Choke by Chuck Palahniuk
My rating: 4 of 5 stars

Being my first Palahniuk(thanks to Banned Book Reading Group), I find ”Choke” as an intriguing, hilarious and convoluted book: not only by its subject, but also by its twists. I think the book it is about the antihero Victor Mancini’s effort of anchoring himself in the world, by projecting his “need of the other” upon the others. The need is however an addiction that stresses the limits of dissolution. Victor Mancini is dissolving himself in sex and almost kills himself by choking in fancy restaurants, trying to explain his “numbers” as an act of unlimited generosity, almost a sacrifice. Though the other do not realize, they need him as much as he needs them.

Being more a hostage of his own troubled mother, Victor Mancini felt always as an outcast. All his endeavors of becoming normal were again and again stopped by his mother, who lies now into a nursing home paralyzed and destroyed by Alzheimer. She looks now to be her son’s hostage, but this is not true. She still keeps the secret of his origin that could explain why he is so different. And from this point, the story starts to have a metaphysical meaning as well. It becomes quite obvious why Victor Mancini is changing the world, by changing, though illusory, the life of the others.

And it follows another twist, which “puts down” again Victor Mancini on his place. He still remains a lonely soul that needs the others, but he now probably is freer. Of his mother .. and his/her demons?
View all my reviews

The Help by Kathryn Stockett
My rating: 3 of 5 stars

There are so many excellent reviews for this book! And they made me, I think, to read (actually to listen) it with a very critical eye. I expected to disappoint me, but this didn’t happen. Because “The Help” is the very good example for a book that soon and safe becomes a bestseller.


The story is entertained and well written. The subject, which once was controversial, is now solved and classified as racism. The characters are sharply, strong and well defined. The rhythm is alert, vivid and easy to follow. But, unfortunately, this is all. Despite the fact that I very much enjoyed the audition, I find nothing to really impress me. The entire book is monochrome and one dimensional from the very beginning, until the very end and I got annoyed of the predictable and, somehow, cheap happy end!
View all my reviews

Her Fearful Symmetry by Audrey Niffenegger
My rating: 2 of 5 stars

I have to admit that only my admiration for Audrey Niffenegger’s first novel, “The Time Traveler's Wife” (which I found it stunning, compelling, and very original) made me to finish her second novel, “Her Fearful Symmetry”…or cemetery. Otherwise, I am pretty sure, I would have put it away after its first half played (I actually listened the audiobook).


The exploration of love beyond life and time continues also in “Hear Fearful Symmetry”. And not only love, but also identity. A pretty ambitious subject that perhaps was a little bit too much, this time, for Niffenegger. She started well, by creating that cold and ethereal atmosphere of death, that painful feeling of loss and sorrow. But soon she got lost and stuck in those too many threads that she had woven for launch the story. A far too many characters: two pairs of twins, a couple who gets apart, a PhD lover who never ends his thesis, a husband who pretends he doesn’t know who is his wife, an old pair that (misleadingly?) looks like keeping an old secret, and a poor kitten that has twice to die in order to reveal some peculiar forces of … a ghost!! And then another ghost, and many others. And also many plots that fail to merge. The result is a “ghosthic” story, inconsistent, un-deepen and, what is worse, unreasoned. The only exception from this disastrous literary attempt is the cemetery: Highgate Cemetery given by Niffenegger in all its glory!
View all my reviews

Nebunie sau luciditate?
"The Bell Jar" e un splendid paradox: o cronica a nebuniei, scrisa cu luciditate. O carte a maturizarii, scrisa cu maturitate. O carte despre deprimare, scrisa cu inteligenta, sinceritate si curaj.

Sylvia Plath a avut curajul de a protesta impotriva limitarilor si presiunilor sociale: fizice si psihice. A avut curajul de a se impotrivi propriei conditionari umane. A vazut nu doar clopotul de sticla, ci si smochinul existentei sale. Un copac incarcat cu fructe, din care n-a putut culege decit una. A avut sinceritatea si onestitatea de a ramine-n viata atit cit inima a vrut sa-i bata.

Merita o mentiune speciala si lectura lui Maggie Gyllenhaal, a carei voce tinara, dar grava si pe alocuri aspra, completeaza fericit cuvintele.

