Violenta sadica, incesturi si razbunare made in Koreea
...toate astea sint ingredientele filmui sud-coreean Oldboy care, in 2004 a luat premiul marelui juriu de la Cannes. Am auzit de filmul asta intimplator, de pe siteul lui fiction addiction, in contextul unei discutii despre experientele nu tocmai placute pe care ti le pot provoca unele filme. Mie Oldboy mi-a provocat o stare pe care n-o pot numi neplacuta, insa oricum, confuza; ceva intre oroare, curiozitate si admiratie.
Tema filmului este razbunarea, anuntata explicit de personajele principale si nu doar sugerata, asa cum s-a intimplat cu un alt film premiat la Cannes, mult mai cunoscutul Dogville, al lui Lars von Trier. Asemanarea intre cele doua productii, zic eu, merge si mai departe si se refera la maniera rafinata in care au fost realizate ele; un exercitiu de virtuozitate din partea celor doi regizori, de a sari rapid si coerent de la scene de o brutalitate dementa pina la cele de o sensibilitate poetica. In Oldboy personajele principale sint rapitul si rapitorul (nu le scriu numele, fiindca mi se-ncurca literele-n taste), iar intre ei se afla o tinara cu mini reci, specialista in prepararea sushi-ului. Rapitul este un barbat middleaged, care dispare pur si simplu din strada, asta dupa ce tocmai fusese scos pe cautiune de un prieten din arestul politiei, retinut acolo pe motiv de scandal sub influenta alcoolului. Se trezeste intr-o camera de hotel, fara geam, dar cu televizor, si acolo isi petrece ... urmatorii 15 ani!! De la televizor afla ca este cautat pentru ca si-ar fi ucis sotia si ca fetita lui a fost adoptata, mai apoi, in Suedia. Intre reprize de disperare si cind nu este sedat, scrie un jurnal si-si antreneaza pumnii lovind peretii, pina cind miniile ii devin o arma periculoasa. Tatueaza pe ele, cu o sirma, betisoare cu care-si soscoteste-n ani, detentia. Dupa al 15-lea semn e liber..ori aproape liber; oricum, e aproape salbatic, mutilat psihic, plin de ura si razbunare. Insa impotriva cui? Are sa afle, prin intermediul telefonului care i-a fost livrat odata cu libertatea si jurnalul, ca cel care l-a tinut inchis 15 ani, cel care i-a ucis sotia este “un fel de elev, care se ocupa cu studiul lui”, al rapitului adica. Intre timp, rapitul are nevoie de viata si comanda in barul de sushi, unde o intilneste pe Mido, fata cu miinile reci, “ceva in viata”. Asa se face ca asistam la o scena dramatica, naturalista, in care eroul principal maninca o caracatita vie, doar ca sa-i consume viata. Nu mort de foame, ci mort de viata!
Mai departe, delicata Mido se indragosteste de rapit (urma a hipnozei ori poate doar atractie naturala?) si viceversa, ca semn de acceptare, salvare si re-devenire. Insa Mido devine obiect de santaj: in 5 zile rapitul trebuie sa afle cine l-a rapit si de ce, alminteri, Mido va fi ucisa. De aici pornim intr-o actiune mai intii detectivista, apoi foarte activa prin batai tipic asiatice 1 contra 20, batai care din partea mea puteau lipsi foarte bine, apoi una reflexiva, cu aduceri aminte din anii de liceu si, in sfirsit, una de actiune finala, in care rapitul isi taie limba, iar rapitorul isi zboara creierii. Miza rapirii rapitului a fost razbunarea rapitorului pentru pierderea dragostei incestuoase, pierdere de care rapitul s-a facut vinovat pentru ca “avea gura mare” (:-)). Mai spun doar ca rapitorul nu i-a furat rapitului doar ani din viata si sotia, ci l-a facut sa traiasca ceea ce a trait si el, in anii de liceu.
Muzica din film e divina..puncteaza superb momentele cheie, reda tensiune si frumusete atunci cind trebuie. Imaginea e super editata, filtrata in culori cind calde, cind reci, exact cit sa arate ceea ce trebuie sa se-nteleaga.
In afara scenelor de lupta supranumerica, c-un cutit infipt in spate, as mai circoti putin impotriva hipnozei, motiv care este folosit in film pentru a inlocui uneori logica si, mai apoi, finalul. Dar in fine (;-)) pina si finalul hipnotizat isi gaseste sens si, mai ales, ramine deschis.
Cum spuneam, un film deosebit, care chiar merita sa fie vazut!!

Clovnul lui Heinrich Böll
De ceva vreme tema clovnului ma fascineaza, atractie care pare a fi absolut firesca pentru specia umana, asta daca e sa-i dam crezare lui Fellini. Ma fascineza clovnii cam de cind am citit eseul” Despre clovni” al lui Norman Manea, de cind mi-am amintit de filmul lui Fellini si de ultmiul roman al lui Rushdie. Au aparut intre timp si “Opiniile unui clovn”, de Heinrich Böll, asa ca le-am citit si pe astea.

In definitiv, ce este clovnul si de ce fascineaza el? Un clovn este o specie aparte de artist, un comic, in limbaj profesional. Este imbracat hilar, poarta peruci colorate si un machiaj strident, cu alb de fond. Face pe prostul, stirneste risul, insa de cele mai multe ori e obraznic, incalca tabuuri, maimutareste autoritati si-si bate joc de sacru. In literatura, colvnul apare in ipostaza “prostului destept” ori a “Augustului”, adica a clovnului anarhist, asa cum l-a folosit, de exemplu, Norman Manea pentru a reda conditia artistului constrins de dictatura.

Clovnul lui Böll este insa unul aparte. Nu face pe prostul si nici pe anarhistul; dar pantomima lui tinteste direct si dureros ipocrizia si lasitatea societatii germane de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Clovnul lui Böll este un tinar aproape nobil, cultivat, fara nici o religie, dar cu respect pentru religiosii adevarati si cu dispret pentru bigoti, cu principii ferme despre adevar si, mai ales, un monogam. Iubeste o singura femeie, care l-a parasit pentru a respira “aer catolic”, isi respecta profesiunea si, mai presus de orice, adevarul. Nu cedeaza in a sustine raspicat adevarul si doar adevarul nici atunci cind se trezeste singur, sarac, parasit si lipsit de orice perspectiva profesionala. Este constient ca inotul importiva curentului nu va schimba curentul, insa prefera alienarea decit adaptarea la o lume in care “despre dragoste si bani nu se vorbeste niciodata”.

Clovnul lui Böll nu face pe prostul, ci este doar copilaros. La douazeci si ceva de ani inca joaca “Nu te supara frate”, ii plac filmele pentru copii si prefera sa nu afle prea multe despre “treburile femeiesti”. Aceasta inocenta infantila este probabil cea care-i pastreaza neatinse bunul simt si onoarea intr-o lume in care criminalii de razboi devin democrati inversunati, in care imbogatitii peste noapte stabilesc baremuri banesti infinitezimale pentru subzistenta poporului, in care clericii pacatosi judeca aspru orice abatere dogmatica a credinciosilor.

Clovnul lui Böll nu are nimic...insa are totul; si mai ales o delicatete de a intelege oamenii si sentimentele lor. Exista in carte un pasaj despre miinile femeii, care pe mine m-a cucerit: “O femeie poate spune atitea lucruri prin miinile ei, incit miinile barbatilor mi se par intotdeauna ca niste labe de lemn anchilozate .[...]” (pg. 270)

Clovnul lui Böll este o carte memorabila, scrisa cu patos si umor, despre o epoca pe care personajul principal o numeste “epoca prostitutiei germane”; o carte insa contemporana oricarei epoci.

Cucerirea suprarealismului
Calatoria de saptamina trecuta de la Berlin mi-a oferit prilejul sa descoper litografiile si ilustratiile lui Dali-mai putin promovate- si realizate de marele artist spaniol in anii ’70, in perioada ultimelor lui experimente. Expozitia este deschisa pina la sfiristul anului, intr-o galerie de pe Kurfürstendamm, si contine cele mai importante lucrari grafice ale lui Dali, dar si mici sculpturi in bronz, din colectia permanenta de la “Filmbühne Wien”. “Dali–Die Ausstellung” , spun organizatorii, este o invitatie de a te cufunda in lumea suprarealismului!
Atita doar ca litografiile lui Dali nu sint in intregime suprarealiste; ba mie mi s-au parut mai clasice decit lucrarile din perioada lui clasica, din anii’ 50, pe care a numit-o “Misticism Nuclear”si cind a fost preocupat de mistica, religie, stiinta si tehnologie.

De pilda seria de litografii “Cei 12 Apostoli” din 1978, cunsocuta si sub numele de “Cei 12 cavaleri ai Mesei Rotunde, in viziunea lui Camelot”, si care este realizata in hirtie de acuarela cu insertii metalice, nu are nimic din suprarealismul picturii in ulei din 1955, “Cina cea de Taina”. Insa tema este aceeasi! Daca pictura are o compozitie simetrica, cu figura Christului in centrul ei, “Privitorul” din seria de litografii pare sa fie centrul, si nu Christul. Tot in aceasta litografie, Universul este redat prin rezenta Soarelui in coltul din dreapta sus, in timp ce in pictura, dodecadronul este cel care-l simbolizeaza. La fel de lipsite de suprarealism mi s-au parut si ilustratiile celor 100 de cinturi din “Divina Comedia” a lui Dante.

Recunosc insa ca am detectat (:-)) suprarealism in seria litografica “Alice in Tara Minunilor” si in seria “Marilor inventii–tribut adus lui Leonardo da Vinci”.

Aici, in litografia “Descoperirea telefonului” este prezent motivul telefonului-homar, obiect suprarealist, realizat de Dali in 1932 si care evoca acelasi erotism ca si “Smokingul afrodisiac” din 1936. Daca la “Telefonul homar”, erotismul este sugerat de dispunerea homarului astfel incit organele genitale ale acestuia sa corespunda gurii vorbitorului, in smokingul afrodisiac, prezenta paharelor sugereaza erotismul, dat fiind ca acestea ar urma sa fie umplute cu lichior de menta, cunoscut pentru efectul sau afrodisiac.


Am vazut si o mica statueta din bronz a Rinocerului (una dintre cele 100 de copii din editia limitata), creatura pe care Dali o considera simbol al castitatii si al Fecioarei Maria, asta din cauza cornului care creste logaritmic in spirala, dupa o geometrie pe care artistul o considera divina. Geometrie suprarealista am vazut si in statuetele Minotaurului cu sertare, dar si in sofaua “Mae West Lips”, din care poti privi, destul de inconfortabil, scene din filmul “Ciinele andaluz”.

