O viata
”Terra Amata” (Penguin Classics, 2008) este, de data aceasta, un poem al existentei umane. O existenta efemera, fara sens, o trecere nefericita a omului prin eternitatea Universului.

On the earth by chance
I was born
a living man
I grew up
inside the drawing
the days went by
and the nights
I played all those games
loved
happy
I spoke all those languages
gesticulating
saying incomprehensible words
or asking indiscreet questions
in a region that resembled hell
I peopled the earth
to conquer the silence
to tell the whole truth
I lived in the immensity of consciousness
I ran away
then I grew old
I died
and was buried (pag.209).

”Terra Amata” este un roman experimental, scris si publicat de JMG Le Clézio in militantii ani '60. E, drept urmare, un manifest -pe alocuri vehement- pentru ceea ce s-ar putea numi ”revenirea la natura”. E o explorare, o meditatie asupra rolului umil al omului; e un apel pentru o existenta in armonie deplina cu marea, cu nisipul, cu vintul, cu cerul, cu iarba si insectele; e un protest fata de asumarea conditiei de zeu si creator de catre om, e un protest in fata interventionismului uman.

Le Clézio il creeaza pe Chancelade, care se naste, creste, traieste si moare. Fiecare vers al poemului e un capitol al cartii si al existentie lui Chancelade, un drum al maturizarii si constientizarii. Un joc cu reguli inventate de viata si limbaj. Un drum aparent inutil, din moment ce totul (dintr-un om) dispare fara urma, doar intr-o singura secunda. Universul e ceea ce ar putea fi vesnic, daca omul, pe drumul sau, n-ar face totul sa-l distruga.

Si Le Clézio chiar demonstreaza, in ”Terra Amata”, artificialitatea si lipsa de substanta a artifactelor umane, a limbajului uman. Sint, de pilda, pagini intregi, scrise in limbi incomprehensibile, in Morse sau in limbajul semnelor, pagini care ar putea insemna ceva sau ... nimic. Sint cuvinte, ori sunete, miscari - niste conventii inventate si aplicate de un grup. La fel de iluzorii si efemere ca si omul modern care, prin anii douazecidemii si ceva, va fi doar un exponat de muzeu, numit Maldec.

”Maldec man seems to have lived in communities, in tall concrete houses divided into rooms. His was essentially a working and fetishist civilization. Wars were frequent and deadly, as is proved by certain burial-places recently discovered. These wars were probably due to racial or religious differences. The civilization of Maldec man was also ritual, nationalist, and based on the family. It thus belongs to the polymorphic pre-desertic period, which lasted about 5.000 years. It may be that Maldec man was contemporary with the beginning of the great drought which occurred at that time and which caused his civilization to disappear” (pag.88).

”Terra Amata” e, fara indoiala, o carte interesanta si originala. Insa deloc appealing. O recomand antropologilor :) Iar coperta celor de la Penguin e … penibila.

Nebunie sau luciditate?
"The Bell Jar" e un splendid paradox: o cronica a nebuniei, scrisa cu luciditate. O carte a maturizarii, scrisa cu maturitate. O carte despre deprimare, scrisa cu inteligenta, sinceritate si curaj.

Sylvia Plath a avut curajul de a protesta impotriva limitarilor si presiunilor sociale: fizice si psihice. A avut curajul de a se impotrivi propriei conditionari umane. A vazut nu doar clopotul de sticla, ci si smochinul existentei sale. Un copac incarcat cu fructe, din care n-a putut culege decit una. A avut sinceritatea si onestitatea de a ramine-n viata atit cit inima a vrut sa-i bata.

Merita o mentiune speciala si lectura lui Maggie Gyllenhaal, a carei voce tinara, dar grava si pe alocuri aspra, completeaza fericit cuvintele.

Omul e un mare fazan in lume
Spuneam mai alaltaieri ca ma apuc de citit ”The Passport” (Serpent's Tail, 2009), traducerea englezeasca a lui ”Der Mensch ist ein grosser Fasan auf der Welt”, miniroman pe care Herta Müller l-a scris si publicat la Berlin, in 1986. Sint doar 90 de pagini in care cuvintele Hertei Müller - aspre, ascutite, puternice – reusesc sa redea atmosfera cenusie a unui sat banatean din anii '80. Sa recreeze un univers lipsit de culoare, sufocat de arsita sau inecat in ploaie, urit mirositor cu oameni captivi, neputinciosi, a caror singura speranta e ...pasaportul. Un univers suprarealist, kafkian.

Un sat populat cu oameni uriti, plini de pacate: morarul Windisch cu trecutul lui hitlerist, nevasta lui Windisch cu trecutul ei de curva in lagarul rusesc, dulgherul, blanarul care jupoaie animale vii, fiul dulgherului, Rudi, care are un gol in cap, preotul care sfinteste muierile in patul lui de fier din sacristie, militianul care le ajuta cu pasportul in patul inchiriat de postarita, postarita care le bea scrisorile, valahii murdari si betivi, mortii care se duc atunci cind bufnita se-asaza pe claia cu fin.

Un sat blestemat (in care si marul isi devoreaza propriile fructe), intr-o tara blestemata, ai carei parinti sint tovarasul Nicoale Ceausescu si tovarasa Elena Ceausescu. Un sat in care svabii ar fi bucurosi sa traiasca daca munca lor, avutul si drepturile lor n-ar sta la cheremul militiei, partidului sau al altor slugarnici abuzivi. Svabii insa vor sa scape, nu neaparat intr-o lume mai buna, ci intr-una care sa-i respecte. Insa pentru asta au nevoie de acte. Si pentru acte trebuie sa plateasca: in bani si natura.

”The Passport” e, pentru mine, o alta experienta cu Herta Müller. Cartea asta (probabil si din cauza limbii engleze) o gasesc mai dura, mai energica, abrupta. Nu-i vorba ca-i lipseste poezia sau umorul (capitolul ”Regele doarme” e pur si simplu savuros); e ceva legat mai degraba de forta imaginilor si a cuvintelor. E un soi de violenta care vine dintr-o imensa frustrare. Frustrarea de a fi slab, de a nu avea nicio putere in fata abuzului. Frustrarea de a accepta si perpetua abuzul; frustrarea umilintei pe care doar moartea o mai poate sterge. Frustrarea de a nu te (mai) putea ierta niciodata pe tine insuti.

Later edit: DO YOU HAVE A HANDKERCHIEF ??

Nasturi si foarfeci
”Animalul inimii” (Polirom, 2006) este un poem al disperarii si al neputintei. O carte pe care Herta Müller a scris-o in memoria prietenilor romani ucisi in timpul regimului Ceausescu. O carte despre prietenie, despre inadaptarea la un regim opresiv si cinic si despre evadarea prin emigrare...sau moarte.

Patru tineri intelectuali, svabi de origine, sint hotariti sa ramina in tara. Refuza emigrarea, dar si inregimentarea. Refuza, mai ales, sa taca. Scriu poezii, string fotografii si evidente despre viata in Romania ceausista. Scriu despre saracie, despre degradare umana; scriu despre abuzuri, despre nedreptate, despre speranta si despre moarte. Scriu despre nasturi si foarfeci: despre nasturii care te tin captiv si despre foarfeca ce taie tot ceea ce se incapatineaza sa creasca de la sine, chiar si dupa moarte. Despre foarfeca ce taie unghiile copilului, despre foarfeca ce taie parul muribundului. Doar atunci cind devine semn de siguranta in scrisori si cufere, parul nu este taiat, ci smuls direct din cap.

Determinarea celor patru prieteni de a colecta dovezi (pentru a le trimite mai departe ca, de acolo, sa poata fi auzite, cunoscute de lumea-ntreaga) atrage, bineinteles, atentia Securitatii. Tinerii sint supravegheati, filati, perchezitionati, interogati, amenintati cu moartea de capitanul Piele. El si ciinele lui sint foarfeca sistemului, unealta de ciuntit demnitatea umana. Si impotriva lui Piele si a tuturor celor ca el nu exista decit limba. Limba prin care se transmit, mai ales in scris, teama, frica, disperarea. ”O propozitie cu o foarfeca de unghii pentru interogatoriu, spuse Kurt, pentru perchezitie, o propozitie cu pantofi, pentru filaj, una cu guturai. Dupa forumla de adresare, intotdeauna semnul exclamarii, la amenintarea cu moartea, numai o virgula” (pag. 81-82).

Iar atunci cind amenintarile incep sa se materializeze (trei din cei patru prieteni sint concediati), survine capitularea/evadarea. Georg isi taie parul inainte de a pleca la Frankfurt, de unde sare pe fereastra, in sacul cu fereastra. Edgar si Herta ajung la Berlin ca sa fotografieze fereastra si caldarimul. Kurt mai ramine, atit cit sa prinda moartea Terezei, dupa care se spinzura c-o funie. In urma lui soseste o scrisoare voluminoasa cu lista fugarilor morti, cu poezii si fotografii. Lucruri acum intinse pe jos, pe care Herta si Edgar le privesc in tacere.

”Cind tacem, sintem dezagreabili, spuse Edgar, cind vorbim, devenim ridicoli”. Insa chiar cu riscul de a deveni ridicola, Herta Müller a vorbit. A vorbit despre prietenii ei morti si despre ceilalti, despre facatorii de cimitire, bautorii de singe si mincatorii de prune verzi (in engleza, ”Animalul inimii” a fost tradusa ca ”The Land of Green Plums”).

Si fiindca venii vorba de traduceri, Nora Iuga e excelenta. O simte pe Herta Müller, ii suprinde nu doar poezia, ci si furia, frustrarea, disperarea. Sint curioasa, acum, sa aflu cum suna in engleza ”The Passport”, traducere a ”Der Mensch ist ein grosser Fasan auf der Welt”.

