Comoara lui Berggruen (I)
Andacht zum kleinen

La Berlin, cum iesi de la Charlottenburg, pe dreapta, se afla o cladire care, la prima vedere, nu-ti spune nimic. Ce mi-a atras atentia a fost, mai intii, bannerul care filfiia la intrare si pe care era scris “Picasso and his Time”, iar mai apoi inscriptia “Muzeul Berggruen”, de pe peretele cladirii. Cum nu pot rata niciun Picasso aflat in cale (:-), am intrat: iar ce am gasit acolo a fost o comoara!!! Peste 100 de tablouri ale lui Picasso, probabil cea mai valoaroasa colectie din lume a artistului, 20 de lucrari de Matisse, inclusiv citeva celebre paper cut-uri, picturi ale lui Braque, sculputuri ale lui Alberto Giacometti si...mai ales, acolo l-am descoperit cu adevarat pe Paul Klee.

Pe Klee il studiasem odata cu Bauhaus-ul, ii citisem “Pedagogical Sketchbook” (Faber & Faber, 1968) si mi se parea ca lucrarile pe care i le vazusem (reproduceri, desigur) n-ar reda frumusetea filosofiei lui; aceea a devotiunii pentru lucrurile marunte (“andacht zum kleinen’”) si a ideii de a crea Macrocosmos prin Microcosmos repetitiv. Reproducerilor le lipseau ceva si nu-mi dadeam seama ce. Asta pina cind l-am vazut pe Klee in Muzeul Berggruen; atunci mi-am dat seama ca nicio reproducere din lume nu poate reda profunzimea si dinamica liniilor lui Klee, energia lor de transformare, amestecul acela ametitor de culori care se imbina aproape hipnotic, oniric.

Poate doar reproducerea dupa “Ghost Chamber with the Tall Door” (1925) sa redea ceva din ceea ce Klee considera activarea liniilor sau a planurilor, insa notiunile de “impact planar” si “efect liniar secundar” nu pot fi sesizate intr-o ilustratie pe care o privesti de sus in jos, de la 20 de cm. distanta. Ca sa nu mai spun despre “Architektur der Ebene” (1923) (trad. Arhitectura planului), a carei reproducere nu ofera nici macar 20% din impactul asupra ochiului uman pe care il are originalul. Klee a pictat pentru ochi , “pentru omul care se misca liber in spatiu si-si creeaza, astfel, propriile aventuri vizuale”.

In “Arhitectura planului” de pilda, aventura este redata prin ceea ce Klee numea “balanta asimetrica a dimensiunilor”; dimensiuni care nu sint altceva decit expansiuni arbitrare ale formei in inaltime, largime, adincime, timp si culoare. Iar reglarea acestei expansiuni a formei catre echilibru si armonie este asigurata, spunea mai departe Klee, de potentialul ochiului uman de a crea echilibru si proportie.

Abia la Berlin mi-am dat seama cit de diferit este Klee de Picasso (ori Braque) , desi sint din acelasi timp. Si asta pentru ca perspectivele simultane din picturile lui Picasso si Braque, declaratii analitice ale artistilor, ramin plane, bidimensionale, insa figurile si formele lui Klee nu sint doar transparante, hipnotice ci exista spatial, intr-un cimp aproape magnetic de linii, puncte, sageti si valuri de culoare. Pe mine una, m-a facinat inductia asta artistica de a porni de la manifestari marunte, ca punctele si, mai apoi liniile, si mai apoi planurile, si mai apoi culorile, care prin interferare, interconectare sa ofere, amplitudine, magnitudine si inteles intregului.

PS1. Heinz Berggruen, evreu nascut la Berlin, avea sa emigreze in 1936 in Statele Unite. Acolo devine critic de arta si mai apoi, unul dintre principalii curatori ai Muzeului de Arta din San Francisco, dar si apropiat al cuplului Diego Rivera-Frida Kahlo. Dupa razboi, se reintoarce in Europa si se stabileste la Paris. Incepe sa colectioneze tablouri de Picasso (cu care devine prieten), Matisse, dar si Paul Klee, pentru care manifesta o simpatie deosebia, desi – se spune - cei doi nu s-au intilnit niciodata. In 1996, Berggruen revine la Berlin unde, in semn de reconciliere cu poporul german, ofera contra unei sume simbolice, o parte din impresionanta sa colectie de arta moderna, Muzeului National. A murit la Paris, anul acesta, in Februarie.