Expozitia de la Berlin are peste doua sute de lucrari si, desi in ele am recunoscut citeva motive din opera lui Dali, nu le-am inteles pe toate. Insa chiar artistul spune, in “Cucerirea irationalului”, carte pe care a scris-o in 1935, ca aceasta neintelegere este normala. “Faptul ca eu insumi, in momentul in care pictez, nu-mi inteleg tablourile nu inseamna ca acestea nu au niciun inteles; dimpotriva, sensul lor este atit de adinc, complex, coerent si involuntar incit eludeaza simpla analiza a intuitiei logice”. In acest sens, probabil ca o privire naiva ar putea intelege mai multe decit una atinsa deja de simbolistica...hmmm :-)

Timpul decide

…cam asa si pentru Doris Lessing care, acum la 88 de ani, este recompensata cu Nobelul literar pentru cariera ei lunga si prodigioasa. Are peste 25 de romane publicate, doua autobiografice, doua librete de opera, numeroase nuvele si poezii, 7 carti non-fiction printre care si o culegere de eseuri despre lecturile ei literare, aparuta in 2004, numita “Times Bites” si singura pe care am citit-o.

De aceea nu am nicio o opinie ferma in legatura cu justetea ori, mai degraba, cu preferinta surprinzatoare a Academiei Suedeze, de a-i oferi anul acesta lui Lessing, Nobelul pentru Literatura. Ceea ce am aflat din scurte note de presa este ca acordarea premiului a surprins-o pina si pe scriitoare, care se afla la cumparaturi in momentul in care Academia si-a anuntat laureatul, si nu linga telefon, asa cum stau probabil cei care au sanse de a cistiga premiul si milionul si jumatate de dolari. Am mai aflat ca Doris Lessing este o scriitoare destul de contestata (insa care dintre laureatii Nobel nu este?) si ca in ultimii ani, talentul ei literar, manifestat la inceputul carierei, a inceput sa dea rateuri de science-fiction. Dovada ar fi si ultima ei carte “The Cleft” (“Muntele lui Venus” ori "Vestibulul"??), publicata anul acesta, o fictiune despre o societate mitica, libera de orice intriga sexuala, de gelozie, rivalitate si, mai ales, libera de barbati (Barnes & Noble). Ei bine, descrierea acestui ultim roman al lui Lessing (pe care il am deja pe raft :-)), imi aminteste de eseul “Despre Tolstoi” din “Time Bites”.

Aici, scriitoarea – renumita pentru feminismul ei avintat – il critica pe marele scriitor rus pentru felul in care a abordat sexualitatea si, imaginindu-si viata de familie a lui Tolstoi suprapusa convingerilor lui religioase, ajunge la concluzia ca acesta a fost, nici mai mult, nici mai putin, decit un fanatic si “un barbat ne-bun la pat”. Motivul acestei acide si aproape personale critici a fost prilejuit de lecturarea “Sonatei Kreutzer”, carte initial interzisa nu doar la Moscova, dar si peste Ocean. In aceasta, Tolstoi se declara un aparator convins al abstinentei sexuale si al metodelor empirice de evitare a sarcinii, ceea ce l-a facut pe Theodor Roosvelt sa-l caracterizeze drept un pervers sexual moral. Doris Lessing este de parere ca nu doar ideile religioase crestine au stat la baza convingerilor lui Tolstoi, dar si viata lui de familie de la Yasnaya Polyana, in care, intr-o casa suprapoluata, apetitul sexual al lui Tolstoi trebuia sa fie satisfacut, potrivit normelor ortodoxe, doar cu nevasta (Sonya) si doar atunci cind aceasta nu era insarcinata ori “murdara”, lucru destul de greu de realizat din moment ce cuplul a avut 13 copii, din care primii 8 au fost nascuti in primii 8 ani de casnicie. Lessing isi imagineaza chiar o scena de apropiere sexuala intre sotii Tolstoi, la 6 luni dupa nasterea unui copil, in perioada in care Sonya alapta si care, neavind habar de metodele contraceptive, traia cu groaza ca ar putea ramine din nou insarcinata, cu grija ca sinii ei nu se vor vindeca nicioadata, ca asternuturile vor fi din nou murdarite si date la spalat, greu de uscat in conditii de iarna grea ruseasca. De aici, spune Lessing, ar fi lesne de inteles, de ce Tolstoi considera ca unei femei ar trebui sa nu-i placa sexul si de ce in carti ca “Anna Karenina” ori “Razboi si pace” exista numeroase pasaje despre dificultatile de a purta si creste un copil.

Scriitoarea crede ca, din moment ce in crestinism fericirea umana s-ar atinge prin urirea corpului omenesc si a pacatului carnal, aceasta religie “s-ar putea sa fi fost special croita ca sa incapa natura si nevoile lui Tolstoi”. In contradictie, celelalte doua religii din Orientul Mijlociu, Iudaismul si Islamul, nu denunta sexul si ca urmare, sustine Lessing, nici nu sufera de ipocrizia de a avea “preoti celibatari care sa-si ostoiesca poftele carnale cu calugarite, servitoare ori baieti”. E o idee a scriitoarei ca religia are efecte cit se poate de nocive asupra intelegerii femeii si naturii ei, daca ne gindim ca, acum, in Vest, idei ca ale lui Tolstoi sint respinse social, in timp ce in tari din Africa ori India, “Sonata Kreutzer” este inca valabila.

Ca si in “Despre Tolstoi”, celalalte eseuri din “Time Bites” respira feminism prin toti porii, fie ca Lessing reflecteaza asupra operei lui Jane Austen, D.H. Lawerence ori Virginia Wolf sau asupra secretelor Sufismului. Cartea mi s-a parut interesanta; o alta perspectiva de a citi clasici, o viziune critica incisiva, dar clara....si nici urma de batut cimpii! Stilul este si el direct, concis, clar si pragmatic.

Datorie, culpa si altceva

“Decojind ceapa” este cel de-al doilea roman autobiografic al lui Günter Grass, dupa “Secolul meu” (1999), si foarte special fiindca lansarea lui a avut loc in conditii de asteptare politica tensionata, dupa o avanpremiera publicitar-exploziva, in care laureatul Nobel marturiseste ca a fost membru voluntar Waffen SS in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Nu stiu cita dorinta de a recunoaste o culpa, nu stiu cita dorinta de a provoca si nu stiu cit spirit comercial au stat la baza marturisirii lui Grass? Dupa mine, probabil ca spiritul comercial a fost cel determinant, fiindca cel care decojeste ceapa se recunoaste un gospodar; un gospodar in arta, un gospodar in familie, un gospodar in bucatarie, un gospodar in viata! A facut totul temeinic si cu cistig; a ales calea greoaie, dar sigura a succesului artistic, acela de a fi el insusi, de a fi “un marginal”.

“Decojind ceapa” nu este doar o curatare/tocare a memoriei personale in anii senectutii; este un prilej de a-si aminti adevarul, putin sau mai mult deformat de opera lui artistica. Asa cum marturiseste, este prilejul de a fi cel care spune ultimul cuvint.

“Decojind ceapa” ne arata ca intreaga opera a lui Günter Grass este una autobiografica. Fie ca este poezie, proza ori sculptura are de-a face cu experientele lui din copilarie, din timpul razboiului si din timpul calatoriilor sale libere, de student. Aminitirie sint filtrate, combinate si recombinate, puse in contexte diferite...insa, mai presus de toate, ramin experientele personale ale lui Günter Grass. Anii petrecuti la Danzig par a fi cei mai pregnanti; ei inscriu, in foite de ceapa, viata interbelica a Germaniei nord-rasaritene, a educatiei adunate in numeroase scoli, pravalia mamei si ingustimea locuintei lor, a jocului de skat, a colectiei de abtibilduri dupa picturi celebre care au stat la baza instructiei lui artistice, a inceputului sfirsitului in Germania interbelica. Grass ne informeaza (cred ca asta e cuvintul cel mai potrivit) despre cum a ajuns sa ia parte la un razboi despre care stia doar din propaganda nazista. Pur si simplu, spune el, s-a intimplat! Nu l-a fortat nimeni, nu l-a obligat nimeni, probabil doar notiunea de datorie picurata ideologic in prefata filmelor de la cinematograf si un spirit de a invata viata dincolo de orice constringeri scolare. Iar cind a inceput, la 15 ani, sa afle cite ceva despre ororile naziste, nu si-a pus nicioadata intrebarea “de ce”, multumindu-se – spune el - sa nu stie nimic sau sa stie lucruri false.

Constiinta lui se simte pe jumatate curata, si asta doar printr-un noroc, fiindca atunci cind Grass a ajuns in Waffen SS, razboiul era pe sfirsite. N-a avut prilejul sa traga niciun foc si nici nu stie daca ar fi facut vreodata asta. Razboiul lui a fost fuga; fuga din fata dusmanului, dar mai ales fuga din fata alor sai care, in acele zile de retragere haotica, spinzurau pe capete germani singuratici intilniti pe cimpul de lupta, considerati a fi dezertori. Primele luni de dupa razboi si le-a petrecut intr-un lagar de prizonieri, iar acolo a aflat- pretinde autorul- despre camerele de gazare si pogromuri. Tot acolo a jucat, la zaruri, cu camaradul lui Joseph, viitorul. Cel din urma, tinar catolic evlavios, a incercat sa-l convinga pe Grass necredinciosul, care s-a masturbat in biserica, de faptul ca studiul dogmatic e infinit mai pretios decit o eventuala cariera artistica. Grass i-a replicat atunci ca si un necredincios poate ajunge papa, insa nu oricine poate ajunge artist. Asa ca au pornit zarurile sa arate care dintre cei doi tineri prizonieri va ajunge papa. Grass a pierdut!

