Egoismul lui Nabokov?

Glorie (Polirom, 2003), o carte subtirica, de vreo doua sute de pagini, careia i-am acordat timp sa o savurez. Voluntar! Mi-era frica sa o termin prea repede, dar din pacate, s-a sfirsit :-) O carte a carei frumusete e data de stil: elegant, nostalgic, savuros. Naratiunea e si ea ampla, aerisita, destul de neobisnuita romanelor lui Nabokov.
Povestea insa, daca e sa ma iau dupa ce scrie in postafata, ar insela asteptarile cititorului fiindca titlul promite ceva, dar finalul e cu totul altul. Si tot in postafata lui Emil Iordache (a carui traducere o gasesc exclenta) se zice-asa: “Nabokov (o spune aproape textual undeva) nu este interesat decit de un cititor, si acel cititor este el insusi”. Ei bine, mie Nabokov (ori Vladimir Sirin, pseudonim sub care a scris aceasta carte in ruseste) nu mi-a inselat nicio asteptare! Dimpotriva...
Mi-a demonstrat cit de complicat poate fi procesul cautarii propriei identitati atunci cind esti tinar si esti pribeag. Atunci cind lumea idilica a copilariei, cu doica si seri de vis in Crimeea, cu calatorii fericite la Biarritz iti fuge de sub picioare si te trezesti deodata intr-o realitate cenusie, plictisitoare, triviala, in care doar visele profetice tin loc de idealuri. “Fiecare om cu multa imaginatie are vise profetice, aceasta este matematica iluziilor” (pag.153) Si aceste iluzii sint o poteca serpuind prin padurea unui tablou, ori un peisaj cu lumini in noapte vazut pe fereastra unui tren.

Tot din postfata: “Aici, din perspectiva personajului central, Martin Edelweiss, ideea cartii ar fi autodepasirea eului, antrenarea lui pentru suprimarea in sine a fricii si singularizarea acestui eu, distilarea vulgaritatii din el”. Mai precis, tinarul “floare de colt” (ce caracterizare doar printr-un nume!!!) realizeaza ca e un fricos, ca viata si experientele lui sint vulgare si ca urmare, atunci cind are ocazia, ajutat fiind si de o imaginatie bogata, incepe sa-si corecteze identitatea (destul de controversata de altfel, din moment ce el este rus-anglofil cu pasaport si nume elvetiene), trecutul si .... viitorul. Isi imagineaza Zoorlanda, o tara nordica (o precursoare a Zemblei), “in care muritorilor de rind le este interzisa intrarea” (pag. 165), o legiueste si o imparte doar cu Sonia (cea pentru care dezvolta o adevarata obsesie) si-si fixeaza din acest tarim un ideal glorios. Un ideal transpus in practica la modul cel mai neasteptat si mai fara sens pentru cei din jurul sau. Gestul lui de a patrunde in tara interzisa este eroic doar pentru el insusi...si poate pentru cititor. La fel ca si momentul in care-si invinge teama, infruntind costisa de munte pentru-a doua oara.

Se spune ca in editia americana a romanului exista un cuvint inainte al lui Nabokov, in care scriitorul vorbeste de doua trucuri care l-au creat pe Martin Edelweiss: “primul este absenta mizei politice, calatoria sa finala in interzisa Zoorlanda nu face altceva decit sa prelungeasca pina la sfirsitul ei neologic acea poteca de basm [...]. Al doilea truc este acela ca printre insusirile cu care este inzestrat personajul nu se afla nici un talent deosebit; surplusul de fantezie al lui Martin Edelweiss nu are altceva decit propria viata” (pag. 244). Daca asa zice Nabokov, atunci asa o fi! Insa mie mi s-a parut ca “Glorie” are si o miza politica (“o adresa”, asa cum recunoaste Nabokov intr-un citat reprodus pe coperta 4). Fiindca aparenta lipsa de sens, la nivel colectiv, a gestului lui Martin -de a se furisa in tara cu acces interzis- poate fi privita si ca o demonstratie pentru lipsa de sens a oricarei incercari eroico-romantice din partea diasporei rusesti de a se impotrivi noii puteri sovietice. Pe la pag. 157, mai exista o referire la “miasma bibliotecilor de inchisoare” pe care o emana noua literatura rusa. In ceea ce priveste al doilea truc, acela ca personajul principal nu are niciun talent deosebit, aici pot invoca rapid vreo doua-trei- patru calitati care fac din Martin un erou de roman: e tinar si frumos, atragator, inteligent, vorbeste fluent trei limbi si se descurca binisor in alte doua, joaca tenis si fotbal ca un profesionist iar, in plus, poseda o oarecare doza de elitism care-l face sa se (auto)plaseze in fata celorlalti. Aici e ceea ce-mi place cel mai mult la Nabokov; faptul ca le ofera personajelor sale aroganta, insa are grija apoi sa le taie din avintul elitist, folosind un umor incisiv, necrutator :-)