PS2. In comparatie cu ceea ce am vazut la Berlin, pot spune, elegant, ca Muzeul Picasso de la Barcelona e pierdere de timp si de bani.

Cucerirea suprarealismului
Calatoria de saptamina trecuta de la Berlin mi-a oferit prilejul sa descoper litografiile si ilustratiile lui Dali-mai putin promovate- si realizate de marele artist spaniol in anii ’70, in perioada ultimelor lui experimente. Expozitia este deschisa pina la sfiristul anului, intr-o galerie de pe Kurfürstendamm, si contine cele mai importante lucrari grafice ale lui Dali, dar si mici sculpturi in bronz, din colectia permanenta de la “Filmbühne Wien”. “Dali–Die Ausstellung” , spun organizatorii, este o invitatie de a te cufunda in lumea suprarealismului!
Atita doar ca litografiile lui Dali nu sint in intregime suprarealiste; ba mie mi s-au parut mai clasice decit lucrarile din perioada lui clasica, din anii’ 50, pe care a numit-o “Misticism Nuclear”si cind a fost preocupat de mistica, religie, stiinta si tehnologie.

De pilda seria de litografii “Cei 12 Apostoli” din 1978, cunsocuta si sub numele de “Cei 12 cavaleri ai Mesei Rotunde, in viziunea lui Camelot”, si care este realizata in hirtie de acuarela cu insertii metalice, nu are nimic din suprarealismul picturii in ulei din 1955, “Cina cea de Taina”. Insa tema este aceeasi! Daca pictura are o compozitie simetrica, cu figura Christului in centrul ei, “Privitorul” din seria de litografii pare sa fie centrul, si nu Christul. Tot in aceasta litografie, Universul este redat prin rezenta Soarelui in coltul din dreapta sus, in timp ce in pictura, dodecadronul este cel care-l simbolizeaza. La fel de lipsite de suprarealism mi s-au parut si ilustratiile celor 100 de cinturi din “Divina Comedia” a lui Dante.

Recunosc insa ca am detectat (:-)) suprarealism in seria litografica “Alice in Tara Minunilor” si in seria “Marilor inventii–tribut adus lui Leonardo da Vinci”.

Aici, in litografia “Descoperirea telefonului” este prezent motivul telefonului-homar, obiect suprarealist, realizat de Dali in 1932 si care evoca acelasi erotism ca si “Smokingul afrodisiac” din 1936. Daca la “Telefonul homar”, erotismul este sugerat de dispunerea homarului astfel incit organele genitale ale acestuia sa corespunda gurii vorbitorului, in smokingul afrodisiac, prezenta paharelor sugereaza erotismul, dat fiind ca acestea ar urma sa fie umplute cu lichior de menta, cunoscut pentru efectul sau afrodisiac.


Am vazut si o mica statueta din bronz a Rinocerului (una dintre cele 100 de copii din editia limitata), creatura pe care Dali o considera simbol al castitatii si al Fecioarei Maria, asta din cauza cornului care creste logaritmic in spirala, dupa o geometrie pe care artistul o considera divina. Geometrie suprarealista am vazut si in statuetele Minotaurului cu sertare, dar si in sofaua “Mae West Lips”, din care poti privi, destul de inconfortabil, scene din filmul “Ciinele andaluz”.

Expozitia de la Berlin are peste doua sute de lucrari si, desi in ele am recunoscut citeva motive din opera lui Dali, nu le-am inteles pe toate. Insa chiar artistul spune, in “Cucerirea irationalului”, carte pe care a scris-o in 1935, ca aceasta neintelegere este normala. “Faptul ca eu insumi, in momentul in care pictez, nu-mi inteleg tablourile nu inseamna ca acestea nu au niciun inteles; dimpotriva, sensul lor este atit de adinc, complex, coerent si involuntar incit eludeaza simpla analiza a intuitiei logice”. In acest sens, probabil ca o privire naiva ar putea intelege mai multe decit una atinsa deja de simbolistica...hmmm :-)