Urmeaza perioada in care Günter Grass isi construieste, aproape taraneste, viitorul artistic. Incepe de jos, caci n-are diplome, sa ciopleasca piatra funerara; incepe sa viseze in piatra si incepe sa viseze in versuri. Dupa doi ani de munca temeinica este primit la Universitatea de arta din Düseldorf, unde studiaza sculptura. O cunoaste pe Ana, prima lui sotie, si o urmeaza la Berlin, unde-si continua studiul la Academia de Arte Plastice. Aici este invitat, intr-o seara, sa participe la o sedinta critica a Grupului 47, grup de artisti germani care isi asuma rolul de constiinta a generatiei postbelice. Isi citeste poeziile care nu au avut parte de nicio critica, intr-atit de bine primite au fost. Acea seara a insemnat debutul literar al lui Grass, caruia nu i-a trebuit prea mult timp sa astearna pe hirtie nu doar desene si versuri, ci si proza; subiecte si teme avea berechet!! De atunci, spune Grass, “am trait de la pagina la pagina si intre o carte si alta. Timp in care mi-am pastrat bogatia de personaje dinauntru. Dar ca sa vorbesc despre asta, nu e destula ceapa si nici chef destul”. Eu sper ca lui Grass o sa-i vina cheful sa continue sa decojeasca ceapa, caci timp nu mai e!!!

“Decojind ceapa” e ca o carte de bucate; scrisa aproape sec, informativ, fara dorinta de a convinge ca un fel de mincare e mai bun sau mai adevarat decit altul. Astea sint ingredientele vietii lui Grass, pe care autorul le-a combinat, le-a gatit, le-a condimentat in feluri diferite, exact asa cum si-a gatit cirnatii si mincarurile grele de vinat cu care si-a ospatat musafiri imaginari ori nu.

Cine e nebun sa parieze pe Bob Dylan ?

Hotarit lucru, cine parieaza ori a pariat deja la Ladbrokes pe Bob-Dylan-ca-nou-laureat-al-Nobelului-literar se va imbogati negresit. Muzicianul-poet are cele mai putine sanse, in viziunea cititorilor-amatori de jocuri de noroc, sa cistige prestigiosul premiu, pe care Academia Suedeza a anuntat ca il va acorda joi, 11 octombrie, la ora 1 pm. Cota lui Dylan la Ladbrokes este de 150 la 1.

La polul opus se afla scriitorul italian, Caludio Magris, cu o cota de 5 la 1, a carui celebritate se datoreaza cartii, “Danubius”, aparuta si in Romania, la editura Univers in 1994, si in care se gaseste o analiza surprinzator de realista a Banatului multicultural.
Printre favoritii de la bursa se mai numara batrinul Philip Roth (mult prea nominalizat in viata lui, ca sa cistige taman acum Nobelul – parerea mea), Amos Oz, Haruki Murakami si scriitorul suedez Thomas Tranströmer. Iar daca Academia va decide anul acesta sa premieze un poet, acesta ar putea fi australianul Les Murray, sirianului Adonis ori coreeanul Ko.
Mai circula zvonuri, pe blogurile literare, ca suedezii ii au ca favoriti pe Cormac McCarthy, a carui carte “Drumul”, l-a inscris indubitabil in cursa pentru Nobel, si pe Amos Oz.

John Updike e cotat si el destul de bine, insa ceva mai putin decit Margaret Atwood, a carei scriitura este la fel de speciala ca si cea a lui Milan Kundera sau Thomas Pynchon (tot la fel de hirsiit in ale nomnializarilor ca si conceteanul sau, Philip Roth). Nici Mario Vargas Llosa nu sta rau in ratinguri (are o cota de 50 la 1), desi ma tem ca stilul lui a devenit putin desuet, la fel ca si realismul fantastic al lui Salman Rushdie, aflat, undeva in coada topului, cu o cota de 101 la 1.

Cu placere, am remarcat din nou preferintele cititorilor pariori pentru Herta Müller, scriitoare germana de orgine romana, ale carei carti vorbesc insa numai si numai despre dictatura lui Ceausescu, ceea ce pune cumva sub semnul indoielii, abilitatea creativa a autoarei.
Daca e sa-mi pun banii in joc, i-as paria pe Updike...insa m-as bucura sa-i pierd pentru Magris ori chiar Margaret Atwood :-) Oricum, astept cu inters anuntul de joi al Academiei de la Stockholm.

De ce o abandonam pe bunica?
Asta-i intrebarea de design research cu care ne-a lovit in moalele capului, zilele trecute, un coleg belgian. Desi suna silly, intrebarea este cit se poate de relevanta pentru tema lui cercetare; poate tehnologia informationala si inteligenta sa creeze produse pentru sustinerea emotionala a persoanelor de virsta a treia si a familiilor lor?
Si acum noi astia, colegii belgianului, intrigati de simplitatea provocatoare a intrebarii lui, am inceput sa-l combatem, sa-i deconstruim intrebarea (ceea ce in limbaj pompos profesional se numeste reverse engineering), somindu-l sa ne explice ce intelege el prin “abandon”...si iac-asa am ajuns sa discutam despre concepte si sa-i invocam pe Nietzche, Blumer si Wittgenstein, dar si pe stiintificii moderni care incearca sa aseze limbajul in casute ordonate, spatiate si imposbil de suprapus.

Caci ce este “abandonul”? In nici un caz nu este un aliaj care are atita fier si atita carbon, care prezinta urmatoarele caracteristici in urmatoarele conditii, care poate fi cintarit si caruia i se poate da o denumire peren solidara care, atunci cind este invocata, toata lumea stie exact, dar exact, despre ce este vorba. “Abandonul” e mai degraba un concept social, o qualitas occulta, care cel mai bine se caracterizeaza prin generalitate si care, odata invocat, face apel la experienta sociala a celor care dezbat “abandonul”. Sau cam ceea ce spunea Nietzche, in “Nasterea tragediei si alte scrieri” despre frunza.

“Orice concept se naste facind echivalent ceea ce este ne-echivalent. Exact ca si in cazul frunzei cind stim ca o frunza nu este niciodata la fel cu o alta frunza, dar conceptul de frunza s-a format prin neglijarea diferentelor individuale, prin lasarea la o parte a acelor trasaturi care diferentiaza un lucru de altul; stim ca frunza, ca si concept, se refera doar la o forma primara”. [1]

Cu alte cuvinte cind cineva vorbeste de o frunza, fara sa explice nimic altceva despre acea frunza, toata lumea are idee despre ce este aceea o frunza; insa felul in care-si imagineaza frunza, ca si contur, ca si culoare, ca si textura, este diferit de la un individ la altul. Este “modelul” de frunza stocat de fiecare memorie in parte; este propria amintire despre frunza. La fel ca si cuvintul “bunica”, a carui plantare sireata in intrebarea de research a colegului, creaza, din start, un efect emotional foarte personal.

Cam asa si cu “abandonul”, iar ca sa fim siguri ca nu pierdem nimic-nimic din ceea ce este abandon, am incercat sa ne imaginam “limitele” lui. Dupa o scurta consultare, am ajuns la doua modele opuse de abandon.
Unu: o lasam pe bunica invalida singura, in virful dealului, si
Doi, mai putin sadic, cind: dorinta bunicii de a locui la casa de batrini este interpretata gresit de societatea care se grabeste sa-i infiereze familia
In cel de-al doilea caz, diferentele culturale joaca un rol major. De pilda, in societatile nordice, a locui la casa de batrini, de la o virsta incolo, e aproape un privilegiu. Batrinii gasesc in aceste case nu numai asistenta medicala si sociala non-stop, dar si un grad mai mare de libertate. Traiasc in mici apartamente, chiar si in cuplu, insa nu mai au nici un fel de griji administrative. Au un anturaj pe masura virstei, li se organizeaza mici evenimente ori excursii si cei care inca mai tin minte drumul spre casa pot calatori singuri, chiar si in strainatate. De obicei, e coada la admiterea la casa de batrini. Insa privind acest fenomen din sudul Europei ori din Orientul Mijlociu, faptul ca batrinii unei familii traiesc la casa de batrini este considerat abandon, iar cei care abandoneaza sint demni de toata critica societatii.

Evident ca intre cele doua modele, exista o multime de alte forme de abandon, deloc de neglijat. O mare multime, ocazie cu care i-am dat de lucru colegului belgian, caruia i-a dat prin cap un asemenea titlu...eu chiar am fost invidioasa pentru inspiratia lui :-) Insa pe mine, “de ce o abandonam pe bunica?” m-a facut sa ma gindesc la concepte si la felul in care tehnologia inteligenta a informatiei a reusit sa le incurce si mai tare. Tehnologia aia inteligenta care ne permite sa socializam in timp real cu persoane aflate la mii de kilometri distanta, dar cu care nu intotdeauna ne si intelgem. De exemplu, pe un forum romanesc in care disapora este bine reprezentata, cele mai multe conflicte se nasc din “neintelegere conceptuala” si mai putin din divergente de opinii. Se vorbeste aceeasi limba, fenomenele se incadreaza in aceeasi rama, dar fiecare intelege fenomenul diferit, dupa experienta proprie; se face apel atunci la DEX, la masuratori si calcule exacte; se invoca experienta personala care, de cele mai multe ori, e ignorata! Se incurca sensuri, se distorsioneaza concepte, se enerveaza spiritele si se trece la artileria grea...si atunci, chiar nu mi se mai pare deloc stupida intentia stiintificilor moderni de a pune conceptele in cutii, de a le rindui frumos in incercarea de a defini inteligenta, fericirea, starea de spirit etc etc etc in termeni numerici, cantitativi, in caracteristici neechivoce, astfel ca toata lumea sa inteleaga pe deplin ca frunza este verde si numai verde si neaparat de castan! :-)

[1] FW Nietzche, On truth and lying in a non-moral sense. The birth of tragedy and other writings. Geuss, R. and Speirs, R. Cambridge, Cambridge University Press: 141-153

Somnul spiritualitatii naste terorism

Cam asta ar fi mesajul transmis de John Updike in ultimul sau roman, “Terrorist”, publicat in 2006. Considerat a fi prima carte dupa 11 septembrie in care terorismul este explorat din perspectiva teroristului, romanul lui Updike este nu doar o analiza incisiva a societatii americane, dar si un exemplu pur de corectitudine politica, servita in ambalajul, de-acum obositor, al autoculpabilizarii.
Teroristul lui Updike este Ahmad Ashmawy Mulloy, un tinar american de 18 ani, nascut din mama de origine irlandeza si tata egiptean. Crescut doar de mama sa, Teresa, sora medicala si artist amator, Ahmad este convins ca-si poate gasi drumul in viata prin islam, atunci cind educatia liberala si aparent lipsita de afectivitate a mamei este inlocuita de calauzirea parinteasca a imamului, care pare a umple, totodata, si golul fizic lasat de lipsa tatalui.