Leapsa si rafturile
Iar am luat o leapsa :-) De data asta de la ameer, careia ii fu lene sa mai scrie in engleza, asa cum ma obisnuise; deci m-a bulversat! : D S-o luam punctual:
1. Cit timp acorzi internetului? Mult, mult, mult. Cam vreo 8-10 ore pe zi...dar merita!
2. Cel mai interesant blog pe care-l citesti? Ehhh, sint multe. Cele de la blogroll-ul meu sint toate interesante. Daca as numi doar unul as gresi, asa ca am sa numesc unul care nu e in blogroll, dar pe care-l consult in fiecare zi. Se numeste freshome si aici mi-am clatit ochii cu rafturi de carti si tot de aici m-am hotarit ca dac-am sa cumpar vreodata o casa cu etaj, exact asa o s-arate.
3. Trimite leapsa la 5 bloggeri: ii numesc asa: dragos (cu chestiile lui livresti), cinabru, dedes si pantacruel (ca sa nu-si dea leapsa unul altuia :D) si lui turnavitu care, pur si simplu, ma-nspaiminta cu viteza cu care citeste si posteaza :-))

Erezie si mintuire

Impresionata de cerbicia cu care manualele de religie din Romania promoveaza imaginea unui Dumnezeu aspru si pedepsitor, am zis ca a venit timpul sa citesc, in sfirsit, “Sfetnicul din singe” (Polirom, 2005), o satira despre religie si sudul american postbelic scrisa de Flannery O’Connor. Si asta pentru ca unul dintre personajele cartii ei, Hazel Motes-un fel de credincios fara credinta-, se revolta impotriva acestui tip de viziune dumnezeiasca, incercind eretic sa fenteze pedeapsa divina. Pentru a scapa de pacat, gindeste Motes, trebuie sa nu ai suflet; adica sa fii dracul in persoana! Si nu orice fel de drac, ci unul cu biserica: “biserica adevarului fara Iisus Hristos rastignit pe cruce” (pag. 64), iar Motes avea sa predice tuturor celor care vor vrea sa-l auda: “Fiecare dintre voi este neprihanit si, daca va-nchipuiti ca asta se datoreaza lui Iisus Hristos cel rastignit pe cruce, va inselati amarnic. Eu nu spun ca n-a fost rastignit, ci spun ca n-a facut-o pentru voi” (idem).

Hazel Motes, venit din razboi, se afla clar intr-o confuzie spirituala, intr-o criza religioasa. Iar incercarea lui de a-si crea propria credinta, una bintuita de Hristos, pare sa fie apreciata de cel putin doua persoane; Enoch Emery, posesor al unui sfetnic in singe (in singele lui adica) si Onnie Jay Holy (:-)), un “vizionar” care miroase de indata potentialul financiar al ideii pe care o preia si o propaga folosindu-se de ajutorul lui Hoover Shoats, un fel de nemesis a lui Motes.

Enoch este un tinar dezorientat si el, dar nu la nivel spiritual ca mentorul sau, ci la unul social; se afla in oras de putin timp, nu-si poate face prieteni, iar femeile il evita cu obraznicie. Sfetnicul lui din singe ii spune insa ca Motes este platforma prin care el avea sa devina (alt)cineva. Si-si da seama de asta, in momentul in care Hazel Motes declama, urcat pe masina sa gri-sobolan, in fata unei multimi de gura-casca neinteresate ca: “Biserica fara Hristos, nu-l are pe Hristos, dar are nevoie de el! Are nevoie de un Hristos nou. Are nevoie de un iisus care sa fie numai om si sa nu-si risipeasca singele, are nevoie de un iisus care sa arate altfel decit ceilalti oameni si care sa va faca sa-l priviti” (pag. 162). Atunci realizeaza Enoch cine-i iisus-ul!! Un corp uman, pastrat intr-un borcan cu formol, in Muzeul al carui paznic este. N-are nici singe-n el si, in plus, arata diferit. Drept pentru care Enoch fura iisusul, il preda bisericii fara Hristos si devine (alt)cineva, asa cum il anuntase sfetnicul din singe. Devine o gorila!! (evident una falsa).

In ceea ce-l priveste pe Onnie Jay Holy si conflictul spiritual pe care-l are cu acesta, Hazel Motes transeaza rapid si definitiv problema: trece cu masina sa gri-sobolan peste a sa nemesis, Hoover Shoats. De doua ori, ca sa fie sigur ca acesta este mort.

