul carierei, a inceput sa dea rateuri de science-fiction. Dovada ar fi si ultima ei carte “The Cleft” (“Muntele lui Venus” ori "Vestibulul"??), publicata anul acesta, o fictiune despre o societate mitica, libera de orice intriga sexuala, de gelozie, rivalitate si, mai ales, libera de barbati (Barnes & Noble). Ei bine, descrierea acestui ultim roman al lui Lessing (pe care il am deja pe raft :-)), imi aminteste de eseul “Despre Tolstoi” din “Time Bites”.

Aici, scriitoarea – renumita pentru feminismul ei avintat – il critica pe marele scriitor rus pentru felul in care a abordat sexualitatea si, imaginindu-si viata de familie a lui Tolstoi suprapusa convingerilor lui religioase, ajunge la concluzia ca acesta a fost, nici mai mult, nici mai putin, decit un fanatic si “un barbat ne-bun la pat”. Motivul acestei acide si aproape personale critici a fost prilejuit de lecturarea “Sonatei Kreutzer”, carte initial interzisa nu doar la Moscova, dar si peste Ocean. In aceasta, Tolstoi se declara un aparator convins al abstinentei sexuale si al metodelor empirice de evitare a sarcinii, ceea ce l-a facut pe Theodor Roosvelt sa-l caracterizeze drept un pervers sexual moral. Doris Lessing este de parere ca nu doar ideile religioase crestine au stat la baza convingerilor lui Tolstoi, dar si viata lui de familie de la Yasnaya Polyana, in care, intr-o casa suprapoluata, apetitul sexual al lui Tolstoi trebuia sa fie satisfacut, potrivit normelor ortodoxe, doar cu nevasta (Sonya) si doar atunci cind aceasta nu era insarcinata ori “murdara”, lucru destul de greu de realizat din moment ce cuplul a avut 13 copii, din care primii 8 au fost nascuti in primii 8 ani de casnicie. Lessing isi imagineaza chiar o scena de apropiere sexuala intre sotii Tolstoi, la 6 luni dupa nasterea unui copil, in perioada in care Sonya alapta si care, neavind habar de metodele contraceptive, traia cu groaza ca ar putea ramine din nou insarcinata, cu grija ca sinii ei nu se vor vindeca nicioadata, ca asternuturile vor fi din nou murdarite si date la spalat, greu de uscat in conditii de iarna grea ruseasca. De aici, spune Lessing, ar fi lesne de inteles, de ce Tolstoi considera ca unei femei ar trebui sa nu-i placa sexul si de ce in carti ca “Anna Karenina” ori “Razboi si pace” exista numeroase pasaje despre dificultatile de a purta si creste un copil.

Scriitoarea crede ca, din moment ce in crestinism fericirea umana s-ar atinge prin urirea corpului omenesc si a pacatului carnal, aceasta religie “s-ar putea sa fi fost special croita ca sa incapa natura si nevoile lui Tolstoi”. In contradictie, celelalte doua religii din Orientul Mijlociu, Iudaismul si Islamul, nu denunta sexul si ca urmare, sustine Lessing, nici nu sufera de ipocrizia de a avea “preoti celibatari care sa-si ostoiesca poftele carnale cu calugarite, servitoare ori baieti”. E o idee a scriitoarei ca religia are efecte cit se poate de nocive asupra intelegerii femeii si naturii ei, daca ne gindim ca, acum, in Vest, idei ca ale lui Tolstoi sint respinse social, in timp ce in tari din Africa ori India, “Sonata Kreutzer” este inca valabila.

Ca si in “Despre Tolstoi”, celalalte eseuri din “Time Bites” respira feminism prin toti porii, fie ca Lessing reflecteaza asupra operei lui Jane Austen, D.H. Lawerence ori Virginia Wolf sau asupra secretelor Sufismului. Cartea mi s-a parut interesanta; o alta perspectiva de a citi clasici, o viziune critica incisiva, dar clara....si nici urma de batut cimpii! Stilul este si el direct, concis, clar si pragmatic.