Ahmad este frumos, destept si idealist! Indeajuns de destept incit sa perceapa contradictiile dintre surele Coranului si intrepretarile razboinice ale imamului, dar indeajuns de idealist incit sa nu vrea sa inteleaga de ce un afro-american poate cinta in corul bisericii doar din placerea de a cinta si mai putin datorita credintei in D-zeu. Cu alte cuvinte, Ahmad – teroristul nu este decit o victima a societatii. Acea societate care ofera tatalui libertatea de a-si parasi familia, iar mamei libertatea de a-si trai propria viata; acea societate in care crestini si evrei il lasa pe Dumnezeu de-o parte si traiesc viata hedonistic si egocentric; acea societate in care dascalii sint plictisiti de viata, de elevi si-si petrec timpul din vacanta in vacanta; aceea societate in care adolescentele nu stiu altceva decit sa flirteze, sa-si descopere buricele si sa-si arate nurii; acea societate care a demonstrat cit de slaba poate fi, cind doua avioane au pus la pamint simbolurile capitalismului si ale bunastarii.
Asa se face ca tinarul decent Ahmad se lasa manipulat, cu buna stiinta, de imam si este gata sa-si ofere viata, in slava lui Allah, prin implinirea unui act terorist la fel de maret ca cele de la 11 septembrie, act care il va conduce direct in Paradis, acolo unde houris – fecioare cu ochi mari si negri - il vor astepta si ii vor darui fericirea vesnica.
Icredibil, dar adevarat, viata si sufletul lui Ahmad, dar si a altor sute de americani – crestini ori whatever- sint salvate de un evreu, a carui credinta este la fel de esuata ca si cea a mamei lui Ahmad.
In concluzie, teroristul este o fiinta gingasa, pura. Teroristul nu este altceva decit o victima a doi monstri: a fundamentalismul islamic, dar mai cu seama a materialismului, oportunsimului si carpe-diem-ului societatii vestice. Teroristul este o unealta; una politica si sociala.

“Teroristul” lui Updike este o poveste legata...uneori atit de legata ca da din poveste in poveste, a la Saramago. Apoi sint personajele: bine dezvoltate atunci cind le e menirea, dar putin prea previzibile, asa cum e cazul imamului, dar mai ales al lui Charlie, libanezul-american care uraste America, dar care il divinizeaza pur si simplu pe George Washington.
Ce mi-a placut cel mai tare din carte a fost o discutie despre depictare. Intr-o convorbire pe teme religioase, Ahmad ii spune mamei lui:
“In Islam, se numeste blasfemie incercarea de a uzurpa prerogativele lui Dumnezeu in ceea ce priveste creatia sau reproducerea”. “Stiu”, ii raspunde mama, care continua, “De aceea nu sint statui ori picturi in moschei. Pentru mine e totusi ceva de neinteles. Dumnezeu ne-a dat ochi ca sa vedem. Sa vedem ce?”.

Pe scurt, ca si concluzie, “Terrorist” este un roman bine scris, cu o perspectiva inedita, dar cu directie previzbila. Un roman de 3 stele jumatate.

The Time Traveler's Wife,

de Audrey Niffenegger

…ca si “Man Walks into a Room” este o carte aflata la granita dintre fictiune si fantastic. Dar, spre deosebire de cartea Nicolei Krauss, "Sotia calatorului in timp" este o experienta surprinzatoare, incredibil de emotionanta si cu totul remarcabila. Asta mai cu seama daca incepi cartea, asa ca mine, cu o doza suficienta de suspiciune, generata probabil de prezentarea mult prea exuberanta, de pe coperta spate, a celor de la The Times: “Wonky, sexy, incredible!...Aceasta este extraordinara poveste de dragoste dintre Clare si Henry. Henry o cunoaste pe Clare cind ea avea 6 ani, iar el, 36; se casatoresc cind Clare avea 22 de ani si Henry 30”!! Hmmm...cam mult love story si cam mult SF pentru gusturile mele literare, insa ilustratia cartii (nu degeaba Niffenegger este visual artist) a avut impactul hotaritor: am cumparat-o si n-am mai lasat-o din mina doua zile! Cind am terminat-o, eram in transa, nutrind un respect nemarginit pentru incredibila abilitate a scriitoarei de a transforma batrinul si plictisitorul roman de dragoste in ceva proaspat, neconventional, original si ... naucitor.

Deci: Henry DeTamble este calator in timp. O mutatie genetica extrem de rara, face ca, in diferite momente, mai ales in cele de stress maxim, Henry sa dispara pur si simplu din timpul real, lasindu-si in urma hainele si efectele personale, pentru a se trezi apoi gol-golut, intr-un alt loc si, evident, intr-un alt timp. Deseori trebuie sa fure haine si mincare si sa fuga de politie. Uneori, Henry se intoarce in prezent, plin de rani si suferinta. Alteori se intoarce in timp pentru a-si vizita propria versiune. De cele mai multe ori, insa, Henry se intoarce intr-o poienita din apropierea casei lui Clare Abshire, unde o intilneste pentru prima oara, cind avea 36 de ani iar ea 6. Henry stia atunci ca, in trecutul lui si in viitorul ei, Clare ii este sotie, sufletul pereche. Fetita se indragosteste de el si asteapta, in secret, momentul in care il va intilni in timp real....

Cam asta e linia de timp a romanului: o povestire cronologica din punctul lui Clare de vedere si o pendulare haotica in timp si spatiu din perspectiva lui Henry. Insa “Sotia calatorului in timp” este mai mult decit aceasta calatorie in timp. Este un roman care exploreaza dragostea neconditionata dintre un barbat si o femeie, nevoiti sa traiasca sub acest belstem temporal, absolut incontrolabil. Faptul ca Henry stie ca va muri la 43 de ani, lasindu-le in urma pe Clare si pe fetita lor, Alba, are un puternic efect dramatic asupra povestii. Dramatismul este cu atit mai accentuat cu cit Alba mosteneste mutatia genetica a tatalui si ea insasi este un calator in timp!!!

Imi dau seama cit de greu e sa explic, asa la rece, ceea ce se intimpla pe parcursul a peste 500 de pagini din roman, pentru a arata de ce cartea asta, aparent incurcata, este atit de miscatoare! Poate o fraza, dintr-o scrisoare pe care Henry i-o scrie, dupa citiva ani de casnicie, lui Clare, convinge mai bine: “Clare, vreau sa-ti spun din nou ca te iubesc. Dragostea noastra a fost firul prin labirint, plasa de sub picioarele dansatorului pe sirma, singurul lucru sigur, din toata lumea asta, in care cred. In noaptea asta am realizat ca dragostea pe care ti-o port are o densitate mult mai mare decit mine insumi”. La final, cind Henry, la 43 de ani, vine din timp ca s-o intilneasca pentru totdeauna, pe Clare, cea de 82 de ani, mai ca mi-a trebuit batista! :-)
O carte de vreo 4 stele jumate’!!

Man Walks into a Room,
de aceeasi Nicole Krauss

“Man Walks into a Room” este romanul de debut al Nicolei Krauss (aparut in 2002), pe care l-am citit din curiozitatea de a vedea cit de tare seama ca stil cu “Istoria iubirii”. Ei bine, nu seamana. Subiectul este insa unul captivant si cu un potential urias de speculatii filosofice, pe care cred ca, din pacate, Krauss nu l-a exploatat suficient.

Cartea incepe cu momentul incercarii unei bombe atomice in desertul californian, in vara anului 1957, urmind sa aflam imediat, ca in 2000, cam in acelasi loc, Politia il descopera pe Samson Green, profesor de literatura la Columbia University, mergind fara nicio tinta si fara sa-si aminteasca ceva despre el. Samson este internat in spital unde i se gaseste o tumoare pe creier si este operat. I se extirpa tumoara, dar odata cu ea, pierde si memoria ultimilor 25 de ani. Mai concret, Samson isi poate aminti primii 12 ani de viata, de mama sa, de copilaria petrecuta in California, dar absolut nimic despre sotia sa Anna, ori despre viata lui recenta din New York. Curios insa, memoria prezenta ii functioneaza absolut normal, fiind capabila sa stocheze evenimentele in ordine cronologica. Acest lucru ofera speranta celor apropiati ca, incetul cu incetul si cu terapie, Samson isi va aminti cine este el si cine sint toti ceilalti de linga el; isi va aminti cit de mult o iubea pe Anna. Totusi, Samson pare a nu dori acest lucru...si nu aflam de ce. Nu aflam nici cum se simte un om uitat de timp, fara constiinta propriei identitati si nici ce anume-l face sa nu-si doreasca amintirile-napoi.

Aflam doar ca, atunci cind i se propune sa ia parte la un experiment de Artficial Intelligence, se ofera bucuros voluntar. Experimentul se desfasoara tot in desertul californian, iar Samson urmeza sa fie receptorul memoriei altcuiva. Adica a unui oarecare Donald, bolnav de cancer, care isi impartasise amintirile, transcrise acum in limbaj binar, unui giga-tera-hard-disk, iar una dintre ele, cea mai puternica, urma sa fie transferata acum, memoriei aproape blank a lui Samson. Iarasi nu aflam de ce Samson, reluctant ideii de recuperare a propriei memorii, este gata sa-si incarce memoria cu amintirile altcuiva??

Transferul are loc si Samson se trezeste cu bomba-n cap. Da, cu o bomba, fiindca amintirea pe care o primise era chiar despre incercarea aceea nucleara din Mojave, din vara lui 1957. Scopul acestui revolutionar experiment era obtinerea, intre doua sau mai multe persoane, a unei empatii pure, reale, prin experienta si nu doar prin simpatie. E foarte clar insa ca experimentul esueaza in acest sens, fiindca Samson nu simte nici urma de empatie cu donatorul bombei, ci o trezire (???) a constiintei sale. Asa se face ca porneste in cautarea straunchiului sau, Max (supravietuitor al Holocaustului), care are aproape 100 de ani si este senil. Deci, fara memorie!! Intr-o clipa de luciditate, Max ii spune totusi unde se afla ingropata cenusa mamei lui Samson (desi ar fi putut afla asta mult mai usor de la Anna cu care, desi se despartise, mai tinea legatura) iar dupa o vizita la casa copilariei sale, se decide sa recistige dragostea Annei!!!!

Asadar, un subiect generos cu idei generoase de explorat; cum ar fi, de pilda, ideea singuratatii omului, drama pierderii identitatii, ideea aceea a empatiei pure, implicatiile experimentului de transfer de memorie etc. Cam despre asta as fi vrut eu sa citesc...ma tem insa ca Nicole Krauss a fost cam superficiala si m-a condus din confuzie-n confuzie, pina la finalul la fel de confuz. Nici nu stiu cite stele sa-i dau...probabil trei, pentru idee!!