In scena mai exista un profet orb si adevarat, cu incredere in Iisus, si fiica acestuia ( a profetului adica), pura si diafana. In cele din urma, tot ceea ce se spune despre profet si fiica sint niste afirmatii neadevarate.

Booon...si acum se incheie comedia, odata cu aruncarea-n ripa a masinii gri-sobolan de catre un politist. Masina care te ducea unde vroiai; masina-biserica. Si incepe, evident, tragedia, cumva neasteptata, tragedia ispasirii.

Ceea ce mi se pare interesant la O’Connor e modul subtil de a imbina religia, sudul (miroase a Faulkner aici :-) si grotescul (ceea ce face din “Sfetnic...” un roman gotic). Atit de subtil incit, daca e sa trag o concluzie referitor la semnificatia religioasa a romanului, pur si simplu, n-am curaj. Nu stiu daca Hazel moare eretic, sub forma unui mic iisus, vinovat de fals de identitate, ori chiar se ispaseste si se mintuieste, atacat de-un moment de gratie divina...

Nefericirea unei insule

“Regele se-nclina si ucide” (Polirom, 2005) este cartea prin care o descopar pe Herta Müller, scriitoare de care am auzit, cu regret, abia acum vreo doi, de la un coleg neamt. “Ahhh, e fantastica autoarea aia a vostra, nominalizata la Nobel; pacat ca nu scrie si altceva in afara de dictatura lui Ceausescu!” – imi spuse colegul; iar eu a trebuit sa intreb despre cine vorbeste...si am aflat. Acum am si citit “Regele..”, probabil cea mai potrivita prima lectura din aceasta scriitoare.

Potrivita, fiindca “Regele se-nclina si ucide” este o culegere de 9 eseuri, un colaj autobiografic, poetic, un poem in proza despre limba si tacere, despre viata si moarte, despre trauma si evadare, despre izolare si neuitare-o cheie cu care poate fi descuiata opera autoarei ("animalul sufletului" ei).

Nascuta si crescuta intr-o familie banateana, in care cuvintele se lasau cu greu spuse, Herta se muta la oras, la studii, unde cunoaste nu doar o alta lume, o alta limba (cea romana) dar si o alta semnificatie a cuvintelor. Mai tirziu, pe cind ajunge sa astearna cu pricepere cuvinte pe hirtie, afla ca limba e duplicitara, ca este un instrument de opresiune, dar si de rezistenta. Ca limba poate trada. Ca naste suspiciune. Ca limba este asemenea Regelui - are putere, are trufie, dar pe tabla de sah, se inclina.

Moartea este, mai intii, familiara Hertei. In satul banatean, copila de citiva ani ii vede uneori pe cei odinioara-n viata, intinsi pe nasalie, cu capul sprijinit in perna umpluta cu umbris de rindea, asa cum numesc svabii aschiile de lemn , Hobelschatten, si nu Holzspäne, cum se cheama in germana. Moartea e vazuta apoi ca o usa de evacuare dintr-o viata aflata la cheremul Securitatii, insa cind moartea iti e filfiita in fata ca o amenintare, viata, oricit de cumplita ar fi, merita dusa mai departe. Nu stiu cit de morbid este, insa eu am gasit remarcabile, in “Regele se-nclina si ucide”, scenele cu morti: cea a prietenului Hertei, inginer constructor, gasit spinzurat in locuinta, cu citeva luni inainte de caderea regimului si caruia i se refuza autopsia (de parca unui mort i s-ar putea refuza ceva), a sateanului bolnav de cancer care, chinuit de dureri, se spinzura in copacul cu gaini si caruia i se face autopsie, a femeii inecate, cu sfoara la miini si la picioare si careia Herta ii asaza cirese in gavanele ochilor....

Trauma este una adinca si perena, iar evadarea si timpul nu o pot estompa; timpul care lucreaza cumva indarat, fara sa tina cont de spatiul dintre trecut si viitor, desi uneori si spatiul asta e important. Sint clipe (nu putine la numar) ale prezentului Hertei care se leaga de trecutul dureros. Ca de pilda, privitul unui lac in Germania pe care plutesc doua rate albe. Atit de albe, incit ciocurile si labele lor galbene par de aur. Asemenea tacimurilor si robinetelor de la chiuveta dictatorului (mie imaginea asta, care curpinde o informatie deloc adevarata, imi da oarece fiori de paranoia; ca de altfel si scena de la gradinita, cind unul dintre micutii de vreo 4-5 ani, ar fi intrebat-o deloc inocent pe Herta, pe-atunci suplinitoare, de ce ea nu vrea sa cinte imnu’ national?). Ori camasa de noapte a Ingai Wenzel (manechin aflat pe unul din afisele publicitare ale cailor ferate) care-i provoaca Hertei Müller, nu doar amintirea bunicii, ori a prietenului spinzurat, dar si a obiceiului romanesc de-a fura ceva statului :-) Drept pentru care, Herta fura posterul!