Datorie, culpa si altceva

“Decojind ceapa” este cel de-al doilea roman autobiografic al lui Günter Grass, dupa “Secolul meu” (1999), si foarte special fiindca lansarea lui a avut loc in conditii de asteptare politica tensionata, dupa o avanpremiera publicitar-exploziva, in care laureatul Nobel marturiseste ca a fost membru voluntar Waffen SS in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Nu stiu cita dorinta de a recunoaste o culpa, nu stiu cita dorinta de a provoca si nu stiu cit spirit comercial au stat la baza marturisirii lui Grass? Dupa mine, probabil ca spiritul comercial a fost cel determinant, fiindca cel care decojeste ceapa se recunoaste un gospodar; un gospodar in arta, un gospodar in familie, un gospodar in bucatarie, un gospodar in viata! A facut totul temeinic si cu cistig; a ales calea greoaie, dar sigura a succesului artistic, acela de a fi el insusi, de a fi “un marginal”.

“Decojind ceapa” nu este doar o curatare/tocare a memoriei personale in anii senectutii; este un prilej de a-si aminti adevarul, putin sau mai mult deformat de opera lui artistica. Asa cum marturiseste, este prilejul de a fi cel care spune ultimul cuvint.

“Decojind ceapa” ne arata ca intreaga opera a lui Günter Grass este una autobiografica. Fie ca este poezie, proza ori sculptura are de-a face cu experientele lui din copilarie, din timpul razboiului si din timpul calatoriilor sale libere, de student. Aminitirie sint filtrate, combinate si recombinate, puse in contexte diferite...insa, mai presus de toate, ramin experientele personale ale lui Günter Grass. Anii petrecuti la Danzig par a fi cei mai pregnanti; ei inscriu, in foite de ceapa, viata interbelica a Germaniei nord-rasaritene, a educatiei adunate in numeroase scoli, pravalia mamei si ingustimea locuintei lor, a jocului de skat, a colectiei de abtibilduri dupa picturi celebre care au stat la baza instructiei lui artistice, a inceputului sfirsitului in Germania interbelica. Grass ne informeaza (cred ca asta e cuvintul cel mai potrivit) despre cum a ajuns sa ia parte la un razboi despre care stia doar din propaganda nazista. Pur si simplu, spune el, s-a intimplat! Nu l-a fortat nimeni, nu l-a obligat nimeni, probabil doar notiunea de datorie picurata ideologic in prefata filmelor de la cinematograf si un spirit de a invata viata dincolo de orice constringeri scolare. Iar cind a inceput, la 15 ani, sa afle cite ceva despre ororile naziste, nu si-a pus nicioadata intrebarea “de ce”, multumindu-se – spune el - sa nu stie nimic sau sa stie lucruri false.

Constiinta lui se simte pe jumatate curata, si asta doar printr-un noroc, fiindca atunci cind Grass a ajuns in Waffen SS, razboiul era pe sfirsite. N-a avut prilejul sa traga niciun foc si nici nu stie daca ar fi facut vreodata asta. Razboiul lui a fost fuga; fuga din fata dusmanului, dar mai ales fuga din fata alor sai care, in acele zile de retragere haotica, spinzurau pe capete germani singuratici intilniti pe cimpul de lupta, considerati a fi dezertori. Primele luni de dupa razboi si le-a petrecut intr-un lagar de prizonieri, iar acolo a aflat- pretinde autorul- despre camerele de gazare si pogromuri. Tot acolo a jucat, la zaruri, cu camaradul lui Joseph, viitorul. Cel din urma, tinar catolic evlavios, a incercat sa-l convinga pe Grass necredinciosul, care s-a masturbat in biserica, de faptul ca studiul dogmatic e infinit mai pretios decit o eventuala cariera artistica. Grass i-a replicat atunci ca si un necredincios poate ajunge papa, insa nu oricine poate ajunge artist. Asa ca au pornit zarurile sa arate care dintre cei doi tineri prizonieri va ajunge papa. Grass a pierdut!