Istoria iubirii
...incredibil de aproape de "Extrem de tare..."

Hotarit lucru, "Istoria iubirii" a fost un titlu de carte care nu mi-a facut cu ochiul deloc, dar chiar deloc. Imi imagineam ca ar fi o enciclopedie siropoasa a iubirii, o lectura potrivita de salon. Insa m-am inselat!
Cartea a ajuns in miinile mele la recomandarea unor persoane carora le creditez gusturile in materie de literatura. Nu aveam habar nici cine este Nicole Krauss, insa google m-a lamurit ca este sotia talentata a unui scriitor la fel de talentat, pe care, culmea, il abordasem de curind: Johnatan Safran Foer. Cu aceasta incurajatoare referinta, alaturi de prezentarea de la Humanitas, am purces la citit "Istoria iubirii". Primele pagini m-au acaparat. Nici vorba de istorie siropoasa, ci era promisiunea unei lecturi dinamice, ironice, lucide, istoria unei vieti trecute, in adevarul ei cel mai golut; istoria lui Leo, batrinul antipatic din New York, care scrie o carte despre un baiat care iubea o fata. Atita doar ca pe la pagina 50, cind in scena a intrat Alma, m-a pocnit deodata deja-lu-ul!!
Pe scurt, Alma are 14 ani si poarta numele eroinei dintr-o carte cu totul speciala pentru mama ei, carte pe care aceasta o traduce din spaniola in engleza, pentru un client misterios. Tatal Almei murise de curind, iar fetita se chinuie sa gaseasca unu leac pentru singuratatea mamei. Banuieste ca vindecarea ar avea legatura cu acea carte, asa ca porneste in cautarea autorului ei.
Pe de alta parte, il avem pe Leo Gursky, emigrantul evreu din Polonia, care incearca sa mai traga putin de viata, care mai scrie din cind in cind si care, mai ales, isi aminteste de prima lui dragoste, de acum 60 ani, dragoste care l-a inspirat sa scrie o carte pe care a pierdut-o.
In final, Alma il gaseste pe Leo care afla ca romanul pe care-l scrisese in tinerete nu s-a pierdut, ci a fost insusit de altcineva care l-a publicat iar, acum, este tradus de mama Almei.
Asadar ca si in “Extrem de tare...”, avem un copil fara tata care porneste sa caute ceva, dar nu stie prea bine ce. Mai avem un batrin, supravietutior al Holocaustului, care-si duce viata solitar si care se gindeste la o dragoste mutilata de razboi. In plus, aflam ca batrinul (exact ca si in cartea lui Foer) cauta si el la rindul lui ceva, ceva care este chiar fiul sau. La sfirsitul cautarilor lor, batrinul si copilul se gasesc unul pe altul.
Apoi, nu doar subiectul este oarecum comun in cele doua romane! Structura lor este si ea similara, construita pe imbinarea planurilor de naratiune copil-batrin. Exista unelte de exprimare comune: motivul tacerii, suplinirea limbajului prin “DA” si “NU”, pagini incomplete, care contin o singura idee, fie ea doar si de-o propozitie....
Probabil ca cine n-a citit “Extrem de tare, incredibil de aproape” inainte de “Istoria iubirii”, poate spune despre cea din urma carte ca este originala...si vice-versa. Problema inspiratiei (cine dupa cine s-a luat) e cu atit mai discutabila, cu cit cele doua romane au aparut in acelasi an: 2005. Citind insa si celelalte carti scrise de cuplul Foer-Krauss, personal tind sa cred ca Nicole Krauss este cea care a preluat, daca nu subiectul, macar stilul de a scrie al lui Foer! Cartea cu care a debutat Krauss, “Man Walks Into A Room” este total diferita ca stil si constructie de “Istoria iubirii”, pe cind “Everything Is Illuminated” are elemente comune cu “Extrem de tare, incredibil de aproape”.
Lasind la o parte pacatul asemanarii, cred totusi ca Nicole Krauss este talentata. Scrie frumos, cursiv, sensibil si cu umor, un umor pe care-l gasesc mult mai delicat decit cel al lui Foer. Acord “Istoriei iubirii” trei stele si jumatate.

Sa nu uitam!
“Sa nu uitam cine sintem si de unde venim” - cred ca asta este o datorie morala a evreilor si mai cu seama a scriitorilor evrei. Spun lucrul acesta, fiindca tema holocaustului si a cautarii identitatii sint comune si mai mult sau mai putin evidente in toate cele 5 romane pe care le-am citit recent, romane scrise de 3 tineri autori americani, de origine evreiasca. Vorbesc despre Gary Shteyngart si “Absurdistan”, apoi despre Johnatan Safran Foer – cu “Extrem de tare si incredibil de aproape” si cu “Totul este iluminat” – si despre Nicole Krauss – cu “Istoria Iubirii” si “Man Walks Into A Room”.

Fara nicio o retinere, declar ca dintre cei 3, Safran Foer este cel mai inovativ. El experimenteaza si-si potenteaza scrisul cu desene, cu note de mina, cu fotografii, cu tacere, cu spatii goale ori, dimpotriva cu rinduri suprapuse, reusind sa-si expuna ideile cu o parcimonie inocenta de cuvinte. Inocenta (totusi aparenta) a exprimarii sale artistice are de-a face cu limitarea. Astfel, daca in “Extrem de tare si incredibil de aproape”, limitarea este cognitiva, din moment ce personajul principal are 9 ani si o experienta de viata limitata, in “Totul este iluminat”, limitarea se refera la limbaj. Aici cea mai consistenta parte a cartii este ca si cum ar fi fost scrisa de un rus care vorbeste o engleza destul de acurata, dar ciudata prin constructie si prin folosirea neoportuna a cuvintelor. In ambele variante, nu doar inocenta este asigurata, dar si umorul involuntar.

“Extrem de tare si incredibil de aproape” este povestea lui Oskar, un baiat de 9 ani, cu minte de inventator, al carui tata se afla accidental in World Trade Center, la 11 septembrie 2001. Oskar este singurul care ii aude apelurile telefonice din ultimele lui momente de viata, apeluri inregistrate pe robot, si decide sa ascunda caseta. Peste un an insa, porneste de unul singur prin New York, in cautarea unui oarecare Black si a unei incuietori care sa se potriveasca la cheia descoperita intr-un plic gasit printre lucrurile tatalui sau. Gaseste nu numai incuietoarea (a carei cheie se afla doar intimplator in posesia tatalui) insa isi descopera si bunicul, supravietuitor al Holocaustului, cel care-si parasise cu 40 de ani in urma sotia, in momentul in care aceasta hotarise unilateral, sa-l pastreze in pintece pe cel care avea sa devina tatal lui Oskar. Drama bunicilor (dragostea mutilata, razboiul, Holocaustul, emigrarea, resemnarea, adaptarea, frica de reproducere, frica de viata, nevoia de viata, regretul) sint prezentate in paralel cu cautarile lui Oskar, cautari pe care baiatul le considera firul lui de legatura cu tatal disparut, piedica pusa in calea uitarii. Doua drame, intinse peste trei generatii, tragedii scrise cu delicatete si emotie.

“Totul este iluminat” este povestea lui Safran Foer, un tinar evreu pornit intr-un fel de pelerinaj spre un sat din Ucraiana, in cautarea femeii care, in urma cu 60 de ani, ii salvase bunicul de la pogrom. Calatoria se face prin intermediul unei firme de turism din Odessa, iar ghizii, de altfel si singurii lucratori ai firmei, sint tinarul Alex si bunicul acestuia, care se presupune ca ar fi stiut satul. Alex, contabil prin educatie, este traducatorul, iar bunicul este soferul. In timp ce Alex se pretinde un tinar cool, cu bani girla si fete la picioare, bunicul pretinde a fi orb si a vedea lumea doar prin ochii ciinelui sau, Sammy Davis Jr. Jr. Structura romanului alterneaza povestea magic realista a satului ucrainean din timpul celui de-al doilea razboi mondial, poveste redata de Foer, cu jurnalul de calatorie tinut de Alex, in engleza lui ciudata si cu scrisorile de dupa peregrinaj, trimise de Alex lui Foer in America. Asa aflam drama satului evreiesc in timpul raboiului, drama cautarilor lui Alex -care nu este deloc atit de cool precum pretinde, ci viseaza doar la o viata mai buna peste Ocean- dar mai ales drama bunicului, reprimata zeci de ani si ascunsa in cinism si indiferenta oarba fata de prezent. Ei bine, bunicul lui Alex chiar traise in acel sat ucrainean si, fara sa fie evreu, avea prieteni evrei. In timpul pogromului insa, a fost nevoit sa-i tradeze, sa-i trimita la moarte pentru a salva viata lui si a familiei lui. Asa se face ca vinovatia reprimata de mai bine de jumatate de secol iese acum la suprafata, se sparge ca un buboi si-l determina pe batrin sa-si puna capat zilelor. Mi se pare destul de ciudat, insa, ca tocmai acestei povesti nu i s-a acordat prea mare atentie in film, lasind cumva cam in ceata scena sinuciderii personajului.
Ambelor carti le acord 4 stele si, desi mi-a placut mai mult “Extrem de tare...” pentru maniera inovativa de a scrie, aceasta din urma are, zic eu, pacatul neoriginalitatii. Seamana extrem de tare cu cartea sotiei, “Istoria Iubirii”...ori, poate, vice-versa?!! (voi reveni asupra subiectului)