Drella, artistul si punctul de apreciere
Cine-i Drella? Este Andy Warhol, artisul pop cel mai faimos si controversat, iar Drella este nickname-ul pe care si l-a ales in 1965, o combinatie extrem de sugestiva si contradictorie intre Cinderella si Dracula.
De ce vorbesc de Warhol?? Fiindca o discutie recenta, in care popartistul a fost comparat cu Paris Hilton, m-a facut sa ma gindesc la ce spunea Bruce Archer despre arta si apreciere: “arta este o activitate prin esenta subiectiva.... si tocmai de aceea, persoana care o apreciaza trebuie sa cunoasca mai intii punctul de vedere, perspectiva din care artistul si-a abordat opera” [1]. Asta cred ca e valabil, mai cu seama, atunci cind vorbim de exponentul cel mai valoros al POPismului, curent la fel de controversat ca si Warhol insusi!! Pop art-ul a fost, in esenta, o miscare de protest ironic impotriva elitismului artistic postbelic (mai cu seama impotriva expresionismului abstract), a inaccesibilitatii artei (ori doar a accesibilitatii ei de catre cei cu bani), printr-o estetica a gunoiului, in perioada in care America, de exemplu, cheltuia uriase resurse materiale si de creativitate pentru a produce acest gunoi la scara mare, industriala. Pentru POPisti, guma de mestecat, benzile desenate, filmele de categorie B cu superstaruri stralucitoare, stirile de la ora 5, toate reprezentau un tarim excitant pe care l-au folosit conceptual, intr-o incercare de redefinire a artei, de impingere a limitelor ei estetice si morale. S-au folosit pentru asta de eroi de benzi desenate, de obiecte banale, pe care le-au marit si distorsionat grotesc, reproducindu-le in serie, transformindu-le in obsedante obiecte artistice.

Ei bine Warhol era facut pentru asa ceva! Personalitatea lui duala, inger si demon deopotriva (Drella!!), se manifestase inca de pe cind studia la Carnegie: desenele in “blotted” lines - aca inversarea copiei cu orginalul (blotted line este procedeul prin care peste un desen in tus se asaza o hirtie absorbanta pe care se imprima desenul original dar in linii discontinue, intrerupte), scandaloasa lucrare in lemn (in maniera abstract expresionista :-) “The Board Gave Me My Face, But I Can Still Pick My Own Nose” ori coperta revistei Cano, o anticipatie a lucrarilor sale de serii. Asa ca nu-i de mirare, de ce seria lui de conserve de supa a captat moodul momentului si a inregistrat un succes rasunator. Interesant e ca Warhol a abordat POPismul cu benzile desenate, insa a renuntat la ele, dupa ce proprietarul unei galerii de arta i-a sugerat sa se concentreze auspra unui singur lucru care ii place (banii, de exemplu). Warhol a preluat sfatul add-literam si a inceput sa picteze semnul dolarului, Coca-Cola si cutiile de supa.
De ce serii? Poate pentru ca paradoxal, reluarea obsedanta a unui motiv, ridica motivul la statul de icon, dar ii scade, in acelasi timp, valoarea si potentialul, il depreciaza. Aceasta explicatie poate fi aplicata si seriilor cu VIP-uri ale momentului, ale caror picturi sint multiplicate neglijent prin serigrafie (in studioul sau numit ironic “Factory”), accentuind senzatia de flash si artificial. Iata ce spunea despre seria lui “Death And Disatsers”: “Daca vezi o imagine socanta de mai multe ori, aceasta isi perde capacitatea de a soca”. [2]
...si despre “Factory”, studioul lui de lucru si de intilniri ale gilteratilor: “Iubesc Hollywoodul (fabrica de filme). E plastic, dar imi place plasticul. Vreau sa fiu plastic. Sintem un vaccum, aci la Factory”...si incheie testamentar: “La sfirsitul zilelor mele, cind am sa mor, vreau sa nu ramina nici o urma din mine ...vreau ca masinaria sa dispara”.[2]
Seriile se regasesc si in filmele lui, iar pe actori (prieteni pe care-i filmeaza in “Factory”, uneori fara ca ei sa stie) ii numeste “superstars”. Seriile se gaseau chiar si in viata lui personala; avea peste 20 de pisici si toate se numeau Sam!!
Partea obraznica a personalitatii sale se manifesta plenar in seria “The Most Wanted Men”, printurile cu Mao, cele cu secera si ciocanul, cele de campanie electorala cu portretul verde-albastru al lui Nixon, dar cu inscriptia “Votati-l pe McGovern” si, mai cu seama, seria “Oxidarilor” (Piss Paintings).
Revin la dualitatea personalitatii lui Warhold. Desi mai degraba introvertit, tacut, pastrind discretie asupra relatiilor sale homosexuale, Warhol se transforma pe sine insusi intr-un icon. Autoportrele sint insa sugestive doar pentru imaginea lui Warhol, in diferitele etape ale vietii lui: de la ingenuitatea primului desen din adolescenta si pina la artificialitatea ultimului autoportret, realizat doar cu un an inaintea mortii sale [3]. Spre deosebire de autoportrete, cartile lui Warhol, si mai cu seama “Filosofia lui Andy Warhol”, o colectie de conversatii telefonice pe care artistul le-a avut cu citiva apropiati – il explica, il fac mai putin enigmatic si ii ofera poate, celui care-i apreciaza opera, o perspectiva mai apropiata de cea pe care a avut-o artistul, atunci cind a creat.