Politica si arta
”An Artist of the Floating World” a lui Kazuo Ishiguro e genul acela de carte la care incepi sa te gindesti abia dupa ce o inchizi. Lectura ei iti ofera momente de frumusete, calm si serenitate, insa odata ce-ai pus cartea deoparte, incepe furtuna. Gindurile se aduna, morala e pusa la-ncercare, iar conditia artistului intr-o lume trecatoare devine iarasi subiect de meditatie. Artistul – asa cum e perceput de lumea in miscare vs. artistul – care isi angajeaza arta.

Subiectul lui Ishiguro e batrinul pictor Masuji Ono care, la sfirsitul anilor '40, e fortat de imprejurari sa reflecteze asupra faimei sale. Fortat e cuvintul cel mai potrivit, fiindca Masuji Ono pare a actiona din punct de vedere artistic si uman emotiv, impulsiv, irational, determinat de lumea exterioara. Emotiv si implusiv - atunci cind isi aliniaza lucrarile din tinerete propagandei imperialiste si nationaliste a Japoniei, depasind cu mult granita creatiei estetice recomandate de mentorul sau. Impulsiv si irational - atunci cind isi denunta studentul pentru activitati subversive. Picturile lui si actiunile lui ii aduc celebritate si respect. Faima de artist, mai intii onorabil si abia apoi talentat, ii aduce beneficii pe care le accepta cu aceeasi naturalete si usurinta cu care isi angajeaza arta.

Insa lumea se misca. Razboiul se sfirseste, americanii vin sa schimbe locul si mentalitatile. Masuji Ono accepta schimbarile tacit, fara rezistenta. E preocupat acum sa-si refaca vila partial distrusa de bombardamente si sa continue negocierile pentru casatoria fiicei lui mezine. Negocieri care, cu un an in urma, esuasera cu un alt candidat, a carui retragere fusese acceptata fara probleme. Insa problemele si intrebarile sint ridicate acum de fiica lui cea mare care-i sugereaza lui Ono ca el si faima lui trecuta ar fi cauza esecului anterior.

Si de aici incepe un fel de rememorare a vietii de artist. Obiectiva, contemplativa si departe de ceea ce s-ar putea numi proces de constiinta. Masuji Ono se portretizeaza fara implicare, isi accepta pasiv trecutul, e nevoit sa vada prezentul in care faima lui decade, in care colegii artisti il evita, in care nimeni nu-i mai cere opinia, in care vechile valori sint inlocuite de altele noi, in care zgiriie norii corporatiilor iau locul traditionalelor cladiri, in care loasir-ul cu bautura si gheise e pe moarte, in care cei care fusesera ca el odata se sinucid pentru a-si spala onoarea. Ono este, poate pentru prima data in viata, rational, dar ramine la fel de lipsit de convingere. Are ceva de spus impotriva abandonarii vechiului stil de viata, dar se exprima fara vigoare. In plus nici nu este stilul sinucigas: asa ca, viata merge mai departe.

Mai intii mi s-a parut ciudata ideea lui Ishiguro de-a-l lasa pe Ono in deriva; insa mai apoi, mi s-a parut potrivita ca final de carte. Fiindca Ishiguro lasa deschisa dilema artistului si a operei lui. Trebuie arta sa fie doar emotie si estetism? Poti face arta doar de dragul artei? Poti crea atunci cind nu crezi in nimic?

PS Recomand cartea asta mai ales Degeticai, cu care, nu demult, am avut o discutie despre arta si despre tezism in arta :))
PPS Inchisul cartii e doar o figura de stil, caci am ascultat audio-book-ul.

O lume pentru Julius
Ce mi-a placut mai mult si mai mult la romanul asta (“O lume pentru Julius” – Polirom, 2006) e stilul: original si captivant, cu un limbaj aparent naiv, insa plin de ironie. Cu arma asta grea, peruvianul Alfredo Bryce Echenique reuseste sa zugraveasca o lume speciala, plina de contraste si sa construiasca personaje puternice, remarcabile.

Lumea lui Echenique pentru Julius e formata de fapt din alte doua lumi: una a bogatilor gaunosi, egoisti, plini de ifose si bani (muulti, muulti bani) si alta a servitorilor neinstruiti, docili, saraci, insa cu mult mai umani. O lume in care Julius, baietelul milionar, urecheat, firav, sensibil si inteligent, creste, se formeaza. O lume pe care o priveste, incercind sa o inteleaga; o lume rupta-n doua, fiecare jumatate bine distilata si izolata intre cei patru pereti ai palatului, ai hotelului si iar ai palatului cel nou. Iar Julius, pentru care amintirea surorii moarte e inca vie, penduleaza intre cele doua jumatati de lume, trece cu inocenta si gratie, de mii de ori, prin usa care desparte aripa stapinilor de cea a servitorilor.

Si Julius observa si descrie ceea ce vede: naiv, dar sincer, si cu mult umor. O vede pe mamica lui iubita, Susan cea fermecatoare, care-l iubeste si ea, dar care e teribil de zapacita, lipsita de initiativa, frivola, iresponsabila si iremediabil indragostita de sotul ei de-al doilea. Il vede pe “unchiul” Juan Lucas, casatorit cu mamica, un magnat chipes si monden, egoist si crud, un om cu idei “sanatoase” despre educatie si despre cum se face avere; un om care totusi, in felul lui, are grija de mamica si de copiii ei. Ii vede si pe cei doi frati mai mari, egoisti si ei, razgiiati, obraznici, adevarate lipitori sociale. Il vede si pe unchiul Lastarria, care tot da si da din coate incercind sa fie acceptat de lumea lui Juan Lucas; o vede si pe sotia lui cea sluta, Susanna cea bisericoasa si cu prejudecati. Ii vede pe toti acei darlings ai mamei, prieteni de familie la fel de bogati, ipocriti si nepasatori.

Julius il vede insa si pe Carlos, soferul care de negru ce e, intotdeauna e cu un cap deasupra indienilor coboriti din munte. O vede pe biata Arminda, cea mai buna calcatoreasa a camasilor de matase ale lui Juan Lucas, batrina bolnava, singura care si-a amintit de ziua lui. Le vede pe Nilda, cea cu povestile ei de groaza, si pe impetuoasa Tantoasa; o vede si n-o uita mai ales pe Vilma, guvernanta tinara si frumoasa, data afara dupa ce nemernicul de Santiago s-a dat la ea. Si tot din cauza Vilmei, lumea lui Julius -asa cum a inteles-o el pina la 11 ani- se destrama. In locul ei, ramine un gol mare, adinc, intunecos.

“O lume pentru Julius” e, inainte de toate, o satira, o critica a high-classului peruan caracterizat prin excese, snobism si cruzime. E, mai apoi, un bildungsroman intr-o lume puternic divizata, in care rasismul si violenta sint o prezenta ubicuua. E, fara nici o indoiala (sint total de acord cu maestrul Márquez :)), unul dintre cele mai bune romane ale literaturii sud-americane. Pacat ca de Echenique s-a auzit atit de putin!

Ménage à trois

Ca nu l-a iubit pe Freud, Nabokov nu s-a sfiit niciodata s-o spuna. Direct sau indirect, in mai toate romanele sale, gasim referiri la adresa sarlatanul vienez. Insa “Rege, dama, valet” (Polirom, 2009) este o carte chiar in intregime dedicata lui Freud si urmasilor lui hotariti :)) E o caricatura, o tragi-comedie a un triunghi amoros (sot-sotie-nepot), construita cu eleganta, umor si cruzime. O carte fara pretentii metafizice; e mai degraba o joaca a lui Nabokov cu personajele, un exercitiu de creativitate cu situatiile si limbajul.

Avem asa o mina:
Regele - Kurt Dreyer, un businessman prosper, preocupat de sport si inovatii. E batriior, insa robust, are o gura mare si spurcata, un simt al umorului contagios si o atitudine relaxata fata de bani si viata. Desi calca pe-alaturi, isi iubeste sotia; si-o iubeste cu atit mai mult, cu cit ea devine, pe zi ce trece, mai rece si mai artagoasa.

Dama – Martha Dreyer, un fel de doamna Bovary. E frumoasa si senzuala, insa incredibil de vulgara si cruda. Se plictiseste ingrozitor, ii e lehamite de viata burgheza pe care a ales-o, de casa pe care a ales-o, de mobila pe care a ales-o, de sotul pe care l-a ales. Acum il alege pe Franz-nepotul, drept iubit.

Valetul – Franz, nepotul sarantoc al lui Dreyer. Vine la Berlin ca sa lucreze in magazinul unchiului. E crud la minte si la trup, e miop si a cazut rapid si iremediabil in bratele voluptoase ale Marthei. E sclavul ei.

Iar Martha, plictisita de sot si de escapadele periculoase in camera lui Franz, vrea totul. Dreyer e victima...aparenta, desigur. Fiindca Nabokov, cu o cruzime pe masura Marthei, il face din victima, calau. Iar acesta nici macar nu stie :)

Nabokov, asa cum spuneam, se joaca pur si simplu cu cele trei personaje. Le pune in situatii ridicole, de un comic irezistibil, cu asa o maiestrie, ca stie exact cind sa se opreasca inainte de penibil. Am ris cu lacrimi la vreo doua faze: cea a vizitei lui Franz, care fara ochelari abia putea distinge o umbrela de-un copac si la faza in care Dreyer, catelul Tom si iubitul Franz erau cit pe ce sa dea buzna peste Martha, in camera lui Franz :))

Dialogurile sint delicioase, iar stilul ironic-virtuos, as usual :) Si veronica iar s-a descurcat de minune cu traducerea si cu jocurile buclucase de cuvinte.

Ingeri si demoni
Ehhh, stiu ca suna a Dan Brown, dar gasesc titlul cit se poate de nimerit pentru o insemnare despre “Jocul ingerului” ("The Angel’s Game" – Weidenfeld & Nicolson 2009), de Carlos Ruiz Zafón. E o carte (si un scriitor) de la care am avut mari asteptari, insa “Jocul ingerului” m-a dezamagit pur si simplu.