Absurdistan,

de Gary Shteyngart
…o alta-mi abordare a topului 10 cu cele mai bune aparitii in 2006. O carte care m-a contrariat. O carte stil Borat, cu scene rupte parca din Confederatia imbecililor dar parca si din Ferdydurke. O carte despre absurdul si grotescul trecerii de la comunismul salbatic la capitalismul si mai salbatic. O carte obraznica despre politica, sex si multiculturalism.
Protagonistul Absurdistanului este Misa Vainberg, aka Snack Daddy, aka porkyrussianlover, un tinar de 180 de kilograme... dar fiul celui de-al 1238-lea bogatas rus:-) Misa, in ciuda staturii masive, nu este lipsit de inteligenta si nici de sensibilitate. Studiaza multiculturalismul la Colegiul Accidental din New York, iubeste la disperare o negresa latino din Bronx si are psihiatru personal. Se vede insa dramatic despartit si de colegiu, si de iubita si de psihiatru atunci cind tatal sau ucide un om de afaceri american si-si transforma fiul in persona non grata pentru American Visa. Ca urmare, Misa ramine captiv in St Petersburg unde-si traieste viata oligarhic, din petrecere in petrecere, avind uneori idei filantropice si crize de depresie. Gindul de a se intoarce in New York nu-l paraseste insa si, atunci cind tatal este ucis la rindul lui de mafia ruseasca, Misa incearca sa gaseasca o solutie pentru a ajunge fie si cu doar citeva grade longitudine mai aproape de America visurilor sale. Pentru asta se deplaseaza in Absurdistan, o tara petroliera aflata, undeva, intre Rusia si Iran, de unde-si cumpara un pasaport de belgian. Ghinionul il urmareste insa mai departe, caci in Absurdistan izbucneste razboiul civil. Partile beligerante sint doua grupuri etnice de crestini a caror schisma e generata de orientarea diferita a postamentului pe care sta crucea. Apoi, iubita latino il anunta prin email ca-l paraseste pentru un profesor obscur, pe numele lui, Jerry Shteynfarb ;-) Asa ca lui Misa, rus prin nastere, evreu dupa circumcizie, american prin idealuri si proaspat belgian prin coruptie, nu-i ramine altceva de facut decit sa se consoleze in bratele unei etnice focoase ... de unde ajunge mai apoi, nici mai mult, nici mai putin decit ministrul afacerilor multiculturale din Absurdistan!
Cu un umor abraziv si cu un limbaj care uneori frizeaza vulgarul, Shteyngart reda nebunia erei postsovietice, ridiculizind un mod de viata in care traditia si minunile Americii nu-si gasesc niciun fel de echilbru. Ridicole sint si personajele, fie ei evrei, rusi, etnici absurzi, americani ori belgieni. Toate creeaza situatii grotesti, absurde, inimaginabile. Sexul este si el la fel de absurd, as zice chiar imund din cauza limbajului grosier. Recunosc faptul ca m-au socat scenele hardporno din Absurdistan, nu neaparat pentru situatii, cit pentru colectia de cuvinte tari scrise in ruseste, dar care exista si pe romaneste in aceeasi arie a exprimarii ce nu prea are-a face cu literatura. Pe de alta parte, cartea nu duce lipsa de citate frumoase. Ca de pilda, “Libertatea este anatema visurilor nutrite in captivitate”, o idee care reda perfect esenta romanului.
O carte de trei stele.

Coltul buchinistului

De citeva saptamini ma gindesc sa-mi transform un colt de living, in care acum se afla un birou abandonat, intr-un colt intim de lectura, cu rafturi, un scaun cit mai confortabil, o masuta, pentru cafea si laptop, si neaparat o lampa cu picior. Am gasit rafturile si masuta, dar scaunul, pe care-l vreau mai degraba un lænestol, inca-mi imi da furca. Lampa, ma gindesc sa mi-o construiesc singura, dupa ideea IQ lamp, a lui Holger Strøm (am incercat asamblarea in hirtie si e destul de tricky...dar cu putin efort, sper sa reusesc :-)
Insa cu scaunul e greu sa ma hotarasc, mai ales cind oferta este mare si cind designul poate fi atit de simplu si de functional!! :-) Exact ca designul minimalist, practic, inteligent si inovativ de la Nils Holger Moorman, companie infiintata de un designer autodidact, in Germania Bavareza.

Drella, artistul si punctul de apreciere
Cine-i Drella? Este Andy Warhol, artisul pop cel mai faimos si controversat, iar Drella este nickname-ul pe care si l-a ales in 1965, o combinatie extrem de sugestiva si contradictorie intre Cinderella si Dracula.
De ce vorbesc de Warhol?? Fiindca o discutie recenta, in care popartistul a fost comparat cu Paris Hilton, m-a facut sa ma gindesc la ce spunea Bruce Archer despre arta si apreciere: “arta este o activitate prin esenta subiectiva.... si tocmai de aceea, persoana care o apreciaza trebuie sa cunoasca mai intii punctul de vedere, perspectiva din care artistul si-a abordat opera” [1]. Asta cred ca e valabil, mai cu seama, atunci cind vorbim de exponentul cel mai valoros al POPismului, curent la fel de controversat ca si Warhol insusi!! Pop art-ul a fost, in esenta, o miscare de protest ironic impotriva elitismului artistic postbelic (mai cu seama impotriva expresionismului abstract), a inaccesibilitatii artei (ori doar a accesibilitatii ei de catre cei cu bani), printr-o estetica a gunoiului, in perioada in care America, de exemplu, cheltuia uriase resurse materiale si de creativitate pentru a produce acest gunoi la scara mare, industriala. Pentru POPisti, guma de mestecat, benzile desenate, filmele de categorie B cu superstaruri stralucitoare, stirile de la ora 5, toate reprezentau un tarim excitant pe care l-au folosit conceptual, intr-o incercare de redefinire a artei, de impingere a limitelor ei estetice si morale. S-au folosit pentru asta de eroi de benzi desenate, de obiecte banale, pe care le-au marit si distorsionat grotesc, reproducindu-le in serie, transformindu-le in obsedante obiecte artistice.

Ei bine Warhol era facut pentru asa ceva! Personalitatea lui duala, inger si demon deopotriva (Drella!!), se manifestase inca de pe cind studia la Carnegie: desenele in “blotted” lines - aca inversarea copiei cu orginalul (blotted line este procedeul prin care peste un desen in tus se asaza o hirtie absorbanta pe care se imprima desenul original dar in linii discontinue, intrerupte), scandaloasa lucrare in lemn (in maniera abstract expresionista :-) “The Board Gave Me My Face, But I Can Still Pick My Own Nose” ori coperta revistei Cano, o anticipatie a lucrarilor sale de serii. Asa ca nu-i de mirare, de ce seria lui de conserve de supa a captat moodul momentului si a inregistrat un succes rasunator. Interesant e ca Warhol a abordat POPismul cu benzile desenate, insa a renuntat la ele, dupa ce proprietarul unei galerii de arta i-a sugerat sa se concentreze auspra unui singur lucru care ii place (banii, de exemplu). Warhol a preluat sfatul add-literam si a inceput sa picteze semnul dolarului, Coca-Cola si cutiile de supa.
De ce serii? Poate pentru ca paradoxal, reluarea obsedanta a unui motiv, ridica motivul la statul de icon, dar ii scade, in acelasi timp, valoarea si potentialul, il depreciaza. Aceasta explicatie poate fi aplicata si seriilor cu VIP-uri ale momentului, ale caror picturi sint multiplicate neglijent prin serigrafie (in studioul sau numit ironic “Factory”), accentuind senzatia de flash si artificial. Iata ce spunea despre seria lui “Death And Disatsers”: “Daca vezi o imagine socanta de mai multe ori, aceasta isi perde capacitatea de a soca”. [2]
...si despre “Factory”, studioul lui de lucru si de intilniri ale gilteratilor: “Iubesc Hollywoodul (fabrica de filme). E plastic, dar imi place plasticul. Vreau sa fiu plastic. Sintem un vaccum, aci la Factory”...si incheie testamentar: “La sfirsitul zilelor mele, cind am sa mor, vreau sa nu ramina nici o urma din mine ...vreau ca masinaria sa dispara”.[2]
Seriile se regasesc si in filmele lui, iar pe actori (prieteni pe care-i filmeaza in “Factory”, uneori fara ca ei sa stie) ii numeste “superstars”. Seriile se gaseau chiar si in viata lui personala; avea peste 20 de pisici si toate se numeau Sam!!
Partea obraznica a personalitatii sale se manifesta plenar in seria “The Most Wanted Men”, printurile cu Mao, cele cu secera si ciocanul, cele de campanie electorala cu portretul verde-albastru al lui Nixon, dar cu inscriptia “Votati-l pe McGovern” si, mai cu seama, seria “Oxidarilor” (Piss Paintings).
Revin la dualitatea personalitatii lui Warhold. Desi mai degraba introvertit, tacut, pastrind discretie asupra relatiilor sale homosexuale, Warhol se transforma pe sine insusi intr-un icon. Autoportrele sint insa sugestive doar pentru imaginea lui Warhol, in diferitele etape ale vietii lui: de la ingenuitatea primului desen din adolescenta si pina la artificialitatea ultimului autoportret, realizat doar cu un an inaintea mortii sale [3]. Spre deosebire de autoportrete, cartile lui Warhol, si mai cu seama “Filosofia lui Andy Warhol”, o colectie de conversatii telefonice pe care artistul le-a avut cu citiva apropiati – il explica, il fac mai putin enigmatic si ii ofera poate, celui care-i apreciaza opera, o perspectiva mai apropiata de cea pe care a avut-o artistul, atunci cind a creat.

[1] “Nature of reasearch” de Bruce Archer, in co-Design Journal, 2003
[2] “Filosofia lui Andy Warhol” (o carte surprinzatoare, plina de umor si spirit. Aici se afla si celebrul quote "I am a deeply superficial person" :-)
[3] “Warhol” de Caludia Bauer, 2004

PS. As fi vrut sa pun link la toate lucrarile pe care le-am amintit, dar din pacate, nu toate sint publicate pe Internet!