[1] “Nature of reasearch” de Bruce Archer, in co-Design Journal, 2003
[2] “Filosofia lui Andy Warhol” (o carte surprinzatoare, plina de umor si spirit. Aici se afla si celebrul quote "I am a deeply superficial person" :-)
[3] “Warhol” de Caludia Bauer, 2004

PS. As fi vrut sa pun link la toate lucrarile pe care le-am amintit, dar din pacate, nu toate sint publicate pe Internet!

Las Meninas, intre Velazquez si Picasso.
“Las Meninas de Velazquez is The World’s Best Painting”, asa sustin multi dintre cei care au pierdut ore si zile studiind originalul sau copiile marelui maestru spaniol. Eu, una n-as putea spune asta, fie doar si pentru simplul motiv ca n-am vazut toate picturile lumii si nici nu voi avea, vreodata, timpul necesar :-) Ceea ce pot spune insa, e ca tabloul lui Velazquez este unul la care te gindesti mult timp dupa ce-l vezi. Muuult.

Prima oara cind am zarit o copie (nu, n-am vazut inca orginalul) m-a(u) intrigat perspectiva…mai degraba perspectivele, fiindca nu-mi gaseam locul confortabil de privitor :-) Infanta parca privea spre mine, la fel ca si maestrul , piticul si regele, insa ceea ce ma intriga era acel “tablou” luminos pe care-l vedeam pe peretele din spate. Lumina care cadea pe el, m-a dus cu gindul la o oglinda si de aici am inteles ca ceea ce vedeam eu - privitorul, era o imagine in oglinda; ca si cind grupul, cu pictor cu tot, se uita in fata intr-o oglinda uriasa, iar maestrul desena ceea ce vedea acolo. Infanta privea insa mai departe, spre altcineva, nu spre pictor, spre cineva care statea cumva la dreapta parintilor sai dar care totusi lipsea din reflectia oglinzii din spate. Am revenit de mai multe ori asupra tabloului, documentata fiind cu explicatii despre filosofia lui, mesajul lui, tehnica avansata de compozitie a lui Velazquez, tehnica bazata pe hexagoane, calcule laborioase si ghicitori vermeeriene, nici mai mult, nici mai putin decit kabala! Niciuna dintre explicatiile astea nu mi-a lamurit, insa, prezenta pictorului in fundal. M-a intrigat si rama sevaletului care se afla foarte aproape de peretele-oglinda , in timp ce pictorul, cu pensula-n mina, se afla in spatele grupului, intr-o incercare de a sesiza/contempla ansamblul si din alt punct de vedere (Velazquez-cel-contemplind). Personal, mi se pare mult mai naturala pozitia privitorului prin ochii pictorului din fundalul tabloului. E ca si cum Velazquez ar picta, pe sevaletul instalat intr-o alta incapere decit cea in care se afla grupul, ceea ce vede in marea oglinda plus inchipuirea despre el, pictorul casei, aflat intr-un moment de contemplare a ceea ce ar avea de pictat. Pffffui, complicat de explicat , insa asa mi se par logice privirile infantei, pictorului, regelui si piticului.

Picasso, in doua (cele de grup) dintre cele 58 de studii Las Meninas pe care le-a pictat, (le-am vazut in Muzeul Picasso din Barcelona), il prezinta pe “Velazquez-cel–contemplind” supraevaluat, supracomplicat si supracolorat (chiar si in studiul alb-negru, prezenta lui beneficiaza de un gri intens ).