Pe scurt si fara spoiler, cel de-al doilea roman al lui Zafón e o poveste care ne trimite (iarasi) in universul gotic al Barcelonei de acum 100 de ani, loc in care un tinar scriitor, Daniel Martín, este atras intr-un joc misterios al cartilor si mortii. Un joc destul de complicat si prea putin credibil, dar bine scris, cu o tehnica perefecta a naratiunii care te tine cu sufletul la gura. E drept ca multele elemente fantastice, servite cu entuziasm de autor, nu pot sa nu ridice suspiciunea motivului faustian al cartii, motiv dezvaluit de altfel, abia la final, in epilog. Asa incit, pina la urma, “Jocul ingerului” e un fel de “Maestru si Margareta”, joc abordat, din pacate, nu magic realist, ci prin mijloacele comerciale ale genului mystery-thriller popular. Iar, dupa parerea mea, aici a esuat Zafón: fiindca povestea rational-detectivista i-a oferit mult prea putine sanse ca sa dezvolte convingator un pact cu diavolul, iar, pe de alta parte, motivul lui Faust compromite pur si simplu credibilitatea thrillerului ce vrea sa fie :)

Ceea ce salveaza totusi cartea asta de la penibil e talentul de povestitor al lui Zafón, dialogurile spumoase si amuzante (mai ales cele dintre Martín si asistenta lui, Isabella), pasajele descriptive ale Barcelonei (una gri, rece, ploioasa) si citeva idei interesante despre religie, carti, dragoste si prietenie. Nu scriu mai mult (sint sigura ca multi vor sa o citeasca), insa e o carte pe care eu una NU o recomand.

Chalice si Chawan ...
...doua vase ritualice prin/din care se primeste taina.

Inni Wintrop si cei doi Taads-i (tata si fiu) percep viata in acelasi mod: ca o forma a existentei temporare lipsita de sens, haotica si accidentala. Ceea ce propune Cees Nooteboom in "Ritualuri" ("Rituals", Penguin, 1985) e un sistem al supravieturii, bazat pe ritualuri. Cite unul pentru fiecare personaj.

1963 - Inni Wintrop, fost catolic, actual agnostic, si-a pierdut credinta in momentul in care vinul din potirul Sfintei Taine s-a amestecat cu singele preotului senil. De atunci, Inni s-a lasat dus de viata. A acceptat ceea viata i-a oferit destul de generos (bani si nevasta), a vislit letargic dintr-o zi intr-alta, fara responsabilitate si fara tel. A acceptat acele evenimente ale (non)existentei sale, constient fiind de lipsa unei coerente spre ceea ce ar fi putut insemna viata lui, ca si idee. Nu a putut accepta insa, desi intuia, faptul ca Zita il paraseste. Abia atunci Inni a hotarit sa-si puna capat vietii. N-a reusit si iar a acceptat.

1953 - Aarnold Taads, ateul, detesta oamenii. “Most of them are cowards, conformists, muddleheads, moneygrubbers, and they infect each other” (pag. 40). De aceea a preferat dintotdeauna sa traiasca singur, departe, cit mai departe de lume, retragindu-se ciclic, luni si luni de zile in munti, alaturi de ciinele sau. Fiindca in munti a avut revelatia non-existentei lui Dumnezeu. “..a landscape which, let us say, by its objective majesty evokes the idea of God can, of course, equally evoke his absence. God was created after the image and likness of men. This is what everyone grasps in the end, except people who never graps anything. But I despise people, including…myself, of course. I detest myself. But however much I love dogs and mountains, I was nevertheless unable to imagine God in the shape of a dog or a mountain. And so the idea of God vanished from my life, like a skier going down a slope into the valley.” (pag. 41-42). Aarnold Taads a trait atit de singur, incit nici pe fiul sau n-a vrut sa-l cunoasca. Si a murit asa cum a vrut el, intr-una din coboririle ritualice, la vale, pe schiuri, dupa hrana.

1973 – Philip Taads, fiul ateului. Insa Philip Taads a ales calea Zen a existentei si sfirsitului sau. E pregatit de gestul suprem: the deliverence. “Life is burden to me. It isn’t necessary. […] I want to be rid of the thing I am”. Un lucru de care Inni Wintrop se simte greu contaminat. Philip Taads isi pregateste disparitia cu incapatinare. O comanda si o asteapta sa soseasca sub forma unui autentic chwan, cu care (isi) oficiaza the last ritual. Cel al ceaiului.

"Ritualuri" e clar cea mai buna carte din cele trei, pe care le-am citit, ale lui Cees Nooteboom. E concentrata, e plina de idei. Personajele sint excelent portretizate. E un amestec elegant de existentialism si postmodernism. E o carte a zilelor noastre, o carte care demonstreaza un singur si unic sfirsit.

PS. Poza e dintr-o alta editie a cartii; una mai recenta :))

Barbati in soare
...este o nuvela emotionanta si tulburatoare despre viata refugiatilor palestinieni, despre drama vietii lor, fara tara, fara avere, fara onoare. In “Barbati in soare” (Mænd i solen, Rhodos, 1990), Ghassan Kanafani scrie o istorie scurta, dar dramatica, a disperarii. Trei barbati palestieni, refugiati in lagarul de la Basra, incearca sa strabata desertul pentru a trece-n Kuweit - loc infloritor si promitator. N-au acte, insa de-a lungul granitei dintre Irak si Kuweit exista o retea infloritoare de traficanti. 15-20 de dinari costa trecerea de la saracie si neputinta, la speranta gasirii unui loc de munca. Asta cu oarece noroc!

Abu Quais, Asaad si adolescentul Marwan decid ca singura sansa la demnitate (a lor si a familiilor pe care le lasa in Basra) e Kuweitul. Toti trei negociaza pretul trecerii riscante a desertului cu grasanul plin de sudoare, proprietar al unei retele de trafic...profesioniste. Istorii ale esecului sint insa multe, asa ca cei trei barbati decid sa mai astepte. Sansa le suride odata cu aparitia lui Abul Khaizaran, sofer palestinian, dar angajat al unuia dintre cei mai bogati si influenti arabi din Kuweit. Abul Khaizaran conduce un camion-cisterna care niciodata nu e controlat la granita. In plus, cere 10 dinari de caciula si e de acord sa ia banii doar dupa ce transfugii se vad teferi dincolo.

Si asa porneste drumul. Un drum care duce in Iad sau in Rai. Un drum prin desert, sub un soare nemilos care incinge metalul cisternei. Cisterna in care cei trei barbati trebuie sa se ascunda cite 7 minute la trecerea prin cele doua puncte de control al frontierei.

Prima trecere : 6 minute din 7. Iad. Caldura insuportabila. Abu Quais, Asaad si Marwan abia daca mai respira. Urmeaza o gura de aer si apoi iar scufundarea in cisterna goala si ruginita. Alte 7 minute. De la 11.23 am pina la 11.30 am. Atita doar ca, la punctul de control din Kuweit, Abdul Khaizaran a fost luat la intrebari. De ce a stat atit de mult in Basra? Din cauza iubitei dansatoare? Si cum o satisface din moment ce Abdul isi pierduse barbatia in razboi?

La 12 fara 9 minute, cind a deschis capacul cisternei, Abdul Khaizaran a vazut mortii. Ucisi nu de israelieni, nu de saracie, nu de mindrie. Ci de soarele cel nemilos.

Abdul Khaizaran a vrut mai intii sa-i inmorminteze. Cite o groapa pentru fiecare. Apoi, obosit, s-a gindit ca e mai mai bine sa-i arunce la marginea gropii de gunoi. Apoi le-a luat si banii. I-a mai ramas un pic de constiinta si o intrebare pe care desertul avea sa i-o multiplice cu un ecou.

Ghassan Kanafi a fost el insusi un refugiat. A luptat , nu cu arma in mina, ci cu stiloul, pentru cauza palestenienilor alungati. A criticat, ca autor si jurnalist, lipsa de reactie a lumii arabe si nu numai, fata de drama palestinienilor. A criticat coruptia. A fost ucis in Liban de israelieni, cu o bomba plasata in masina pe care o conducea. In ziua aceea era insotit de o nepoata de 16 ani.

Vinatoarea de ingeri
Daca ar fi sa povestesc pe scurt, pe foarte scurt, subiectul romanului “Paradisul pierdut” (”Det tabte paradis”, Tiderne Skifter, 2006) de Cees Nooteboom, v-ar apuca plictisul. O tinara brazilianca, Alma, victima a unui viol in grup, calatoreste in Australia nu doar pentru a uita trauma prin care tocmai a trecut, dar, mai ales, pentru a intilni aborigenii si modul lor de viata. Pe de alta parte, Erik Sondag, un critic olandez, cam pe la vreo cincizecisiceva de ani, porneste-n alpii austrieci la o cura de slabire si dezalcoolizare. Aici constata cu stupoare ca masueza lui de final e Alma, cea pe care a cunoscut-o de fapt, sub forma unui inger, cu vreo trei ani in urma, la un Festival al Ingerilor din Perth. Atunci, tomnaticul Sontag cazuse lat in dragoste cu Alma; si, ghinion, cum “ingerii nu-s oameni”, povestea lor de dragoste ramase ca in pom.

Exact ca-n pomul din care a picat marul, din Paradisul din care au fost izgoniti Adam si Eva.

Fiindca Cees Nooteboom creaza, in stilu-i erudit si elegant, continuarea Paradisului pierdut al lui John Milton. Creaza partea in care un el si-o ea pornesc, pe cai diferite, in cautarea propriului paradis.