Urmeaza perioada in care Günter Grass isi construieste, aproape taraneste, viitorul artistic. Incepe de jos, caci n-are diplome, sa ciopleasca piatra funerara; incepe sa viseze in piatra si incepe sa viseze in versuri. Dupa doi ani de munca temeinica este primit la Universitatea de arta din Düseldorf, unde studiaza sculptura. O cunoaste pe Ana, prima lui sotie, si o urmeaza la Berlin, unde-si continua studiul la Academia de Arte Plastice. Aici este invitat, intr-o seara, sa participe la o sedinta critica a Grupului 47, grup de artisti germani care isi asuma rolul de constiinta a generatiei postbelice. Isi citeste poeziile care nu au avut parte de nicio critica, intr-atit de bine primite au fost. Acea seara a insemnat debutul literar al lui Grass, caruia nu i-a trebuit prea mult timp sa astearna pe hirtie nu doar desene si versuri, ci si proza; subiecte si teme avea berechet!! De atunci, spune Grass, “am trait de la pagina la pagina si intre o carte si alta. Timp in care mi-am pastrat bogatia de personaje dinauntru. Dar ca sa vorbesc despre asta, nu e destula ceapa si nici chef destul”. Eu sper ca lui Grass o sa-i vina cheful sa continue sa decojeasca ceapa, caci timp nu mai e!!!

“Decojind ceapa” e ca o carte de bucate; scrisa aproape sec, informativ, fara dorinta de a convinge ca un fel de mincare e mai bun sau mai adevarat decit altul. Astea sint ingredientele vietii lui Grass, pe care autorul le-a combinat, le-a gatit, le-a condimentat in feluri diferite, exact asa cum si-a gatit cirnatii si mincarurile grele de vinat cu care si-a ospatat musafiri imaginari ori nu.

Cine e nebun sa parieze pe Bob Dylan ?

Hotarit lucru, cine parieaza ori a pariat deja la Ladbrokes pe Bob-Dylan-ca-nou-laureat-al-Nobelului-literar se va imbogati negresit. Muzicianul-poet are cele mai putine sanse, in viziunea cititorilor-amatori de jocuri de noroc, sa cistige prestigiosul premiu, pe care Academia Suedeza a anuntat ca il va acorda joi, 11 octombrie, la ora 1 pm. Cota lui Dylan la Ladbrokes este de 150 la 1.

La polul opus se afla scriitorul italian, Caludio Magris, cu o cota de 5 la 1, a carui celebritate se datoreaza cartii, “Danubius”, aparuta si in Romania, la editura Univers in 1994, si in care se gaseste o analiza surprinzator de realista a Banatului multicultural.
Printre favoritii de la bursa se mai numara batrinul Philip Roth (mult prea nominalizat in viata lui, ca sa cistige taman acum Nobelul – parerea mea), Amos Oz, Haruki Murakami si scriitorul suedez Thomas Tranströmer. Iar daca Academia va decide anul acesta sa premieze un poet, acesta ar putea fi australianul Les Murray, sirianului Adonis ori coreeanul Ko.
Mai circula zvonuri, pe blogurile literare, ca suedezii ii au ca favoriti pe Cormac McCarthy, a carui carte “Drumul”, l-a inscris indubitabil in cursa pentru Nobel, si pe Amos Oz.

John Updike e cotat si el destul de bine, insa ceva mai putin decit Margaret Atwood, a carei scriitura este la fel de speciala ca si cea a lui Milan Kundera sau Thomas Pynchon (tot la fel de hirsiit in ale nomnializarilor ca si conceteanul sau, Philip Roth). Nici Mario Vargas Llosa nu sta rau in ratinguri (are o cota de 50 la 1), desi ma tem ca stilul lui a devenit putin desuet, la fel ca si realismul fantastic al lui Salman Rushdie, aflat, undeva in coada topului, cu o cota de 101 la 1.

Cu placere, am remarcat din nou preferintele cititorilor pariori pentru Herta Müller, scriitoare germana de orgine romana, ale carei carti vorbesc insa numai si numai despre dictatura lui Ceausescu, ceea ce pune cumva sub semnul indoielii, abilitatea creativa a autoarei.
Daca e sa-mi pun banii in joc, i-as paria pe Updike...insa m-as bucura sa-i pierd pentru Magris ori chiar Margaret Atwood :-) Oricum, astept cu inters anuntul de joi al Academiei de la Stockholm.