Oare, vroia Picasso sa sugereze prin asta ca prezenta artistului in grup este doar o iluzie??? Tot in aceste doua studii de grup, am remarcat pozitia cirligelor pe tavanul incaperii. In tabloul lui Velazquez, cele doua cirlige (de lampa???) au o pozitie verticala, la Picasso ele sint dispuse orizontal pe tavan, de parca planul incaperii, sau jumatate din el ar fi fost translat cu 90 de grade (de altfel si studiile lui sint pe landscape, fata de tabloul pe portrait al lui Velazquez). Cu translatia asta in minte + plus ideea de reflexie din cel de-al treilea studiu de grup, am urmarit studiile de detaliu ale Infantei, doamelor de curte si piticului, fiecare dintre ele beneficiind de o evolutie bizara, de parca Picasso ar fi facut serii de fotografii pe subiect, de mai aproape, mai departe, intorcind camera la 90 de grade, editindu-si apoi snapshot-urile prin cropuri, flip-uri, reflexii si schimburi de culoare!!

Maestre Gaudi, jos palaria!!
Abia dupa ce am vizitat Barcelona am inteles, de ce, atunci cind vine vorba de design studies, specialistii spun ca arhitectura a fost (este??) considerata regina domeniului!!! De ce?? Simplu: pentru ca a existat Gaudi!
Il stiam pe Gaudi, adica realizarile lui, din cataloage, vederi, postere, ghiduri turistice si imi placea. Imi placea la modul surrealist si-mi imaginam cladirile lui potrivindu-se mai degraba cu picturile lui Dali decit cu un oras cit se poate de pamintean. Acum insa, vazind Sagrada Familia, Casa Batllo si La Pedrera in contextul orasului, imi dau seama de geniul lui Gaudi, care a reusit sa transforme fantasma intr-o realitate coplesitoare pentru turisti, dar cit se poate de banala pentru barcelonezi. Pe Gaudi il consider genial atit la scara mare, dar si in cele mai mici, mai neinsemnate si mundane detalii: un adevarat user centred designer :-) daca ma gindesc, mai ales, la metodele lui de lucru.

De pilda, planul Marelui Hotel Gaudi din New York, ramas din nefericire doar plan, desi prin 2003, se vorbea ca ar putea fi pus, in sfirsit, in practica pe locul de la WTC! Gaudi a primit, in 1908, de la un grup de oameni de afaceri americani, comanda de a construi un urias hotel newyorkez si a prezentat proiectul sub forma unui ansmablu de turnuri, de diferite marimi, din care turnul central, cel mai inalt, ar fi fost de inaltimea lui Empire State building. Constructia sfida legile gravitatiei, parea de-a dreptul nebuneasca desi proiectul era insotit de calcule precise care indicau o fluditate aproape naturala.



Cum reusise Gaudi asta?? Foarte simplu. Fixase in tavan o bucata de lemn, de care a inceput sa agate lanturi de diferite dimensiuni, intre doua puncte de sprijin.








Apoi, cind constructia asta rapida, intuitiva, mai mult o joaca de copil, a fost gata, a asezat sub ea o oglinda, inversind astfel imaginea, facind-o paminteana. Metoda l-a ajutat nu doar la redarea naturala, fluida a formelor, dar si la calcul rapid al lungimilor, curbelor si inclinarilor.






Vorbind despre detalii, Casa Batllo si La Pedrera sint pline de “nimicuri” aratoase si functionale; balustrade, zavoare, cirlige, vizoare la usile de intrare, si, mai ales, minere pentru ferestre si usi. Sint mici piese de arta care se integreaza perfect cu ansamblul arhitectonic, insa nu doar atit!! Forma lor e ca o matrita de sablare pentru anatomia degetelor si a palmelor, ca un negativ al acestora, iar bratul uman se misca natural, fara efort, pentr a pune aceste minere si mecanisme in functiune!!! E incredibil!! Iar designul a fost atit de simplu!!! O bucata de plastilina, framintata in miini si turnata, mai apoi in metal!!! Asta e geniu!

P.S. Ma gindeam ca pina si moartea artistului, atit de stupida, (Gaudi a murit pe strada, la 74 de ani, calcat de tramvai) e sortita geniilor. Si este ingropat tot ca un geniu, in cripta de la Sagrada Familia.