Un paradis care, in cazul Almei, izgonita din lumea calduta si inocenta a adolescentilor bogati din Sao Pauolo, ar fi universul stravechi si mut al aborigenilor australieni. O lume in care nu exista cuvinte, ci doar tacere. O lume pierduta insa, caci in Australia secolului XXI aborigenii sint corupti de civilizatia omului alb. O lume pe care insa Alma are norocul s-o-ntrevada atunci cind priveste pictura unui bastinas. O lume pe care ar vrea sa o cunoasca, dar la care nu are acces nici macar dupa saptamina de dragoste si trai cu autorul picturii negre ca un vis.

Un paradis apoi care, pentru Erik, nici macar nu-i bine definit. In cazul lui, e vorba mai degraba de o senzatie. De o promisiune senzuala si trista, ca si bataia de aripi a unui inger pazitor, ca viata inseamna si altceva; nu doar rutina si mediocritate.

“Paradisul pierdut” e o carte a efortului cautarii de sine, o carte a regasirii. A regasirii nu printr-o experienta directa si uluitoare, ci prin acel moment de gratie, transcendental si ...foarte estetic. O fulgerare aproape, trecatoare si determinanta.

Nooteboom e un adevarat maestru; face din penibil arta. Scrie frumos, succint si plin de miez. In plus, minuieste cu cea mai mare dibacie tehnici (post)moderniste, fiindca desi am strimbat din nas la insertiile lui din prolog, epilog si partea de mijloc, a trebuit sa recunosc in cele din urma ca fara ele, cele doua povesti, a Almei si-a lui Erik, ar fi avut mult prea putin sens.

Yeeees
Herta Muller a luat Nobelul!!!

"who, with the concentration of poetry and the frankness of prose, depicts the landscape of the dispossessed".

Fluturi de noapte
O ea si-un el, doi insomniaci care se gasesc accidental unul pe altul si care plonjeaza impreuna in nebunia intunericului. Asta e, pe scurt, subiectul cartii “Dormi” a lui Annelis Verbeke (Univers, 2008). O carte care, din cite intelg, a facut furori la aparitie. O carte de debut ce ar fi putut fi chiar interesanta....

.. daca n-ar fi fost atit de comerciala. De la ingredinte si pin’ la mod de preparare: doua personaje cliseistic de ciudate (ea-tinara, frumoasa, desteapta, rebela si autodistructiva; el –cam batriior si nevrozat), umor (destul de bun), seeex, mult sex si bautura e reteta, de-acu’ clasica, a micului roman cu succes mare la public. 120 de pagini in care Verbeke amesteca neomogen nitica poezie, multa disperare, nebunie, complexe freudiene si ceva speranta. I-a iesit o carte, cam superficiala, despre alienare...aproape voluntara.

Se vede totusi ca Verbeke are nerv si inteligenta, dar in “Dormi” le foloseste mai degraba ofensiv, ostentativ parca in incercarea de a epata, de a soca. Nu reuseste insa, asa cum nu reuseste nici sa exploreze intr-un mod convingator ditamai generozitate de subiect. Mie imi aduce aminte de o alta belgianca, dar valona, cu carti la fel de subtirele, dar best-sellers. Aproape toate :))

Socrate a murit,
”si in vremea asta voi incepe sa ma transform, nu sufletul meu va pleca in calatorie, cum crezuse adevaratul Socrate, ci trupul meu va incepe sa rataceasca vesnic, nu va mai putea fi urnit din univers, va fi partas al celor mai fantastice metamorfoze si mie nu-mi va mai povesti nimic, caci ma va fi uitat demult” (Urmatoarea poveste, Cees Nooteboom, ed. Univers, 2006).

Pe mine una, cartulica asta despre moarte m-a ravasit. M-a tulburat. Am citit-o de doua ori ca sa pricep ca Socrate al lui Nooteboom are, in clipa mortii, nu revelatia eternitatii sufletului pe care l-a pretuit o viata, ci a trupului pe care abia l-a acceptat. Un trup urit, scurt si indesat, condamnat metamorofozei, viu fiind sau fara viata.

Sufletul mai are o secunda de trait la trecerea dintr-o stare a fiintei in alta, secunda in care-si aminteste o poveste de dragoste ca o tragedie antica. Secunda in care pluteste intre apa si cer, de la Belem, la Belem. Secunda neglijabila, dar vesnica. Secunda incomensurabila!

PS 1. Cees Nooteboom e unul dintre favoritii la Nobel anul acesta. Daca toate cartile-i sint ca asta, atunci chiar merita. Om vedea joi!
PS 2. Mi-a placut insemnarea lui raul.

Sacre Coeur
by Tina Dickow (Danish, of course :))

Crima e pedeapsa
”The House Gun” (Bloomsbury, 1998) este cartea cu care o incep pe Nadine Gordimer, laureata Nobel din 1991. O carte care, chiar daca – se spune- nu e cea mai buna a autoarei, e cel putin controversata. Insa mie una, mi-a placut.

Intriga e simpla: Duncan, un tinar arhitect provenind dintre-o familie middle-class si declarat liberala din Pretoria, isi impusca fostul iubit dupa ce il surprinde facind dragoste cu actuala lui iubita (iubita lui Duncan, I mean). Si de aici incolo, Gordimer exploreaza: o societate post-apartheid, in care violenta este o prezenta ubicuua; un mod nou de viata, legal acceptabil, in care relatiile rasiale si sexuale se redefinesc; o casnicie trainica, dar incompatibila spiritual, cutremurata de o crima echivalenta “esecului” parental.

Iar Gordimer e, in “The House Gun”, grava, complexa si analitica. Prezinta dileme, adinceste idei si cauta explicatii pentru cauzele care au transformat un tinar bine educat si non-violent, intr-un criminal. Investigatia lui Gordimer are loc pe doua planuri, de unde si existenta celor doua parti ale romanului. Exista un plan intim, familial, si altul vizibil, social.

Din punct de vedere familial, parintii lui Duncan, Claudia si Harald, mai cu seama Harald, sint cei care incearca sa inteleaga, din interior, gestul fiului lor. Incearca sa descopere o cauza intrinseca pentru crima, ceva care nici macar nu poate fi spus, verbalizat: “How could he do it. Duncan could bring himself to do it, take a gun and kill...it’s something that can’t be told. It has to be in you. In him” (pag 61). Claudia, prin umanismul ei laic, face apel la Freud, in timp ce Harald foloseste meditatia religioasa si cartile pe care le-a citit. Iar daca Dostoiewski si nota din “Idiotul” despre Nastasya, gasita mazgilita pe unul dintre carnetele lui Duncan, ii ofera lui Harald o idee despre relatia fiului sau cu Natalie-Nastasya- iubita, nicio alta carte si nici macar Dumnezeu nu-i pot da vreo explicatie despre cum Duncan a putut lua viata unui om!! A lua viata unui om e o incalcare grava a principiului moral crestin si umanist. Deopotriva. Insa care sint limitele moralei?, isi provoaca Claudia sotul. E crestineste si uman sa traiesti de pe urma investitiilor in industria de tutun (asa cum fac ei), industrie care omoara oameni? E crestineste si uman sa maninci pui crescuti in abator? Unde e limita moralei? Oricum, atit Claudia, cit si Harald, care cunosc din ce in ce mai putin, mai putin chiar decit strainii, viata fiului lor, ajung sa creada ca gestul, crima lui Duncan e vina lor, pedeapsa lor.

Din punct de vedere social, e procesul. Aparatorul de culoare, Hamilton Motsamai, incearca sa explice crima. Din exterior. Din cauza violentei sociale, o arma exista in casa. Din cauza iubitei si a comportamentului ei depresiv distructiv. Din cauza anarhiei ei. Din cauza provocarii sexuale deschise, fatise . Din cauza laxitatii moralei fostului iubit. Din cauza...

La urma vine si pedeapsa. Pe doua planuri. Pedeapsa sociala si legala (din fericire, pedeapsa cu moartea tocmai fusese abolita), si una intima, personala, asemenea celei invocate de Thomas Mann in “Muntele Vrajit”: “It is absurd for the murder to outlive the murdered. They two, alone together – as two beings are together in only one other human relationship, the one acting, the other suffering him – share a secret that binds them forever together. They belong to each other” (pag. 71-71). Iar Duncan e sortit acum sa fie legat pentru vecie nu doar de Carl, pe care l-a ucis, dar si de Natalie-Nastasya pe care a salvat-o de la moarte!

Mi-a placut prima parte a cartii; densa, problematica si chiar poetica pe alocuri. Partea a doua mi s-a parut cam tehnica. Insa stilul complex, sever si elegant al lui Gordimer, asa lipsit de umor cum este, m-a facut sa-i comand si una dintre cartile ei bune; ba chiar foarte bune. Revin curind cu si despre “The Conservationist”, carte pentru care a luat Booker Prize in 1974.

Din New York in Limerick si inapoi
(Pina) in 1996, Frank McCourt era doar un profesor de limba engleza iesit la pensie. Unul daca nu bun, cel putin original si care obisnuia sa dea lectii despre cum se scrie o carte, fara a fi scris insa vreuna. Dar in 1996 se apuca si-si scrie memoriile, “Angela’s Ashes”, carte care l-a propulsat suprinzator, rapid si definitiv in categoria marilor scriitori de limba engleza de la sfirsitul veacului trecut, inceput de secol XXI. De atunci si pina la moartea sa, in iulie 2009, a mai avut timp sa scrie inca trei carti: doua - memorii si ele, o continuare a primului roman premiat cu Pulitzer in 1997, “’Tis” si “Teacherman”, si inca o poveste scurta de familie, “Angela and the Baby Jesus”. Deocamdata i-am citit (mai degraba auzit) “Angela’s Ashes” si “Teacherman”.

