Supertramp

Exceptind casatoria cu Madonna, Sean Penn nu m-a dezamagit niciodata; nici ca actor, nici ca regizor, nici ca scenarist. Cu atit mai putin cu ultimul sau film, “Into the Wild”, pentru care – se spune - a asteptat 10 ani ca sa-l produca. 10 ani pentru a obtine acordul familiei McCandless, al carei fiu, Chris McCandless, este eroul principal.

Tinar, frumos, destept si de familie buna: ce altfel de viitor decit “Dreptul” s-ar asorta cu o astfel de descriere care, din intimplare, se potriveste cu cea a lui Chris? Niciunul, conform standardelor sociale americane. Insa Chris nu da doi bani pe astfel de standarde, le dispretuieste. Crede ca singura menire a omului este sa traiasca in si cu natura si sa reflecteze asupra conditiei sale. Asa se face ca, dupa terminarea colegiului, Chris isi retrage fondul de studii (25.000 de dolari), o parte o doneaza unor fonduri caritabile, o parte o arde si porneste in calatoria devenirii sale: de la est la vest, de la sud la nord, la foarte nord, in Alaska, locul virgin in care omul isi poate transcede propria-i conditie.

2 ani in care tinarul Chris, mai nou Alexander Supertramp, se desprinde de trecut, invata ce-i aia viata, cunoaste Oameni, se maturizeaza, se izoleaza, gindeste, se redefineste si atunci cind simte, in sfirsit, ca e gata sa traiasca alaturi de altii...e prea tirziu.

Emile Hirsch este actorul care-i (re)da viata lui Chris McCandless: cu pricepere, cu naturalete. Se transforma fizic in schelet, pastrind aceeasi scinteie in privire. Catherine Keener reda o Jan matur hipiota credibila si sensibila. Vince Vaughn intruchipeaza fermierul siret si betiv, dar in care prietenii au baza, iar Hal Holbrook este Ron Franz, batrinul incuiat la trup si descuiat la minte ce-l vrea pe Chris (ori Alexander) drept nepot.

“Into the Wild” este un film uman, realistic si bun. Un film caruia i-as acorda un Oscar pentru regie si inca unul pentru rolul principal masculin...asta cel putin.

PS. in salbaticia din Vestul american apare si-un cuplu funny si ciudat de danezi :-)

De dragul violentei ... si-atit??
Cred ca pur si simplu am obosit; mi s-a acrit sa tot vad filme in care violenta si baile de singe sint tema principala a unei productii cinematografice cu pretentii. Si daca in filmele lui Tarantino, umorul absurd, grotesc face sa nici nu iei in serios violenta, ultimul film al fratilor Coen, “No Country For Old Men” (nominalizat la citeva Oscaruri) demonstreaza contrariul: ca violenta e singurul lucru peren si ca nicio alta valoare n-are ...nicio valoare.

Cred ca reteta celor doi regizori, aplicata cu succes in Fargo, de a face din singe un spectacol in sine, nu se potriveste, pur si simplu, in “No Country For Old Men”. Si cred asta, din cel putin doua motive. Unul banuiesc a fi incompatibilitatea stilului coenian - brutal, socant, epatant - cu cel al lui McCarthy, al carui roman, cu acelasi nume, sta la baza scenariului. McCarthy e mult prea sensibil si echivoc; e mult mai rafinat pentru a expune atit de vizibil violenta asa cum fac, in general, fratii Coen. Apoi, umorul ala negru care caracterizeaza personajele din filmele celor doi regizori nu se potriveste cu umorul lui Javier Bradem, actor care face eforturi vadite sa-l umanizeze, in “No Country For Old Man”, pe Anton Chigurh, un psihopat, un criminal care ucide tot ce-i iese-n cale doar de dragul de-a ucide. Nu i se potrivesc nici tunsoarea, nici cizmele de cowboy si nici tubul ala cu aer comprimat cu care-si impusca victimele. Doar zimbetul terifiant pe care-l poarta agatat in coltul buzelor imi aminteste de subtilitatea performantei din “Mar adentro”. Apoi Josh Brolin mi s-a parut o aparitie mult prea sofisticata pentru Llewelyn Moss, vinatorul de antilope care descopera un macel, valize cu droguri si 2 milioane de dolari si care, din vinator devine vinat. Cel mai potrivit in filmul asta a fost Tommy Lee Jones, care-l joaca pe Ed Tom Bell, seriful veteran si inteligent, hotarit sa-l prinda pe Chigurh inainte ca acesta sa-l prinda pe Moss....