Politica si arta
”An Artist of the Floating World” a lui Kazuo Ishiguro e genul acela de carte la care incepi sa te gindesti abia dupa ce o inchizi. Lectura ei iti ofera momente de frumusete, calm si serenitate, insa odata ce-ai pus cartea deoparte, incepe furtuna. Gindurile se aduna, morala e pusa la-ncercare, iar conditia artistului intr-o lume trecatoare devine iarasi subiect de meditatie. Artistul – asa cum e perceput de lumea in miscare vs. artistul – care isi angajeaza arta.

Subiectul lui Ishiguro e batrinul pictor Masuji Ono care, la sfirsitul anilor '40, e fortat de imprejurari sa reflecteze asupra faimei sale. Fortat e cuvintul cel mai potrivit, fiindca Masuji Ono pare a actiona din punct de vedere artistic si uman emotiv, impulsiv, irational, determinat de lumea exterioara. Emotiv si implusiv - atunci cind isi aliniaza lucrarile din tinerete propagandei imperialiste si nationaliste a Japoniei, depasind cu mult granita creatiei estetice recomandate de mentorul sau. Impulsiv si irational - atunci cind isi denunta studentul pentru activitati subversive. Picturile lui si actiunile lui ii aduc celebritate si respect. Faima de artist, mai intii onorabil si abia apoi talentat, ii aduce beneficii pe care le accepta cu aceeasi naturalete si usurinta cu care isi angajeaza arta.

Insa lumea se misca. Razboiul se sfirseste, americanii vin sa schimbe locul si mentalitatile. Masuji Ono accepta schimbarile tacit, fara rezistenta. E preocupat acum sa-si refaca vila partial distrusa de bombardamente si sa continue negocierile pentru casatoria fiicei lui mezine. Negocieri care, cu un an in urma, esuasera cu un alt candidat, a carui retragere fusese acceptata fara probleme. Insa problemele si intrebarile sint ridicate acum de fiica lui cea mare care-i sugereaza lui Ono ca el si faima lui trecuta ar fi cauza esecului anterior.

Si de aici incepe un fel de rememorare a vietii de artist. Obiectiva, contemplativa si departe de ceea ce s-ar putea numi proces de constiinta. Masuji Ono se portretizeaza fara implicare, isi accepta pasiv trecutul, e nevoit sa vada prezentul in care faima lui decade, in care colegii artisti il evita, in care nimeni nu-i mai cere opinia, in care vechile valori sint inlocuite de altele noi, in care zgiriie norii corporatiilor iau locul traditionalelor cladiri, in care loasir-ul cu bautura si gheise e pe moarte, in care cei care fusesera ca el odata se sinucid pentru a-si spala onoarea. Ono este, poate pentru prima data in viata, rational, dar ramine la fel de lipsit de convingere. Are ceva de spus impotriva abandonarii vechiului stil de viata, dar se exprima fara vigoare. In plus nici nu este stilul sinucigas: asa ca, viata merge mai departe.

Mai intii mi s-a parut ciudata ideea lui Ishiguro de-a-l lasa pe Ono in deriva; insa mai apoi, mi s-a parut potrivita ca final de carte. Fiindca Ishiguro lasa deschisa dilema artistului si a operei lui. Trebuie arta sa fie doar emotie si estetism? Poti face arta doar de dragul artei? Poti crea atunci cind nu crezi in nimic?

PS Recomand cartea asta mai ales Degeticai, cu care, nu demult, am avut o discutie despre arta si despre tezism in arta :))
PPS Inchisul cartii e doar o figura de stil, caci am ascultat audio-book-ul.

Din New York in Limerick si inapoi
(Pina) in 1996, Frank McCourt era doar un profesor de limba engleza iesit la pensie. Unul daca nu bun, cel putin original si care obisnuia sa dea lectii despre cum se scrie o carte, fara a fi scris insa vreuna. Dar in 1996 se apuca si-si scrie memoriile, “Angela’s Ashes”, carte care l-a propulsat suprinzator, rapid si definitiv in categoria marilor scriitori de limba engleza de la sfirsitul veacului trecut, inceput de secol XXI. De atunci si pina la moartea sa, in iulie 2009, a mai avut timp sa scrie inca trei carti: doua - memorii si ele, o continuare a primului roman premiat cu Pulitzer in 1997, “’Tis” si “Teacherman”, si inca o poveste scurta de familie, “Angela and the Baby Jesus”. Deocamdata i-am citit (mai degraba auzit) “Angela’s Ashes” si “Teacherman”.