Pe “Angela’s Ashes” am inceput-o in daneza (“Angelas Aske”-Rosinante, 2008), insa am renuntat rapid si hotarit la varianta hardcopy dupa ce am gasit audiobookul… chiar in lectura autorului. O adevarata desfatare sa-i auzi accentul Irish, vocea nazala, plina de ritm si ironie si sa-l asculti pe insusi McCourt fredonind vechi melodii irlandeze ale caror rime si versuri augmenteaza textul. “You don’t have such an awful voice, Mr. McCourt!” :)

“Angela’s Ashes” este cronica unei copilarii catolic irlandeze marcate de mizerie, saracie si foame. “When I look back on my childhood I wonder how I survived at all. It was of course a miserable childhood: the happy childhood is hardly worth your while. Worse than the ordinary miserable childhood is the miserable Irish childhood, and worse yet is the miserable Irish Catholic childhood”, spune McCourt, care se uita inapoi si-si aminteste ... Isi aminteste de stramutarea familiei sale, din cauza saraciei, din Brooklyn in Irlanda. De fratii si surorile care tot vin si pleaca; de Angela, mama invinsa de viata, dar care totusi infrunta foamea, nasterile si mortile propriilor copii; de tatal Malachy, betiv si patriot incurabil, care-si scoala noaptea baietii, punindu-i sa jure ca vor muri pentru Irlanda. De profesorii tirani si abuzivi, de preotii nedrepti si aroganti, de englezii care le-au facut viata amara de 800 de ani. Amintiri spuse, nu cu tristete si nici cu resemnare, ci cu sinceritate, intelepciune, melancolie dar si cinism si c-un umor de-ti vine sa rizi si sa plingi in acelasi timp. E o carte trista si serioasa in esenta, dar felul in care e spusa/scrisa o face nu doar suportabila, ba chiar amuzanta. Asa cum speranta de a emigra inapoi in Statele Unite il face pe copilul si tinarul Frankie sa nu se dea batut. Nici de boala, nici de foame, nici de rusine si nici de umilinta de a-i fi trintita usa bisericii in nas.

Cu exceptia mamei, personajele lui McCourt sint redate cu o oarece doza de malitiozitate. Nu sint chiar caricaturi, desi pina acolo n-ar fi prea mult, insa de la unchiul matern, cazut in cap, si pina la Malachy, tatal alcoolic si semi-ticalos, Frank McCourt isi ironizeaza matusile, bunica, fratele, colegii, preotii samd, le accentueaza defectele si viciile. Cred ca cel mai spectaculos personaj e tatal, Malachy McCourt. Iar autorul e rautacios, dar si loial cu tatal sau. Il descrie ca pe un betiv si un om de nimic, incapabil sa-si pastreze o slujba sau sa-si intretina financiar familia, dar plin de afectiune si ingaduinta cu copiii. Malachy McCourt e acuzat, dar si aparat de fiul sau. Frustrare si dragoste in acest portret.

“Angela’s Ashes” se incheie odata cu revenirea lui Frankie la New York, locul in care s-a nascat si din care n-ar fi trebuit sa plece, dar continua apoi cu povestea devenirii lui ca om in “’Tis”. Eu am sarit direct la “Teacherman”, carte in care Frank McCourt imparte cu cititorii experienta vietii de profesor (tot audiobook).

O viata in care si el a fost cel care a invatat, laolalta cu elevii lui. O experienta deloc usoara si deloc placuta. Uneori de-a dreptul frustranta. O perioada (lunga) in care a invatat sa comunice cu tinerii (cu adultii, aproape ca nu a reusit niciodata) si in care a provocat, voit sau nu, legi si norme pedagogice. Sint, in “Teacherman”, scene pline de savoare; ca cea a primei lui ore de predat sau ca saptamina orelor de creative writing (si singing) dupa cartea de bucate!! “Teacherman” este o carte buna; la fel de onesta ca si “Angela’s Ashes”, insa parca-i lipseste ceva. Prospetimea, candoarea?? Hmm...greu de spus. Oricum, very entertaining.

PS Tocmai mi-am cumparat “’Tis” – varianta printata. Ah, si filmul e fain :)

Alte culori
Probabil ca e doar o preferinta personala, insa mie, una, imi plac mai mult non-fictiunile lui Pamuk decit romanele lui. E ceva special in ele: implicare, melancolie, candoare, sinceritate si luciditate. Iar daca “Istanbul; Memories of a City” avea ca tema orasul vazut de copilul si, mai apoi, de tinarul Pamuk, “Other Colours” (Faber and Faber, 2008) reuneste articole autobiografice si eseuri despre viata, arta, carti si orase.

Prima parte a cartii este, de fapt, o colectie de panseuri ilustrate (chiar de catre scriitor) si aparute intre 1996 si 1998, in revista Öküz. In aceste exercitii lirice, am descoperit cu oarecare uimire un Pamuk nefericit, solitar si trist. “There is no greater happiness than coming face-to-face with your own squalor and wretchedness. There is no greater happiness than being out of sight” (pag 20). Insa preferinta/nevoia lui pentru solitudine devine mai putin acuta odata cu nasterea fetitei sale, Rüya, pe care o adora si alaturi de care doreste sa-si petreaca tot timpul din lume.

Ca si Rüya, cartile si lecturile sint parte vitala a vietii lui Pamuk. Cititul, acel act de imaginatie divin, e numit “bliss-in-seclusion”. Cititul e satisfactia transformarii cititorului in creator al lumii pe care si-o imagineaza, dar e si satisfactia oferita de “cartea ca obiect”. Cartea cu insemnari si note pe pagini si coperte, cartea care poarta cu ea nu doar o poveste, ci si amintiri din viata celui care o citeste.

Autorii preferati: Dostoievski – caruia ii intelege si-i impartaseste, intr-o anumita masura, relatia de dragoste si ura pe care o are cu Occidentul; Nabokov caruia ii admira calitatea de a sti sa spuna cuvintul potrivit, la momentul potrivit (ceea ce Flaubert numea “le mot juste”); Camus, caruia ii apreciaza distanta fata de subiect si felul lui “soptit” de-a scrie; Llosa care, spune Pamuk, reprezinta cel mai bine literatura Lumii a treia. Si nu pentru ca Llosa ar scrie neaparat despre Lumea a treia, ci pentru “the Third World writer’s sense of being exiled from the world’s literary centers”, atitudine pe care nici macar exilul nu-o poate schimba. E, probabil, si motivul pentru care Pamuk a ales sa traiasca in Turcia, exilat printre ai sai. Suferinta si frustrarea de a exista suspendat intre doua lumi (intre Occident, in spiritul caruia a fost educat, si Orientul in care si-a trait viata si s-a format din punct de vedere spiritual) e, cred, ideea cea mai puternica din “Other Colours”. Dintr-o astfel de stare instabila, Pamuk e cel care ofera explicatii: “Nothing nurtures support for the Islamist throwing nitric acid in the faces of women more than the West’s refusal to understand the anger of the damned” (pag 221). "The Anger of the Damned" nefiind altceva decit “anger and humiliation that the millions in the world’s poor Islamic countries feel against a West that sees itself as superior”. Pina la urma, relatia dintre Vest si Est, crede Pamuk, nu este altceva decit “a question about wealth and poverty and about peace” (pag 230). Idee pe care a redat-o in “Snow”.

Cu si despre cartile lui, Pamuk nu e foarte generos. In ce-a de-a patra sectiune a “Other Colours” exista scurte insemnari despre perioada in care “The White Castle”, “The Black Book”, “My Name is Red” si “Snow” au fost scrise, decit despre cartile ca atare. Totusi, e interesant de aflat idea de la care au pornit aceste carti. Bunaoara, “the original idea for The Black Book was something set in the very late seventies, evoking the poetry of the streets of my childhood and embracing the anarchy of Istanbul, past and present” (pag. 255). “The White Castle” s-a nascut dintr-o viziune (un prezicator si drumul lui catre palat, pe strazile albastre ale orasului) pe care Pamuk a avut-o in timp ce-si termina saga “Cevdet Bey and Sons”. “My Name is Red”, “at its deepest level is about the fear of being forgotten, the fear of art being lost”. Arta miniaturilor fireste, careia Pamuk ii dedica un capitol special si-n “Other Colours”.

Cu ajutorul miniaturilor, dar si cu ajutorul portretelor lui Bellini, Orhan Pamuk reuseste sa ofere o explicatie “culturala” a tehnicii orientale in pictura. Lipsa perspectivei, de pilda, ar fi efectul intimitatii actului de a vedea, de a privi o imagine. Faptul ca depictarile nu pot fi expuse in lumea islamica, ii face pe cei care le creaza (si pe cei care le privesc) sa le/sa se raporteze la o lumea interioara, inchisa. Reprezentarile lor sint imaginare si de aceea nu este nevoie de o complexitate spatiala si o redare fidela, asa cum a facut-o, de exemplu, Velasquez in Las Meninas.

In fine, sint mult mai multe lucruri si idei intersante in “Other Colours” (e si discursul de la primirea Nobelului). E o carte care merita citita pentru continutul ei intelectual, pentru eleganta si sensibilitatea cu care este scrisa (fiecare piesa-n parte), pentru profunzimea si onestitatea autorului.

Chi
In sfirsit, am reusit si eu sa procur si sa citesc faimoasa carticica a lui Chinua Achebe, “O lume se destrama” (Editura Univers, 2008). E doar o cartulie, insa una remarcabila care surprinde, cu o parcimonie de resurse incredibila, conflictul dintre doua civilizatii. O lume care crede e provocata de o alta lume care crede. Iar prin aceasta intriga simpla, dar generoasa, Chinua Achebe reuseste sa redefineasca, sa nuanteze, sa relativizeze concepte: ca cel al credintei, al moralei, al onoarei, al barbatiei, al cinstei, al umanitatii.