Ma uimesc de aceea ratingurile si tona de nominalizari pe care “No Country For Old Men” a reusit sa le primeasca. Ma uimesc, deopotriva, si comentariile despre profunzimea acestui film -adevarat studiu psihologic al caracterelor!! Care caractere?? Fiindca in afara lui Tommy Lee Jones, care-l face credibil pe Bell-veteranul de razboi cu ceva idealuri , celelalte personaje sint neconvingatoare. Si ma uimeste, mai ales, comentariul potrivit caruia proza lui McCarthy este redata perfect de viziunea fratilor Coen. Din cite l-am citit pe McCarthy, eu cred contrariul....Dar, evident, posibil sa ma-nsel si-atunci e clar, sint mult prea obosita de filmele cu violenta si bai de singe !!

Violenta sadica, incesturi si razbunare made in Koreea
...toate astea sint ingredientele filmui sud-coreean Oldboy care, in 2004 a luat premiul marelui juriu de la Cannes. Am auzit de filmul asta intimplator, de pe siteul lui fiction addiction, in contextul unei discutii despre experientele nu tocmai placute pe care ti le pot provoca unele filme. Mie Oldboy mi-a provocat o stare pe care n-o pot numi neplacuta, insa oricum, confuza; ceva intre oroare, curiozitate si admiratie.
Tema filmului este razbunarea, anuntata explicit de personajele principale si nu doar sugerata, asa cum s-a intimplat cu un alt film premiat la Cannes, mult mai cunoscutul Dogville, al lui Lars von Trier. Asemanarea intre cele doua productii, zic eu, merge si mai departe si se refera la maniera rafinata in care au fost realizate ele; un exercitiu de virtuozitate din partea celor doi regizori, de a sari rapid si coerent de la scene de o brutalitate dementa pina la cele de o sensibilitate poetica. In Oldboy personajele principale sint rapitul si rapitorul (nu le scriu numele, fiindca mi se-ncurca literele-n taste), iar intre ei se afla o tinara cu mini reci, specialista in prepararea sushi-ului. Rapitul este un barbat middleaged, care dispare pur si simplu din strada, asta dupa ce tocmai fusese scos pe cautiune de un prieten din arestul politiei, retinut acolo pe motiv de scandal sub influenta alcoolului. Se trezeste intr-o camera de hotel, fara geam, dar cu televizor, si acolo isi petrece ... urmatorii 15 ani!! De la televizor afla ca este cautat pentru ca si-ar fi ucis sotia si ca fetita lui a fost adoptata, mai apoi, in Suedia. Intre reprize de disperare si cind nu este sedat, scrie un jurnal si-si antreneaza pumnii lovind peretii, pina cind miniile ii devin o arma periculoasa. Tatueaza pe ele, cu o sirma, betisoare cu care-si soscoteste-n ani, detentia. Dupa al 15-lea semn e liber..ori aproape liber; oricum, e aproape salbatic, mutilat psihic, plin de ura si razbunare. Insa impotriva cui? Are sa afle, prin intermediul telefonului care i-a fost livrat odata cu libertatea si jurnalul, ca cel care l-a tinut inchis 15 ani, cel care i-a ucis sotia este “un fel de elev, care se ocupa cu studiul lui”, al rapitului adica. Intre timp, rapitul are nevoie de viata si comanda in barul de sushi, unde o intilneste pe Mido, fata cu miinile reci, “ceva in viata”. Asa se face ca asistam la o scena dramatica, naturalista, in care eroul principal maninca o caracatita vie, doar ca sa-i consume viata. Nu mort de foame, ci mort de viata!
Mai departe, delicata Mido se indragosteste de rapit (urma a hipnozei ori poate doar atractie naturala?) si viceversa, ca semn de acceptare, salvare si re-devenire. Insa Mido devine obiect de santaj: in 5 zile rapitul trebuie sa afle cine l-a rapit si de ce, alminteri, Mido va fi ucisa. De aici pornim intr-o actiune mai intii detectivista, apoi foarte activa prin batai tipic asiatice 1 contra 20, batai care din partea mea puteau lipsi foarte bine, apoi una reflexiva, cu aduceri aminte din anii de liceu si, in sfirsit, una de actiune finala, in care rapitul isi taie limba, iar rapitorul isi zboara creierii. Miza rapirii rapitului a fost razbunarea rapitorului pentru pierderea dragostei incestuoase, pierdere de care rapitul s-a facut vinovat pentru ca “avea gura mare” (:-)). Mai spun doar ca rapitorul nu i-a furat rapitului doar ani din viata si sotia, ci l-a facut sa traiasca ceea ce a trait si el, in anii de liceu.
Muzica din film e divina..puncteaza superb momentele cheie, reda tensiune si frumusete atunci cind trebuie. Imaginea e super editata, filtrata in culori cind calde, cind reci, exact cit sa arate ceea ce trebuie sa se-nteleaga.
In afara scenelor de lupta supranumerica, c-un cutit infipt in spate, as mai circoti putin impotriva hipnozei, motiv care este folosit in film pentru a inlocui uneori logica si, mai apoi, finalul. Dar in fine (;-)) pina si finalul hipnotizat isi gaseste sens si, mai ales, ramine deschis.
Cum spuneam, un film deosebit, care chiar merita sa fie vazut!!