Izolarea, asemenea unei insule, trebuie sa fi fost provocata de privirea ei reclacitranta, straina, ori de felul in care “la ei, in Germania”, Brezel se pronunta c-un singur e, nu cu doi. Ori de faptul ca i se imputa ca scrie prea mult despre trecut. Adica despre trecutul ei, mai prezent insa decit trecutul scriitorilor germani care-nseamna, pentru ei, prezent. Probabil ca trauma si izolarea o fac pe Herta Müller sa scrie doar si doar despre trecut! Insa ce mai conteaza cind scrie atit de frumos?

Cercul s-a inchis,
iar ailalti n-au decit sa se duca sa si-o traga singuri

Asta e, ca sa zic asa, descrierea situatiei socio-politice din Anglia anilor 2000 in care personajele fermecatoare din “Clubul putregaiurilor” evolueaza, acum destul de tern, in “Cercul inchis” (Polirom, 2006). Evolueaza este probabil un termen nu prea potrivit din moment ce tinerii promitatori din anii ’70 ajung, cu mici exceptii, niste adulti mediocri ai mileniului III, cu vieti profesionale si mai ales sentimentale ratate, bintuiti de obsesii si tragedii. Iar Cercul nu-i reprezinta doar pe ei, liceenii de la King William’s, ale caror vieti se intersecteaza intr-un mod care, din pacate, e destul de usor de anticipat in carte, dar si societatea contemporana, polarizata si exclusivista, care le determina destinele intr-un fel pe care, se pare ca, ei nu-l pot controla.

Cele mai inspirate descrieri ale prezentului le face Doug Andersen, fiul fostului lider sindical de la Longbridge, care constituie probabil, singura exceptie din cercul sau de prieteni. Doug nu numai ca a ajuns un jurnalist respectabil, dar mai are si o casatorie fericita cu fiica unui conservator cu bani. Doug remarca, de pilda intr-o conversatie cu deputatul laburist, Paul Trotter (fratele mai mic al visatorului Benjamin), ca “intregul sistem din ziua de azi e reglat doar pentru o minoritate de pareri. Stinga s-a deplasat foarte mult spre dreapta, dreapta s-a mutat nitelus la stinga – cam cum e cazul casatoriei sale – cercul s-a inchis, iar ailalti n-au decit sa se duca sa si-o traga singuri”(pag. 192). Tot Doug este cel care, prezent citiva ani mai tirziu la o petrecere gazduita de o revista mondena, crede ca evenimentul sintetizeaza pe deplin ceea ce gindea “despre Anglia lui 2002 - despre nerusinata lipsa de greutate a vietii ei culturale, despre triumful grotesc al sclipiciului in fata substantei, despre toate cliseele care erau clisee pentru simplul motiv ca intimplator erau adevarate” (pag. 443).

Si daca in “Clubul putregaiurilor”, Benjamin Trotter era cumva personajul principal, in “Cercul inchis” povestea graviteaza in jurul fratelui sau anost, Paul, ajuns din conservator – liberal, din intimplare deputat si a carui singura preocupare este de a se face acum remarcat de presa si de Tony Blair...asta pina se indragosteste iremediabil. Paul este cel care demonstreaza ca politica si toate deciziile la nivel inalt, cele care influenteaza nu o viata, ci mii ori milioane de vieti, sint de cele mai multe ori emotionale si mai putin rationale.

Viata unei alte tinere sperante, Claire, acum divortata, mama de duminica, prinsa in relatii de dragoste fara viitor– pare sa argumenteze ca politica, ideologiile si mai ales tragediile influenteaza, prin propagare, viata unor generatii intregi. Cercul se inchide; persoane care influenteaza decizii- decizii care influenteaza persoane, un sir aparent de coincidente si hazard in care trebuie cautat tiparul.

Benjamin este marea dezamagire a cercului. Geniu artistic promitator, el esueaza si in contabilitate, si intr-o casatorie convenabila, dar neimplinita, si in credinta dar, mai ales, in incercarea, initiata cu vreo 30 de ani in urma, de a crea o opera de arta, jumatate roman-jumatate simfonie. Pe el nu politica ori societatea l-au influentat, ci o dragoste pierduta.

N-o mai lungesc cu metapovestile, asa ca am sa concluzionez pe scurt. Pentru mine, “Cercul inchis” e o dezamagire in raport cu asteptarile pe care le aveam dupa “Clubul putregaiurilor”. Povestea e cam anosta, intimplarile previzibile, ideile politice straveziu militante, umorul cam indoielnic si totul...mult prea lung. O carte care probabil ar fi fost mai buna daca ar fi avut vreo 200 de pagini mai putin.