Pina la venirea “omului alb” si a religiei lui “absurde”, lumea lui Okonkwo era clar impartita in triburi mici, de razboinici, cu credinta in zei si idoli razbunatori. Societati minuscule, dar bine definite in functie de vitejia barbatului din casa, de harnicia lui la cultivat igname si de hotarirea cu care-si poate tine-n friu nevestele. Societati in care viata se raporteaza la anotimpuri, iar evenimentele sint determinate de oracole si vrajitori. Societati pentru care onoarea si prestigiul tribal sint mai presus decit viata unui om, fie el chiar propriul copil. O societate in care proscrisii, bolnavii si gemenii sint aruncati sa moara in Padurea Blestemata, de unde, uneori, revin prin spiritele lor pentru a-i chinui pe cei in viata. O societate plina de cruzime, dar cu respect nemarginit fata de stramosi si fata de cuvintul dat. O societate care parea eterna...

...pina cind omul alb si calul lui fier le-au calcat pamintul. Pina cind omul alb a adus credinta lui, dar si legea lui. Omul alb, cel care nu le cunoaste nici limba, nici obiceiurile. Si atunci cum sa inteleaga omul alb lumea neagra a lui Okonkwo? Cum sa inteleaga faptul ca nou nascutii gemeni nu sint altceva decit niste spirite malefice? Cum sa inteleaga faptul ca pedepsele cu moartea le sint dictate de oracol? Cum sa inteleaga sacralitatea pitonului regal? E o neintelegere fundamenatala care vine din necunoastere... si din lipsa vointei de-a intelege. Din partea ambelor parti. Insa, la urma urmei, nu lumea lui Okonkwo l-a chemat pe omul alb pe pamintul ei!!

Probabil ca s-ar fi ajuns la o coabitare/acceptare pasnica a celor doua lumi daca regulile nu ar fi fost impuse. Prin violenta sau prin lipsa de respect. Probabil ca Dumnezeu cel unic ar fi putut coexista cu Chukwu cel autoputernic daca mesagerii lor n-ar fi denaturat mesajul. Fiindca, pina la urma, exista acelasi creator, si intr-o lume si-ntr-alta, iar mai departe mesagerii. Care stiu sa minta sau sa mai adauge 50 de cochilii la pretul rascumpararii. (Super dialogul dintre domnul Brown si Akunna!)

Si nu doar Dumnezeu si-ar gasi un omolog in Chukwu, dar si soarta in chi...mai precis in chi-ul lui Okonkwo. Exista predeterminare divina sau e viata produsul propriei determinari? Okonkwo si viata lui sint raspunsul; si pentru lumea care se destrama si pentru cea care cucereste. Si care cucereste, probabil, datorita respectului (cel putin teoretic) pentru viata umana. Oricare ar fi ea!

Culorile lumii
Beloved, cartea pentru care Toni Morrison a primit Pulitzerul in 1988, este una dintre lecturile acelea in urma carora ramii cu un gol mare si greu in stomac. E o carte pe cit de frumoasa, pe atit de disturbing; e o carte care pur si simplu atinge limita emotiilor umane. E o carte aproape insuportabila. In aceeasi categoria as plasa “Drumul” lui McCarthy, “Disgrace” a lui Coetzee si “Grass is Singing” a lui Doris Lessing.

In Beloved (Vintage, 1997), Toni Morrison exploreaza efectele sclaviei, la citiva ani dupa abolirea ei, intr-o comunitate de fosti sclavi ce-si cauta fiecare drumul in “libertate”. Intr-o libertate relativa, din moment ce albii inca mai pot intra in forta in curtile lor, din moment ce negrii inca trebuie sa astepte ca mai intii albii sa fie serviti in pravalii. O libertate care ofera totusi posibilitatea de a putea iubi si lucrurile mari, asa cum sint proprii copii.

Sclavia nu lasa doar urme fizice pe trupurile lor, ci, mai ales, traume psihice adinci. Sethe isi cistiga libertatea si dreptul de a fi om prin fuga. E gata sa ucida pentru acest drept si chiar o face. Isi ucide propriul copil, fetita cea precoce, pe-a carui piatra de mormint sta scris doar un singur cuvint: “Beloved”. Pretul libertatii e mare: izolarea, fuga baietilor si casa bintuita de spiritul fetitei. Trecutul revine insa odata cu aparitia lui Paul D si, mai apoi, a lui Beloved. Trecutul ia forma unor amintiri acute: viata la Sweet Home a lui Sethe si a lui Paul D, fuga, disparitia lui Halle, crimele, incarcerarea, Baby Suggs si sfintenia ei, crima lui Sethe, mortea lui Baby Suggs, retrasa de buna voie din lumea aceea lipsita de culoare, patata doar de singe. Baby Suggs “was going to bed to think about the colours of the things” (pag 177). Nu rosu, ci galben, albastru, verde.

Impresionanta e nu doar povestea, ci mai ales tehnica lui Morrison de a o reda, de a o recrea. Prin flashbackuri, printr-un spinning narativ exact ca in scena in care Sethe isi recunoaste crima in fata lui Paul D: “circling, circling, now she was gnowing something else instead of getting to the point” (pag. 162). Niciun personaj, de fapt, is getting to the point. Fiecare isi spune replica, iar tu, cititor, esti prins captiv in cercul asta miscator; tu esti cel care pune amintirile si replicile cap la cap pentru a afla trecutul si a putea intelege prezentul. Ce m-a impresionat iar e forta cu care Morrison foloseste culorile. Alb-negrul; o lume terna nefericita, bintuita. Petele rosii de singe nu fac decit sa adinceasca prapastia dintre alb si negru. Culorile exista insa, chiar daca sint un vis.

La fel de impresionant e modul in care “exista” Beloved; o disparitie care, mai apoi, renaste intr-o aparitie fantomatica. Existenta lui Beloved, femeia-fetita, al treilea copil din casa 124, este cumva imateriala si lipsita de substanta. Insa forta existentei ei e distrugatoare...exact ca si trecutul.

Si un schimb de replici superb:

"Your love is too thick" he [Paul D] said, thinking. [...] "Too thick?", she [Sethe] said..."Love is or it ain't. Thin love ain't love at all" (pag.164)

Carti la metru
Mi-e rusine; de Raluca si de inca alti citiva prieteni cititiori care nu se lasa deloc intidimati de pauzele mele de bloggareala si care se incapatineaza sa intre constant pe-aici :) Asa ca m-am hotarit sa fac (macar) un rezumat al lecturilor mele din ultimele doua, trei luni. Unul cu ... carti la metru, lasind deoparte totusi cartile si autorii care chiar cred ca merita insemnari separate

Asadar...carti la metru:
1. Mai prin mai, ma apucasem de citit o epopee chinezesca. “Brothers” (Picador 2009), de Yua Hua, “The Chinese Bestseller”, “Shortlisted for the 2008 Man Asian Literary Prize” and bla, bla, bla...Daca ar fi sa caracterziez cartea asta intr-un singur cuvint, as spune ca e groteasca. Pur si simplu groteasca!!! Doua romane intr-unul sigur (sint de fapt doua carti publicate la un an, doi distanta si reunite, acum , in volumul amintit) despre doi frati vitregi si familia lor, intr-un fel de saga ce incepe inaintea revolutiei culturale si care continua pe vremea capitalismului comunist chinez (sic!). Incepe promitator, cu calatoria pe Luna a unuia dintre cei doi frati, Baldy Li, primul tycoon din Liu’sTown, dar care continua anteistoric in bai de singe, cruzime, salbaticie, lipsa de omenie si bullying cit cuprinde. Exista, evident, si personaje curate, pure, generoase, altruiste 100% care sfirsesc fie prin moarte violenta, fie sint luate de fraiere. Eu am sucombat la cartea asta, epic si stilistic, pe la pagina 400 si ceva si, in plus, l-am pus hotarit in stand by pe Jiang Rong, cu "Wolf Totem", adevaratul “(The) Winner of The First Man Asian Literary Prize”.

2. “Baronul din copaci”, a doua mea incercare cu Italo Clavino, la fel de esuata insa ca si “Daca intr-o noapte...” (ca si experienta zic, fiindca am citit-o, totusi, cap-coada) !! Recunosc inteligenta autorului, inspiratia lui de a imparti lumea in cea care exista si cea care e privita detasat, de la o inaltime nu prea mare. Recunosc ideea nitel mai moderna si mai metaforica a lui Don Quixote. Recunosc umorul, uneori genuin, alteori subliniat de autor...insa ce pot spune e ca nu rezonez cu Calvino. Deloc. Ma enerveaza insistenta lui de a sublinia si rassublinia ceva care e super-evident, ma enerveaza lipsa de incredere in puterea de intelegere a cititorului, chiar si aici, cind nu se poate abtine sa nu dea indicatii de lectura sub nume fals, in prefata. M-am hotarit: ultima sansa pe care i-o mai acord lui Calvino e “Orase invizibile”...si daca nu, arrivederci!! Pierderea va fi a mea!

Si acum...autorii:
Gabriel Garcia Marquez, caruia i-am recitit cu infrigurare si curiozitate “Toamna patriarhului”. As declara-o (fara pretentia de a fi citit toata opera columbianului) cea mai buna carte marqueziana din punct de vedere al stilului si al continutului. O capodopera a literaturii militante si magic realiste. O fresca a unei dictaturi tipic sud-americane, nesfirsite parca; un portret al unui dictator sarmant si crud, deopotriva de puternic si de vulnerabil. O carte in care Marquez se joaca cu timpul pe care il sparge, il contracta, il reasaza. O carte in care rolul “povestasului” se distribuie neostenit de la un personaj la altul. O carte exemplara!

“A trai pentru a-ti povesti viata”, o carte de memorii cuceritoare fiindca, pur si simplu, nu sti cit e de adevarata!! O carte in care descoperi Aracataca si farmecul ei, cu nimic mai prejos decit celebrul Macondo; o carte in care descoperi o istorie de familie similiara celei din veacul de singuratate si, in care, mai ales, faci cunostinta cu Gabi, Gabito, tinar inteligent, scriitor, comis voiajor, cintaret si chefliu pe cinste.

