Comoara lui Berggruen (I)
Andacht zum kleinen

La Berlin, cum iesi de la Charlottenburg, pe dreapta, se afla o cladire care, la prima vedere, nu-ti spune nimic. Ce mi-a atras atentia a fost, mai intii, bannerul care filfiia la intrare si pe care era scris “Picasso and his Time”, iar mai apoi inscriptia “Muzeul Berggruen”, de pe peretele cladirii. Cum nu pot rata niciun Picasso aflat in cale (:-), am intrat: iar ce am gasit acolo a fost o comoara!!! Peste 100 de tablouri ale lui Picasso, probabil cea mai valoaroasa colectie din lume a artistului, 20 de lucrari de Matisse, inclusiv citeva celebre paper cut-uri, picturi ale lui Braque, sculputuri ale lui Alberto Giacometti si...mai ales, acolo l-am descoperit cu adevarat pe Paul Klee.

Pe Klee il studiasem odata cu Bauhaus-ul, ii citisem “Pedagogical Sketchbook” (Faber & Faber, 1968) si mi se parea ca lucrarile pe care i le vazusem (reproduceri, desigur) n-ar reda frumusetea filosofiei lui; aceea a devotiunii pentru lucrurile marunte (“andacht zum kleinen’”) si a ideii de a crea Macrocosmos prin Microcosmos repetitiv. Reproducerilor le lipseau ceva si nu-mi dadeam seama ce. Asta pina cind l-am vazut pe Klee in Muzeul Berggruen; atunci mi-am dat seama ca nicio reproducere din lume nu poate reda profunzimea si dinamica liniilor lui Klee, energia lor de transformare, amestecul acela ametitor de culori care se imbina aproape hipnotic, oniric.

Poate doar reproducerea dupa “Ghost Chamber with the Tall Door” (1925) sa redea ceva din ceea ce Klee considera activarea liniilor sau a planurilor, insa notiunile de “impact planar” si “efect liniar secundar” nu pot fi sesizate intr-o ilustratie pe care o privesti de sus in jos, de la 20 de cm. distanta. Ca sa nu mai spun despre “Architektur der Ebene” (1923) (trad. Arhitectura planului), a carei reproducere nu ofera nici macar 20% din impactul asupra ochiului uman pe care il are originalul. Klee a pictat pentru ochi , “pentru omul care se misca liber in spatiu si-si creeaza, astfel, propriile aventuri vizuale”.

In “Arhitectura planului” de pilda, aventura este redata prin ceea ce Klee numea “balanta asimetrica a dimensiunilor”; dimensiuni care nu sint altceva decit expansiuni arbitrare ale formei in inaltime, largime, adincime, timp si culoare. Iar reglarea acestei expansiuni a formei catre echilibru si armonie este asigurata, spunea mai departe Klee, de potentialul ochiului uman de a crea echilibru si proportie.

Abia la Berlin mi-am dat seama cit de diferit este Klee de Picasso (ori Braque) , desi sint din acelasi timp. Si asta pentru ca perspectivele simultane din picturile lui Picasso si Braque, declaratii analitice ale artistilor, ramin plane, bidimensionale, insa figurile si formele lui Klee nu sint doar transparante, hipnotice ci exista spatial, intr-un cimp aproape magnetic de linii, puncte, sageti si valuri de culoare. Pe mine una, m-a facinat inductia asta artistica de a porni de la manifestari marunte, ca punctele si, mai apoi liniile, si mai apoi planurile, si mai apoi culorile, care prin interferare, interconectare sa ofere, amplitudine, magnitudine si inteles intregului.

PS1. Heinz Berggruen, evreu nascut la Berlin, avea sa emigreze in 1936 in Statele Unite. Acolo devine critic de arta si mai apoi, unul dintre principalii curatori ai Muzeului de Arta din San Francisco, dar si apropiat al cuplului Diego Rivera-Frida Kahlo. Dupa razboi, se reintoarce in Europa si se stabileste la Paris. Incepe sa colectioneze tablouri de Picasso (cu care devine prieten), Matisse, dar si Paul Klee, pentru care manifesta o simpatie deosebia, desi – se spune - cei doi nu s-au intilnit niciodata. In 1996, Berggruen revine la Berlin unde, in semn de reconciliere cu poporul german, ofera contra unei sume simbolice, o parte din impresionanta sa colectie de arta moderna, Muzeului National. A murit la Paris, anul acesta, in Februarie.

PS2. In comparatie cu ceea ce am vazut la Berlin, pot spune, elegant, ca Muzeul Picasso de la Barcelona e pierdere de timp si de bani.