Pe “Angela’s Ashes” am inceput-o in daneza (“Angelas Aske”-Rosinante, 2008), insa am renuntat rapid si hotarit la varianta hardcopy dupa ce am gasit audiobookul… chiar in lectura autorului. O adevarata desfatare sa-i auzi accentul Irish, vocea nazala, plina de ritm si ironie si sa-l asculti pe insusi McCourt fredonind vechi melodii irlandeze ale caror rime si versuri augmenteaza textul. “You don’t have such an awful voice, Mr. McCourt!” :)

“Angela’s Ashes” este cronica unei copilarii catolic irlandeze marcate de mizerie, saracie si foame. “When I look back on my childhood I wonder how I survived at all. It was of course a miserable childhood: the happy childhood is hardly worth your while. Worse than the ordinary miserable childhood is the miserable Irish childhood, and worse yet is the miserable Irish Catholic childhood”, spune McCourt, care se uita inapoi si-si aminteste ... Isi aminteste de stramutarea familiei sale, din cauza saraciei, din Brooklyn in Irlanda. De fratii si surorile care tot vin si pleaca; de Angela, mama invinsa de viata, dar care totusi infrunta foamea, nasterile si mortile propriilor copii; de tatal Malachy, betiv si patriot incurabil, care-si scoala noaptea baietii, punindu-i sa jure ca vor muri pentru Irlanda. De profesorii tirani si abuzivi, de preotii nedrepti si aroganti, de englezii care le-au facut viata amara de 800 de ani. Amintiri spuse, nu cu tristete si nici cu resemnare, ci cu sinceritate, intelepciune, melancolie dar si cinism si c-un umor de-ti vine sa rizi si sa plingi in acelasi timp. E o carte trista si serioasa in esenta, dar felul in care e spusa/scrisa o face nu doar suportabila, ba chiar amuzanta. Asa cum speranta de a emigra inapoi in Statele Unite il face pe copilul si tinarul Frankie sa nu se dea batut. Nici de boala, nici de foame, nici de rusine si nici de umilinta de a-i fi trintita usa bisericii in nas.

Cu exceptia mamei, personajele lui McCourt sint redate cu o oarece doza de malitiozitate. Nu sint chiar caricaturi, desi pina acolo n-ar fi prea mult, insa de la unchiul matern, cazut in cap, si pina la Malachy, tatal alcoolic si semi-ticalos, Frank McCourt isi ironizeaza matusile, bunica, fratele, colegii, preotii samd, le accentueaza defectele si viciile. Cred ca cel mai spectaculos personaj e tatal, Malachy McCourt. Iar autorul e rautacios, dar si loial cu tatal sau. Il descrie ca pe un betiv si un om de nimic, incapabil sa-si pastreze o slujba sau sa-si intretina financiar familia, dar plin de afectiune si ingaduinta cu copiii. Malachy McCourt e acuzat, dar si aparat de fiul sau. Frustrare si dragoste in acest portret.

“Angela’s Ashes” se incheie odata cu revenirea lui Frankie la New York, locul in care s-a nascat si din care n-ar fi trebuit sa plece, dar continua apoi cu povestea devenirii lui ca om in “’Tis”. Eu am sarit direct la “Teacherman”, carte in care Frank McCourt imparte cu cititorii experienta vietii de profesor (tot audiobook).

O viata in care si el a fost cel care a invatat, laolalta cu elevii lui. O experienta deloc usoara si deloc placuta. Uneori de-a dreptul frustranta. O perioada (lunga) in care a invatat sa comunice cu tinerii (cu adultii, aproape ca nu a reusit niciodata) si in care a provocat, voit sau nu, legi si norme pedagogice. Sint, in “Teacherman”, scene pline de savoare; ca cea a primei lui ore de predat sau ca saptamina orelor de creative writing (si singing) dupa cartea de bucate!! “Teacherman” este o carte buna; la fel de onesta ca si “Angela’s Ashes”, insa parca-i lipseste ceva. Prospetimea, candoarea?? Hmm...greu de spus. Oricum, very entertaining.