Jhumpa Lahiri, inceputa cu o carte, “Unnaccustomed Earth”, si continuata cu un audio-book, “Interpreter of Maladies”. Mare greseala, cred, s-o citesc/aud dintr-una-ntr-alta, fiindca acum totul e un amalgam. Amestec povestirile, personajele, nu mai stiu ce poveste e unde si cine e cum. Toti sint imigranti indieni in America, toti sint bine educati, bine crescuti, dar supsendati cumva intre lumea din care vin si lumea in care traiesc. S-ar integra cumva in lumea cea noua, desi nu prea vor asta. Continua sa dea curs casatoriilor aranjate (cu parteneri din India sau cu cei deja emigrati), continua sa se imbrace la fel ca-n India, sa manince la fel. Se simt insularizati, dar, mai ales, se insularizeaza ei insisi. M-a frapat cumva lipsa personajelor “albe”. Sint putine si sarace: egocentrice, ca sotia alba si labila din povestirea “Interpreter of Maladies”, sau indiferente, ca mama lui Elliot din “Mrs. Sen’s”. Mi-au placut la Jhumpa Lahiri atentia pentru detalii si descrierile bogate, senzitive. M-a dezamagit insa finalul triplu de la “Unnaccustomed Earth”, un love story putin credibil si mult prea comercial.

Majgull Axelsson, o scriitoare suedeza puternica si inteligenta. Am inceput-o cu “Vrajitoare de aprilie” (cartea a aparut si-n romaneste, la editura Vremea in 2001) si am abandonat-o (deocamdata) cu “Cea care nu am fost”. Despre cea din urma carte n-am sa vorbesc, fiindca, dupa 60 de pagini citite, nu-i gaseam ritmul, asa ca am pus-o la pastrare. Dar “Vrajitoare de aprilie” e o carte pe care o recomand calduros. O carte care se citeste cu sufletul la gura, o critica dura a sistemului suedez de asigurari sociale din anii ’50, o poveste putin magica, putin teologica si mult, mult prea realista a unor vieti: o mama si 4 surori vitrege , dintre care una grav handicapata fizic si abandonata la nastere. O carte din care drama si umorul nu lipsesc.

Ce-am pus deoparte pentru insemnari ulterioare (proxime, sper) sint: Doris Lessing, cu cea mai buna carte pe care i-am citit-o, “The Grass Is Singing”, Orhan Pamuk, cu o interesanta colectie de eseuri si reflectii despre viata, arta, politica si orase (“Other Colours”), Toni Morrison cu o carte apastoare, grea, haunting despre sclavie (“Beloved”) si un scriitor formidabil, stins de curind, Frank McCourt (in poza, american de origine irlandeza), cu doua carti (deocamdata) de memorii : “Angela’s Ashes” si “Teacher Man”. Sper ca macar “Angela’s Ashes”, carte premiata cu Pulitzer in 1997, sa fie tradusa cit de curind si in romaneste.

"Cheers, Mr. McCourt!" . "Yeah, yeah" (he would say) :)

Bolero de Le Clézio
“Ritornela Foamei” (Polirom, 2009) este cartea cu care, in sfirsit, l-am inceput pe JMG Le Clézio. Putin tradus, am tot evitat sa-l abordez in franceza din teama ca ar fi mult prea poetic si mult prea complicat pentru cunostintele mele de limba franceza care, pe zi ce trece, sint din ce in ce mai sarace. Asa ca, citind acum pe romaneste “Ritornela foamei”, am fost cumva surprinsa de simplitatea stilului, de limpezimea lui. Nimic sofisticat, ci doar clar si clasic de frumos.

In acest roman, Le Clézio aduce un omagiu mamei sale si compune un bolero al ruinei si al foamei. Eroina, Ethel Brun, are 10 ani in 1931. Nu cunoaste saracia si nici foamea, caci provine dintr-o familie instarita, originiara din Mauritius, dar stie ca aceste drame exista si inca foarte aproape de ea. Xénia, fiica unor nobili emigranti rusi, colega si prietena ei, sufera acum de saracie. Difuz, refrenul ruinei se afla totusi chiar si la ea acasa: discutii in familie despre averea detinuta odata, cindva, in Mauritius, nemultumirea surda a straunchiului Soliman fata de afacerile riscante ale tatalui lui Ethel si, mai cu seama, scandalurile repetate dintre parintii ei. Dar ce importanta aveau toate acestea in comparatie cu drama Xéniei? Niciuna, isi spune Ethel, cu atit mai mult cu cit ea avea sa mosteneasca averea straunchiului si avea sa duca mai departe planurile Casei Mov, un fel de metafora a reconsolidarii familiei.

Incet, incet, refrenul devine mai acut. Straunchiul moare, tatal o depriveaza de avere, banii sint investiti in fel de fel de plasamente, Casa Mov e distrusa pentru ca, pe locul ei, sa fie inaltat un bloc de locuinte. Drama incepe; dreapta nationalista ajunge la putere, plasamentele financiare ale tatalui se dovedesc falimentare, razboiul e in plina desfasurare. Ethel (care are acum 20 de ani si un logodnic) isi ia parintii si pornesc spre Nisa. Aici, in orasul ocupat de italieni, refrenul bubuie. Ethel cunoaste foamea, umilinta, teama. Ea e insa puternica si hotarita. Supravietuieste. Altii, ca Léonora, matusa logodnicului, n-au mai avut sansa de-a auzi finalul boleroului.

Mi-a placut Ethel ca si personaj. Se dezvolta frumos, convingator. Mi-a placut, de asemenea, felul in care Le Clézio creaza atmosfera aceea insidioasa, de iminent sfirsit; prin discutii de salon sterile, futile, inutile, absurde si periculoase. Am admirat stilul, cum spuneam, calm, potolit, grav, de o frumusete clasica. L-am gasit totusi cam lipsit de forta pentru o tema ca cea a boleroului. Sincer, ma asteptam la un climax de final, insa am ramas cu senzatia ca ritmul cel mai tensionat, punctul culminant se afla undeva, pe la mijlocul cartii, atunci cind Ethel se revolta in fata planurilor noului bloc de locuinte. Per ansamblu, mi-a placut cartea, desi, in opinia, mea, e departe de a fi o capodopera.

P.S. N-am putut sa nu remarc apetenta pentru stilul clasic, manifestat in ultimii trei ani de Academia suedeza :) Pamuk, Lessing si Le Clézio scriu la modul cel mai clasic cu putinta. Pamuk e nitel mai poetic, mai melancolic, Lessing, ceva mai analitica, iar Le Clézio e grav, desi nu lipsit de ironie.

Omul-Zeu si fictiunea istorica
“Aceasta carte a fost conceputa, apoi scrisa, in intregime sau in parte, sub diverse forme, intre 1924 si 1929, intre douzeci si douzeci si cinci de ani. Toate manuscrisele au fost distruse, si meritau sa fie”, scrie Marguerite Yourcenar in carnetele de note la “Memoriile lui Hadrian”, carte publicata in 1951. Romanul a fost rezultatul oarecum neasteptat al unui temeinic research istoric , dar nu si sfirsitul atractiei/fascinatiei fata de Hadrian, personaj istoric. O viata pentru un om...insa ce carteeee!!

O carte in care Yourcenar sparge limite si construieste perspective. O carte in care istoria (repet, serios documentata) bate palma cu fictiunea analitica. O carte in care istoria si personajul istoric sint subiecte de reflectie, de meditatie. O carte in care evenimentul istoric e dublat de experienta umana, iar personajul istoric de eu-l launtric. In fine, o carte in care prezentul nu exista, ci doar trecutul si viitorul.

Yourcenar avea deci, la 1924, personajul care o tenta: imparatul Hadrian, controversata figura politica. Estet si om de actiune; poet, filosof, dar si razboinic; homosexual; democrat, dar si despot cu bune intentii; intelept si clarvizionar. Cum ar fi putut arata, atunci, cartea care sa-l descrie? Ca o scrisoare de la Hadrian catre succesorul sau, Marcus Aurelius. Si care avea sa fie punctul de vedere al cartii? “Incep sa-mi intrezaresc conturul mortii”. O solutie pe cit de simpla, pe atit de generoasa!

Stilul epistolar, aproape oratoric, ii asigura imparatului pozitia de comentator/judecator; al istoriei si al propriei vieti. “Conturul mortii” ofera perspectiva de a evoca “o viata cunoscuta, implinita , fixata [...] de Istorie, in asa fel incit curba ei intreaga sa fie dintr-o data cuprinsa cu privirea” . 60 de ani de viata si istorie pusi in balanta, cintariti, evaluati. 20 de ani de putere in care imparatul se decreteaza zeu ca, mai apoi, dupa moartea iubitului, sa se “prabuseasca” iar la conditia de om. "Cam in acea perioada am inceput sa ma simt ca un zeu. [...] A fi zeu te obliga, in genere, la mai multe virtuti decit un imparat" si mai tirziu, zdrobit de durere: "Totul se naruia; totul parea ca se stinge. Zeus, Olimpianul, Stapinitorul Totului, Salvatorul Lumii se prabusise...". Superb evidentiat raportul dintre putere si conditia umana!!

“Memoriile lui Hadrian” e un portret - autoportret care nu scapa nicio nuanta. Mi-a placut subtilitatea si complexitatea cu care Yourcenar nu-si lasa personajul sa ramina doar cel de-al treilea din cei “5 buni imparati”. Hadrian pare a fi si bun, dar si tiran. Nu prea crede in legi, crede in libertatea bine inteleasa (pe care o acorda inclusiv femeilor), crede in “maiestuoasa pace romana” pe care, insa, vrea sa o impuna si e de acord cu idealul spartan al vietii perfecte, bazat pe forta: “Forta era la baza, rigoare fara de care nu exista frumusete, fermitate fara de care nu exista dreptate”.