Sicko si Michael Moore la Sønderborg
Da, da... pe 26 august, in micul oras danez din apropierea granitei cu Germania, marele Michael Moore si-a lansat, pentru prima oara in Europa, ultima productie: Sicko. Europremiera a avut loc in modernul complex stiintific si cultural, Alsion, iar cei care au vrut sa vada filmul, introdus de insusi realizatorul lui, au platit biletul de intrare cu o suma cuprinsa intre 210-280 de euro!! Inutil de spus ca evenimentul s-a desfasurat cu casa inchisa; biletele fusesera epuizate cu doua luni inainte de premiera. Citind eu toate aceste amanunte in saptaminalul local, mi-am si format o idee despre film si Michael Moore; ideologie scumpa! Si asta pentru ca la vremea cind am vazut Fahrenheit 9/11, l-am considerat unul dintre cele mai proaste productii ale genului acela pretentios de nici film, nici documentar! Un atac dezlinat si incapatinat impotriva administratiei americane, o irosire de timp si, mai ales, de documente video valoroase.
Evident, atacul a fost reluat de Moore si in discursul de la Sønderborg, punind de aceasta data accentul pe rolul jucat de media americana si jurnalisti in razboiul din Irak: “o mare parte a americanilor nici nu stie unde se afla Irakul pe harta si asta este vina presei” sau “media americana are o raspundere mult mai mare pentru razboiul din Irak, decit George Bush insusi” , incheind cu fraza “e trist ca Europa trebuie sa ne vada in acest fel”, referindu-se la cotinutul filmului sau, Sicko. Eram deja hotarita sa ratez productia, insa o declaratie a lui Moore, franca si opusa discursului lui bombastic de impresionat batrina Europa, m-a facut sa ma razgindesc. Moore spunea, fara sa critice in mod direct, faptul ca nu a fost deloc impresionat de sistemul de sanatate danez (99% socialist) si ca trebuie sa fie ceva putred si aici din moment ce, intr-un clasamant al Organizatiei Mondiale a Sanatatii, Danemarca se afla pe locul 34, iar Statele Unite pe 37!!!
Asa ca...am vazut filmul! Sicko este o comparatie subiectiva intre sistemul medical din Statele Unite, bazat pe sistemul privat si profitabil al asigurarilor de sanatate si sistemele de sanatate mai socialiste, promovate de tari precum Canada, Marea Birtanie, Cuba si, mai ales, Franta! Sint prezentate cazuri ale unor americani carora le-au fost refuzate de catre asigurari, interventii si tratamente vitale din cauza unor motive puerile si birocratice. Este prezentat cazul unei familii, lovita de boli cronice, care este nevoita sa-si vinda casa pentru a putea plati facturile medicale. Este prezentat cazul unui barbat care, in urma unui accident, este pus sa aleaga intre salavrea indexului sau a inelarului, asta fiindca asigurarile ii acopereau doar refacerea unei singure falange!!! Este prezentata istoria dezastruoasa a sistemului, “pus pe roate” de Nixon, cu incercarea timida de a fi schimbat de prima doamna in timpul administratiei Clinton careia, insa, i-a fost inchisa rapid gura de citiva membri bine intentionati ai Congresului, membri ce aveau sa “sfirseasca”, evident, in posturi de consilieri valorosi ai companiilor de asigurari. Prin comparatie, cetateni ai unor tari precum Canada, Marea Birtanie, chiar si Cuba, sint niste norocosi. Mai ales francezii, al caror sistem de santate se afla pe primul loc in topul OMS. Vreo 10 americani, stabiliti la Paris, ii explica lui Moore cit de recunoscatori sint ei statului francez, unde nu numai ca asistenta medicala este gratuita, dar concediul este de 5 saptamini pe an, concediile medicale sint platite, chiar si alea de-o zi, asistenta sociala la fel, amanunute care il fac pe Moore sa scoata exclamatii, mai intii de neincredere, apoi de uimire si, mai apoi, de maaare pretuire!! :-) Cu siguranta, francezilor le va placea acest film, dar sper ca nu intr-atit de mult incit sa-l recompenseze iar c-un Palm d’Or. E drept ca Sicko ar merita mai degraba un premiu decit Fahrenheit’; este bine realizat, coerent, ideea este clara si fara comentariile si efectele tendentioase ale lui Moore, insa obiectivismul – calitatea jurnalistului invocat in discursul lui, nu? – lipseste cu desavirsire. La Moore totul e ori alb, ori negru. Sistemul de santate american e iadul pe pamint, iar cel european socialist e perfect. Oare???

P.S. Romania se afla si ea in top 100 al OMS...ocupa fix locul 99!!

Zmeiele si sorii lui Khaled Hosseini
Pe Hosseini l-am descoperit pur intimplator. Acum un an si ceva, cutreierind librariile orasului in care locuiesc, am gasit la reduceri “Vinatorul de zmeie”, o carte cu recomandari grele pe coperta-spate. Nu stiam nimic de scriitor, insa recomandarile si pretul m-au convins. Am cumparat cartea, am anuntat achizitia ei printre alti cititori, dupa care am pus-o pe raftul bibliotecii, in pozitia stand-by. Dupa vreo citeva luni mi se multumea de recomandare, desi ceea ce facusem eu era doar un anunt. Cartea, mi se spunea, era excelenta, emotionanta, deosebita! Pe Amazon, o cautasem apoi, avea recomandari de 4-5 stele! In concluzie, Hosseini erau un fenomen, iar eu il aveam pe raft si habar n-aveam de potentialul lui!! Intre timp ii aparuse si “A Thousand Splendid Suns”, carte pe care am cumparat-o la prima mina.

Incep cu ea; un roman emotionant despre viata, prietenia si sacrificiul femeilor din Afganistan. O carte ce are ca fundal istoria ultimilor 30 de ani ai Afganistanului, de cind tara era o monarhie infloritoare, urmind cu Afganistanul ocupat de sovietici, cu epoca mujahedinilor, apoi a talibanilor si cea post-talibana. Istoria este redata din perspectiva femeii; a femeii musulmane, cu oarece libertate de miscare si emancipare in perioada monarhiei, dar mai ales a ocupatiei sovietice, si mai apoi a femeii talibane, pedepsita sa vada lumea doar prin despicatura ingusta a burk-ei, asta rar si numai insotita de o ruda de sex masculin. Este istoria lui Mariam si a Lailei, doua femei din generatii diferite, cu educatie diferita, dar cu acelasi spirit de independenta, doua femei care aveau sa devina sotiile unui cizmar din Khabul, orgolios si vanitos, aparent manierat, dar grobian si violent. Mariam, fata bastarda a unui businessman din Herat, este maritata, la 14 ani, dupa sinuciderea mamei sale. Trec 10 ani si Laila, o adolescenta educata in spirit comunist, devine sotia a doua a cizmarului, dupa ce parintii ei dispar intr-un bombardament. Laila accepta casatoria fiindca este insarcinata si fiiindca, in epoca talibana, o femeie fara onoare si barbat, insemna nimic. Cele doua sotii, mai intii inamice, devin prietene si se sustin una pe alta impotriva sotului si a lumii. Atunci cind iubitul Lailei-tatal primului ei copil- apare in scena, sotul legitim-cizmarul incearca sa o omoare, dar Mariam isi ucide sotul dupa care se preda autoritatilor si este condamnta la moarte. Laila si iubitul se casatoresc, emigreaza in Pakistan, dar revin in Afganistan atunci cind talibanii sint inlaturati de la putere. Cartea reda scene de un naturalism pe care si Zola l-ar invidia si, personal, drama femeii afgane, dependenta acesteia fata de sot, suferinta si supusenia ei - neaparat in tacere, reducerea la statul de sclava, m-au durut fizic, organic. Hosseini are talentul de a emotiona prin poveste; stie cind sa stoarca lacrimi, stie cind sa tempereze tonul, moment in care tu-cititor- trebuie sa-ti stergi ochii, sa tragi aer in piept si sa purcezi la o drama si mai mare. In privinta asta il gasesc un manipulator talentat. Cam asta a fost tehnica si in “Vinatorul de zmeie”!

Si in acest caz, naratiunea parcurge vreo 20 ani. Aflam despre prietenia dintre doi copii din caste/clase sociale diferite, despre sacrificul celui mai sarac, lasitatea celui mai bogat. Aflam apoi despre drama emigrarii si a supravietuirii iar, in final, cea a spalarii pacatului vital, totul intr-o constructie care te tine cu sufletul la gura! Emotionanta poveste!! Valoroasa!
Si totusi ....intre review-urile care mai de care apreciative, am gasit unul mai degraba negativ, insa deosebit de interesant ca argumentatie si cu care sint de acord intr-o oarecare masura. Sint de acord ca pasajul revenirii la Khabul, intru salvarea nepotului, e slab si lacrimogen. Lasind emotia la o parte, pasajul asta seamana cu un scenariu prost de actiune. E ca si cum Hosseini ar fi scris o jumatate de carte (excelenta), ar fi intrerupt-o si reluat-o apoi, dupa o bucata de vreme, fara sa-si mai intre in mina. Apoi da, per ansamblu, cartea iti da senzatia de demagogie, din moment ce autorul traieste din 1980 in USA si l-ai putea suspecta ca perspectiva lui asupra Afganistanului este una pro-americana. Totusi in “A Thousand Splendind Suns” (acestea sint versurile unui cintec despre Afganistan) sint strecurate mai discret idei favorabile ocupatiei sovietice (vezi inceputul unei miscari de emanincipare a femeii), dar ele se afla cumva in echilibru cu cele pro-americane. Oricum, din punct de vedere politic, reiese clar faptul ca aparitia talibanilor in razboiul contra Uniunii Sovietice, sustinut initial de Statele Unite, a facut ca nimeni sa nu mai poata arata cu degetul doar un singur si cert vinovat. Nici Hosseini nu face asta si, in plus, desi face politica, se fereste sa scrie politica.
Asadar din parte-mi, sorii au 4 stele, iar zmeiele doar 3. Adjudecat! :-)
P.S. Dupa ce am terminat Sorii, am inceput sa caut pe Internet informatii despre Afganistan. Am ajuns la un site al afganilor emigranti, unde exista o serie de fotografii din Khabulul anului 2003 a carei vizionare te umple de tristete.

Cartea interactiva a interactiunii
Aceasta este o carte, mai bine zis paginile unei carti interactive, care a pornit initial ca un studiu asupra modului in care interactiunea om-masina a evoluat in ultimul secol si a iesit ca un fel de carte :). Studiul s-a concentrat pe forma si utilizarea butoanelor. Astfel, daca pina la inceputul celui de-al doilea razboi mondial, butoanele erau indeobste rotunde, iar omul le acessa prin miscari de rotatie, ample la inceput si din ce in ce mai strinse in anii '40, ele au evoluat la cele de tip slider (cu miscare rectilinie, de culisare), push buttons (prin apasare) iar acum, da...ne aflam in epoca in care butoanele nu mai exista, iar interactiunea om-masina este subtila, senzoriala, cit mai naturala. Tehnologia, initial vizibila omului, dispare, e ascunsa, masinile devin niste obiecte multifunctionale, cu o structura stratificata, din ce in ce mai complicata. Cartea se poate citi doar daca interactiunea specifica unei perioade a fost, mai intii, reprodusa.

Las Meninas, intre Velazquez si Picasso.
“Las Meninas de Velazquez is The World’s Best Painting”, asa sustin multi dintre cei care au pierdut ore si zile studiind originalul sau copiile marelui maestru spaniol. Eu, una n-as putea spune asta, fie doar si pentru simplul motiv ca n-am vazut toate picturile lumii si nici nu voi avea, vreodata, timpul necesar :-) Ceea ce pot spune insa, e ca tabloul lui Velazquez este unul la care te gindesti mult timp dupa ce-l vezi. Muuult.