PS Tocmai mi-am cumparat “’Tis” – varianta printata. Ah, si filmul e fain :)

Decadenta norvegiana
Benoni, Rosa, cele doua audiobookuri pe care le-am ascultat luna trecuta sint, cred, expresia cea mai elocventa a stilului nordic de la sfirsitul celui de-al XIX-lea secol si inceput de secol XX. Un stil curat, protestant as zice; simplu din punct de vedere al constructiei gramaticale, precis, totusi cald si ironic. Un stil care pare sa nu puna prea mare pret pe sunetele cuvintelor, ci doar pe intelesul lor. Un stil cam decandent, ca si societatea pe care o descrie. Fiindca Benoni si Rosa (doua nuvele, cu aceleasi personaje, aparute la un an distanta) nu sint doar portrete individuale, realizate cu sarm si umor, ci tabloul unei intregi comunitati din nordul Norvegiei, in jur de 1900. O comunitate ale carei viata si bunastare sint dependente de sezoanele de pescuit si de generozitatea lui Mack, un fel de buric al tirgului, sarlatan si don juan. Insa nu Mack este personajul spre care si-a indreptat Knut Hamsun atentia in mod special, ci Benoni, un factor postal, putin mitoman si destul de grandoman.

Dintr-un tinar modest, cu pretentii utopice la mina Rosei (fiica pastorului), Benoni se trezeste bogat peste noapte. Si nu o data, ci de doua ori. E drept ca prima oara, bogatia si saracia ce-i urmeaza i se datoreaza exclusiv lui Mack, insa a doua oara chiar a fost vorba de noroc. Niste stinci cumparate pentru o suma de nimic si revindute la un pret inimaginabil, il fac pe Benoni putred de bogat. Atit de bogat incit devine partenerul lui Mack, alaturi de care influenteaza mai mult sau mai putin discret destinele comunitatii. Si nu doar buzunarul lui Benoni se imbogateste, ci si personalitatea acestuia. Insa chiar daca devine excentric si patetic, Benoni ramine inaluntrul lui un om bun si generos ...iar pe Rosa ajunge s-o ia de nevasta, in ciuda primului esec.

Relatia lui cu Rosa, una destul de imprevizibila si contradictorie, e descrisa in amanunt, in cea de-a doua nuvela, de studentul Parelius, gazduit mai intii de Benoni si, mai apoi, de Mack. Parelius documenteaza neobosit, fiecare discutie, fiecare eveniment, fiecare intilnire de care are parte, dar documenteaza mai ales starile Rosei. Iar aceste stari evolueaza de la resemnare, la jena si tristeste, de la o vaga gelozie, la multumire, de la neliniste, la calma fericire.

Ce mi s-a parut remarcabil la Hamsun e felul in care-si portretizeaza personajele. As spune, mai degraba, ca personajele se portretizeaza singure. Hamsun nu analizeaza, nu judeca (desi mai toti locuitorii Sirilundului au vicii si pacate din belsug), ci pur simplu reda dialoguri si fapte. Iar din toate acestea, cititorul este cel care vede tabloul si care… caracterizeaza.

Ce mai, mi-a placut norvegianul! Asa calm si desuet! Si controversat :)

Cititoarea
...deloc obisnuita: ba dimpotriva!

Una care, odata, citea din datorie; caci placerea nu i se cadea.

Una care, din cauza unui ciine si a politetii innascute, ajunge sa imprumute o carte, oricare, de la libraria mobila, aciuata periodic in curtea bucatariei sale.

Dupa prima carte, urmeaza si-a doua. Interesanta, fascinanta, apetisanta, recomandata de un bucatar. Dupa ea vin si altele, haotic, aiurea, dar incomensurabil de placut(e).

Lectura devine o adictie: in pat – alaturi de consortul cel ursuz; in caleasca, din care urma sa faca semne la popor , in drum spre vreo-ntilnire importanta.

Lectura devine inspiratie: pentru discursurile din Parlament, pentru intilnirile de la nivel inalt si pentru consfatuirile cu prim-ministrul-necooperant.

Lectura devine un mod de a gindi: un mod viata.

Lectura devine viata insasi.

Iar ea, cititoarea, e pregatita sa dea regatul pentr-o carte!

Daca nu v-ati dat seama pin-acum, vorbesc de “The Uncommon Reader”, un audiobook descoperit odata cu iTUnes-ul.

O carte in care Alan Bennett nu doar ca face apologia cititului “aiurea”, din placere, ci isi/ne pune intrebarea “ce-ar fi daca toti-cei-care-au-impact-asupra-vietilor-noastre-ar-citi?”. Aleatoriu si din placere.

“The Uncommon Reader” e o parabola. E o placere, probabil, s-o citesti, dar si o mai mare placere s-o auzi... in insasi interpretarea autorului.