Desavirsirea lui Yourcenar nu se refera doar la tehnica, ci si la stil; unul care desi dens si bogat in idei, e extrem de curat si elegant. Un stil analitic, patrunzator si neasteptat de obiectiv. Ciudat e ca, desi cartea a fost scrisa si rescrisa de mai multe ori, nu exista (sau cel putin eu n-am detectat) sincope. Totul e fluid si curge ca un riu de intelepciune. O carte excelenta!!

PS. Am citit volumul nenorocos al editiei Humanitas 2006, cu 8 pagini albe si text lipsa :(

Regrete, traume, secrete
Prima oara am auzit de Suri Hustvedt, acum vreo 2-3 ani, cind librariile erau pline cu ”What I Loved”. Am ocolit si cartea si scriitoarea, presupunind gresit ca era vorba despre varianta nordica (suedeza, haha) a unui chik lit. Asa ca mare mi-a fost mirarea sa aud ca Siri Hustvedt e sotia lui Paul Auster, americanca si ca “What I Loved” e o carte...de idei. Si inca una buna. Drept urmare, acum, cind am zarit “The Sorrows of an American” (Sceptre, 2009), n-am stat prea mult pe ginduri: am cumparat-o si-am citit-o.

Well, well… Cea de-a patra carte a lui Hustvedt (bunicii sau parintii ei sint norvegieni, de aici si numele cu rezonanta suedeza) e si ea o carte de idei, despre emotii. O carte despre traume (multe, multe traume: abuzuri emotionale, disparitii, morti ale celor apropiati, depresiunea, razboiul, 11 septembrie) si secrete care, odata descoperite/relevate, arunca in lumina laturi noi, necunoscute ale personalitatii. Multe de altfel, ca si personajele: Erik, medic psihiatru, si pacientii lui. Tatal lui Erik, mort de curind si care, in insemnarile lui de-o viata, aduce vorba despre o femeie si un secret. Inga, sora lui Erik, cea care se lupta cu trecutul si onoarea lui Max, sotul faimos, disparut si el in urma cu citiva ani. Sonia, fata Ingai, bintuita de cosmarul 11 septembrie. Miranda, chiriasa lui Erik, bintuita de fantoma unchiului homosexual, ucis in bataie, undeva, cindva, in Jamaica. In fine, Jerry Lane, exul chiriasei si alte, alte personaje satelit. Pina pe la pagina 253, am avut senzatia unor povesti, mai degraba, disparate, paralele, a unor personaje redunadante, a unei aglomeratii prea mari de regrete, traume si secrete. Abia dupa discursul cam didactic al Ingai despre Kierkegaard si cartea “Either/Or”, mi-am dat seama unde bate Hustvedt, care e firul cu care impleteste ea atitea si atitea povesti.”...we’re always looking for one person when there’s more than one, several contentious voices in a single body. Time is part of it. We have different selves over the course of a life, but even all at once”.

Deci: eu-ul public, aratat, asumat, bun comun si eu-urile personale, intime, ascunse, chinuitoare care, desi reprimate, se exprima, se arata si ele (iar arta joaca aici un rol important; vezi filmul lui Max, poemele Soniei, desenele Mirandei, papusile Lisei, fotografiile lui Lane).

Insa chiar si-asa, senzatia de “loose” a romanului nu m-a parasit. Ba, mai mult, s-a accentuat frustrant odata cu cele doua finaluri slabe, slabe rau. Unul grotesc, c-un travesti demn de teatrul de papusi si altul cliseistic de tragic-dar-cu-happy-end. Erik, personajul principal si naratorul, aproape ca m-a convins ca psihitaru, nu insa ca si...barbat. Ceva care are de-a face cu exprimarea, cu reactiile erotice, dar mai ales cu cele aproape materne fata de Sonia si Eggy m-au facut sa ma gindesc la el mai degraba ca la o femeie, decit ca la barbatul care vrea sa fie.

Ce mi-a placut la Hustvedt e ca isi foreaza personajele, le reda cumva din interior catre in afara; descrie emotii pe care le explica intelectual; cu gratie, intelegere si inteligenta. Intuiesc insa ca lucrarile ei acadamice sint mult mai bune si mai interesante decit romanul asta. Am sa caut, totusi, si “What I Loved”.

Ai

Abia dupa ce am citit ”Disperare” (Polirom, 2009), am realizat (cam tirziu, deh) cit de genial s-a jucat Nabokov cu un titlu ca “Ochiul”; o subtilitate, din pacate, intraductibila. Caci “Eye” nu-i doar un ochi, ci si reflexia propriului eu (“I”). Mi-am adus aminte de ”Ochiul”, fiindca ”Disperare” reia tema ”spliturilor” de personalitate, a proiectiilor (reflexii ori refractii), a dublurilor, triplurilor etc, tema intilnita nu doar in cartile din tinerete, dar abordata mai tirziu si in ”Pale Fire” ori ”Transparent Things”.

De ce mi-am amintit mai ales de ”Ochiul”? Din cauza aceluiasi tip de personaj psihotic ce(-si) foloseste moartea pentru a se … proiecta. Smurov se sinucide si isi contempla ”eu”-l multiplicat, la adapostul celei de-a treia persoane. El nu e toxic, nu intervine, ci doar priveste, din curiozitate egoista, perceptiile altora despre el. Hermann insa e nebun. Incearca sa impuna, criminal, propria idee despre sine. Smurov se divide, Hermann se preschimba – sau, ma rog, asa crede. Are, in plus, pretentia operei perfecte, in crima si literatura. Dupa ce rateaza cu prima, isi pune sperante in cartea ideala ce va aparea, probabil, semnata de un émigré. Insa cind si aceasta din urma impostura da gres, titlul disperarii se alege singur.

Iar Nabokov creeaza un personaj de zile mari. Un ticalos paranoid, arogant si narcisist (multi il aseamana chiar cu Humbert). Unul inteligent, pe seama caruia autorul isi exerseaza cunostintele, sarcasmul si limbajul. Iar Veronica a facut o treaba de milioane cu talmacirea! Jos palaria pentru autor si pentru traducator !

PS. Ca sa nu mai spun ca scriitura e o veritabila parodie detectivista :)

Decadenta norvegiana
Benoni, Rosa, cele doua audiobookuri pe care le-am ascultat luna trecuta sint, cred, expresia cea mai elocventa a stilului nordic de la sfirsitul celui de-al XIX-lea secol si inceput de secol XX. Un stil curat, protestant as zice; simplu din punct de vedere al constructiei gramaticale, precis, totusi cald si ironic. Un stil care pare sa nu puna prea mare pret pe sunetele cuvintelor, ci doar pe intelesul lor. Un stil cam decandent, ca si societatea pe care o descrie. Fiindca Benoni si Rosa (doua nuvele, cu aceleasi personaje, aparute la un an distanta) nu sint doar portrete individuale, realizate cu sarm si umor, ci tabloul unei intregi comunitati din nordul Norvegiei, in jur de 1900. O comunitate ale carei viata si bunastare sint dependente de sezoanele de pescuit si de generozitatea lui Mack, un fel de buric al tirgului, sarlatan si don juan. Insa nu Mack este personajul spre care si-a indreptat Knut Hamsun atentia in mod special, ci Benoni, un factor postal, putin mitoman si destul de grandoman.

Dintr-un tinar modest, cu pretentii utopice la mina Rosei (fiica pastorului), Benoni se trezeste bogat peste noapte. Si nu o data, ci de doua ori. E drept ca prima oara, bogatia si saracia ce-i urmeaza i se datoreaza exclusiv lui Mack, insa a doua oara chiar a fost vorba de noroc. Niste stinci cumparate pentru o suma de nimic si revindute la un pret inimaginabil, il fac pe Benoni putred de bogat. Atit de bogat incit devine partenerul lui Mack, alaturi de care influenteaza mai mult sau mai putin discret destinele comunitatii. Si nu doar buzunarul lui Benoni se imbogateste, ci si personalitatea acestuia. Insa chiar daca devine excentric si patetic, Benoni ramine inaluntrul lui un om bun si generos ...iar pe Rosa ajunge s-o ia de nevasta, in ciuda primului esec.

Relatia lui cu Rosa, una destul de imprevizibila si contradictorie, e descrisa in amanunt, in cea de-a doua nuvela, de studentul Parelius, gazduit mai intii de Benoni si, mai apoi, de Mack. Parelius documenteaza neobosit, fiecare discutie, fiecare eveniment, fiecare intilnire de care are parte, dar documenteaza mai ales starile Rosei. Iar aceste stari evolueaza de la resemnare, la jena si tristeste, de la o vaga gelozie, la multumire, de la neliniste, la calma fericire.

Ce mi s-a parut remarcabil la Hamsun e felul in care-si portretizeaza personajele. As spune, mai degraba, ca personajele se portretizeaza singure. Hamsun nu analizeaza, nu judeca (desi mai toti locuitorii Sirilundului au vicii si pacate din belsug), ci pur simplu reda dialoguri si fapte. Iar din toate acestea, cititorul este cel care vede tabloul si care… caracterizeaza.

Ce mai, mi-a placut norvegianul! Asa calm si desuet! Si controversat :)

Pe unde-am fost

...fiindca mor de invidie ca n-am fost (la Bookfest).

Si cu ce m-am intors:

1. Orhan Pamuk, Other Colours

2. Jumpa Lahiri, Unaccustomed Earth (citit)
3. Doris Lessing, The Diaries of Jane Somers

4. Hanif Kureishi, Budha of Suburbia

5. Sam Savage, Firmin

6. Siri Hustvedt, The Sorrows of an American

(plus doua sefiseme de-ale soatei :))