Sicko si Michael Moore la Sønderborg
Da, da... pe 26 august, in micul oras danez din apropierea granitei cu Germania, marele Michael Moore si-a lansat, pentru prima oara in Europa, ultima productie: Sicko. Europremiera a avut loc in modernul complex stiintific si cultural, Alsion, iar cei care au vrut sa vada filmul, introdus de insusi realizatorul lui, au platit biletul de intrare cu o suma cuprinsa intre 210-280 de euro!! Inutil de spus ca evenimentul s-a desfasurat cu casa inchisa; biletele fusesera epuizate cu doua luni inainte de premiera. Citind eu toate aceste amanunte in saptaminalul local, mi-am si format o idee despre film si Michael Moore; ideologie scumpa! Si asta pentru ca la vremea cind am vazut Fahrenheit 9/11, l-am considerat unul dintre cele mai proaste productii ale genului acela pretentios de nici film, nici documentar! Un atac dezlinat si incapatinat impotriva administratiei americane, o irosire de timp si, mai ales, de documente video valoroase.
Evident, atacul a fost reluat de Moore si in discursul de la Sønderborg, punind de aceasta data accentul pe rolul jucat de media americana si jurnalisti in razboiul din Irak: “o mare parte a americanilor nici nu stie unde se afla Irakul pe harta si asta este vina presei” sau “media americana are o raspundere mult mai mare pentru razboiul din Irak, decit George Bush insusi” , incheind cu fraza “e trist ca Europa trebuie sa ne vada in acest fel”, referindu-se la cotinutul filmului sau, Sicko. Eram deja hotarita sa ratez productia, insa o declaratie a lui Moore, franca si opusa discursului lui bombastic de impresionat batrina Europa, m-a facut sa ma razgindesc. Moore spunea, fara sa critice in mod direct, faptul ca nu a fost deloc impresionat de sistemul de sanatate danez (99% socialist) si ca trebuie sa fie ceva putred si aici din moment ce, intr-un clasamant al Organizatiei Mondiale a Sanatatii, Danemarca se afla pe locul 34, iar Statele Unite pe 37!!!
Asa ca...am vazut filmul! Sicko este o comparatie subiectiva intre sistemul medical din Statele Unite, bazat pe sistemul privat si profitabil al asigurarilor de sanatate si sistemele de sanatate mai socialiste, promovate de tari precum Canada, Marea Birtanie, Cuba si, mai ales, Franta! Sint prezentate cazuri ale unor americani carora le-au fost refuzate de catre asigurari, interventii si tratamente vitale din cauza unor motive puerile si birocratice. Este prezentat cazul unei familii, lovita de boli cronice, care este nevoita sa-si vinda casa pentru a putea plati facturile medicale. Este prezentat cazul unui barbat care, in urma unui accident, este pus sa aleaga intre salavrea indexului sau a inelarului, asta fiindca asigurarile ii acopereau doar refacerea unei singure falange!!! Este prezentata istoria dezastruoasa a sistemului, “pus pe roate” de Nixon, cu incercarea timida de a fi schimbat de prima doamna in timpul administratiei Clinton careia, insa, i-a fost inchisa rapid gura de citiva membri bine intentionati ai Congresului, membri ce aveau sa “sfirseasca”, evident, in posturi de consilieri valorosi ai companiilor de asigurari. Prin comparatie, cetateni ai unor tari precum Canada, Marea Birtanie, chiar si Cuba, sint niste norocosi. Mai ales francezii, al caror sistem de santate se afla pe primul loc in topul OMS. Vreo 10 americani, stabiliti la Paris, ii explica lui Moore cit de recunoscatori sint ei statului francez, unde nu numai ca asistenta medicala este gratuita, dar concediul este de 5 saptamini pe an, concediile medicale sint platite, chiar si alea de-o zi, asistenta sociala la fel, amanunute care il fac pe Moore sa scoata exclamatii, mai intii de neincredere, apoi de uimire si, mai apoi, de maaare pretuire!! :-) Cu siguranta, francezilor le va placea acest film, dar sper ca nu intr-atit de mult incit sa-l recompenseze iar c-un Palm d’Or. E drept ca Sicko ar merita mai degraba un premiu decit Fahrenheit’; este bine realizat, coerent, ideea este clara si fara comentariile si efectele tendentioase ale lui Moore, insa obiectivismul – calitatea jurnalistului invocat in discursul lui, nu? – lipseste cu desavirsire. La Moore totul e ori alb, ori negru. Sistemul de santate american e iadul pe pamint, iar cel european socialist e perfect. Oare???

P.S. Romania se afla si ea in top 100 al OMS...ocupa fix locul 99!!