Prima oara cind am zarit o copie (nu, n-am vazut inca orginalul) m-a(u) intrigat perspectiva…mai degraba perspectivele, fiindca nu-mi gaseam locul confortabil de privitor :-) Infanta parca privea spre mine, la fel ca si maestrul , piticul si regele, insa ceea ce ma intriga era acel “tablou” luminos pe care-l vedeam pe peretele din spate. Lumina care cadea pe el, m-a dus cu gindul la o oglinda si de aici am inteles ca ceea ce vedeam eu - privitorul, era o imagine in oglinda; ca si cind grupul, cu pictor cu tot, se uita in fata intr-o oglinda uriasa, iar maestrul desena ceea ce vedea acolo. Infanta privea insa mai departe, spre altcineva, nu spre pictor, spre cineva care statea cumva la dreapta parintilor sai dar care totusi lipsea din reflectia oglinzii din spate. Am revenit de mai multe ori asupra tabloului, documentata fiind cu explicatii despre filosofia lui, mesajul lui, tehnica avansata de compozitie a lui Velazquez, tehnica bazata pe hexagoane, calcule laborioase si ghicitori vermeeriene, nici mai mult, nici mai putin decit kabala! Niciuna dintre explicatiile astea nu mi-a lamurit, insa, prezenta pictorului in fundal. M-a intrigat si rama sevaletului care se afla foarte aproape de peretele-oglinda , in timp ce pictorul, cu pensula-n mina, se afla in spatele grupului, intr-o incercare de a sesiza/contempla ansamblul si din alt punct de vedere (Velazquez-cel-contemplind). Personal, mi se pare mult mai naturala pozitia privitorului prin ochii pictorului din fundalul tabloului. E ca si cum Velazquez ar picta, pe sevaletul instalat intr-o alta incapere decit cea in care se afla grupul, ceea ce vede in marea oglinda plus inchipuirea despre el, pictorul casei, aflat intr-un moment de contemplare a ceea ce ar avea de pictat. Pffffui, complicat de explicat , insa asa mi se par logice privirile infantei, pictorului, regelui si piticului.

Picasso, in doua (cele de grup) dintre cele 58 de studii Las Meninas pe care le-a pictat, (le-am vazut in Muzeul Picasso din Barcelona), il prezinta pe “Velazquez-cel–contemplind” supraevaluat, supracomplicat si supracolorat (chiar si in studiul alb-negru, prezenta lui beneficiaza de un gri intens ).

Oare, vroia Picasso sa sugereze prin asta ca prezenta artistului in grup este doar o iluzie??? Tot in aceste doua studii de grup, am remarcat pozitia cirligelor pe tavanul incaperii. In tabloul lui Velazquez, cele doua cirlige (de lampa???) au o pozitie verticala, la Picasso ele sint dispuse orizontal pe tavan, de parca planul incaperii, sau jumatate din el ar fi fost translat cu 90 de grade (de altfel si studiile lui sint pe landscape, fata de tabloul pe portrait al lui Velazquez). Cu translatia asta in minte + plus ideea de reflexie din cel de-al treilea studiu de grup, am urmarit studiile de detaliu ale Infantei, doamelor de curte si piticului, fiecare dintre ele beneficiind de o evolutie bizara, de parca Picasso ar fi facut serii de fotografii pe subiect, de mai aproape, mai departe, intorcind camera la 90 de grade, editindu-si apoi snapshot-urile prin cropuri, flip-uri, reflexii si schimburi de culoare!!

Maestre Gaudi, jos palaria!!
Abia dupa ce am vizitat Barcelona am inteles, de ce, atunci cind vine vorba de design studies, specialistii spun ca arhitectura a fost (este??) considerata regina domeniului!!! De ce?? Simplu: pentru ca a existat Gaudi!
Il stiam pe Gaudi, adica realizarile lui, din cataloage, vederi, postere, ghiduri turistice si imi placea. Imi placea la modul surrealist si-mi imaginam cladirile lui potrivindu-se mai degraba cu picturile lui Dali decit cu un oras cit se poate de pamintean. Acum insa, vazind Sagrada Familia, Casa Batllo si La Pedrera in contextul orasului, imi dau seama de geniul lui Gaudi, care a reusit sa transforme fantasma intr-o realitate coplesitoare pentru turisti, dar cit se poate de banala pentru barcelonezi. Pe Gaudi il consider genial atit la scara mare, dar si in cele mai mici, mai neinsemnate si mundane detalii: un adevarat user centred designer :-) daca ma gindesc, mai ales, la metodele lui de lucru.

De pilda, planul Marelui Hotel Gaudi din New York, ramas din nefericire doar plan, desi prin 2003, se vorbea ca ar putea fi pus, in sfirsit, in practica pe locul de la WTC! Gaudi a primit, in 1908, de la un grup de oameni de afaceri americani, comanda de a construi un urias hotel newyorkez si a prezentat proiectul sub forma unui ansmablu de turnuri, de diferite marimi, din care turnul central, cel mai inalt, ar fi fost de inaltimea lui Empire State building. Constructia sfida legile gravitatiei, parea de-a dreptul nebuneasca desi proiectul era insotit de calcule precise care indicau o fluditate aproape naturala.



Cum reusise Gaudi asta?? Foarte simplu. Fixase in tavan o bucata de lemn, de care a inceput sa agate lanturi de diferite dimensiuni, intre doua puncte de sprijin.








Apoi, cind constructia asta rapida, intuitiva, mai mult o joaca de copil, a fost gata, a asezat sub ea o oglinda, inversind astfel imaginea, facind-o paminteana. Metoda l-a ajutat nu doar la redarea naturala, fluida a formelor, dar si la calcul rapid al lungimilor, curbelor si inclinarilor.






Vorbind despre detalii, Casa Batllo si La Pedrera sint pline de “nimicuri” aratoase si functionale; balustrade, zavoare, cirlige, vizoare la usile de intrare, si, mai ales, minere pentru ferestre si usi. Sint mici piese de arta care se integreaza perfect cu ansamblul arhitectonic, insa nu doar atit!! Forma lor e ca o matrita de sablare pentru anatomia degetelor si a palmelor, ca un negativ al acestora, iar bratul uman se misca natural, fara efort, pentr a pune aceste minere si mecanisme in functiune!!! E incredibil!! Iar designul a fost atit de simplu!!! O bucata de plastilina, framintata in miini si turnata, mai apoi in metal!!! Asta e geniu!

P.S. Ma gindeam ca pina si moartea artistului, atit de stupida, (Gaudi a murit pe strada, la 74 de ani, calcat de tramvai) e sortita geniilor. Si este ingropat tot ca un geniu, in cripta de la Sagrada Familia.

Copiii Imparatului

De curind am descoperit un blog interesant (“terorism de cititoare” – se numeste) pe care, mi-am facut obiceiul, sa-l vizitez macar o data pe saptamina. Si tot citind eu acolo impresii si comentarii despre lecturi, m-am gindit ca, de ce nu as scrie si eu la o adica parerile mele (despre lecturile mele – evident) , fiindca tot sint cititoare si fiindca tot imi bat la cap sotul si prietenii cu lecturile si cartile mele. Asta mai cu seama ca, in ultimul an, am descoperit citiva autori la fel de interesanti ca si blogul despre care vorbeam, autori pe care i-am luat la citit, intr-un mod cit se poate de sistematic. Vorbesc aici de Zadie Smith, Monica Ali, Khaled Hosseini, cuplul Jonathan Safran Foer si Nicole Krauss, Bernhard Schlink – astea fiind, asadar, ceea ce as putea numi “lecturi de autor”. Pe linga ele, as mai putea comenta si alte citeva carti recent publicate sau republicate.
Incep cu una din categoria, “The best 10 books of 2006” si anume:

“The Emperor’s Children” de Claire Messud

Ei bine, pe mine cartea asta m-a lasat rece….OK, nu chiar rece devreme ce o amintesc, insa, cu siguranta, eu n-as fi nominalizat-o intr-un top ten. E fluida, interesanta ca subiect, scrisa intr-o maniera mai degraba europeana, insa nitel cam confuza in ceea ce priveste mesajul si logica aducerii in scena a personajelor. Pe scurt: cam pretioasa, un gen de novela cu pretentii culturale, unele insa nu chiar gratuite.
Imparatul este Murray Thwaite, un ziarist sexagenar (si sexi), cu o cariera solida in lumea culturala new yorkeza si cu o reputatie de nezdruncinat, un gen de erou pentru generatia tinara si literata a Americii. Thwaite este un model nu doar pentru fiica sa si cei doi prieteni ai acesteia (fosti colegi de facultate), dar si pentru nepotul sau, un tinar rebel si inteligent, venit la New York in cautarea si promovarea adevarului si valorii. Insa increderea nepotului in integritatea absoluta a unchiului dispare dupa o serie de zvonuri si descoperiri personale, astfel incit, atunci cind se iveste ocazia, scrie un manifest anti-murray, niciodata publicat, dar trimis subiectului in spiritul onestitatii si adevarului in care crede. Eseul-manifest il indeparteaza de familie, il izoleaza, il marginalizeaza insa face ca nu numai Thwaite insusi, dar si grupul lui de apropiati care au citit eseul, sa se intrebe daca acesta nu contine totusi si un simbure de adevar? Daca ziaristul e lipsit de talent si de valoare umana, insa pretuit de o societate care il recompenseaza tocmai pentru ca aude doar ceea ce vrea sa auda? In fine, in acest context de criza familiala, se intimpla o criza si mai mare, 11 septembrie 2001, care dezorienteaza America, dar care poate reprezenta inceputul unei revolutii sociale si culturale. Nepotul se gindeste, insa, ca momentul poate marca inceputul unei noi vieti pentru el, asa ca dispare din New York, lasindu-si familia sa creada ca e una dintre victimele de la WTC.
Ceea ce mi-e neclar e daca autoarea a considerat 11 septembrie drept o sansa reala de schimbare socio-culturala, ori pur si simplu o sansa ratata din moment ce, a posteriori, unchiul isi consolideaza pozitia de lider de opinie, iar nepotul incepe o viata noua cu o identitate falsa si o ocupatie nu tocmai culturala - chelner?!! Spuneam ca e confuza si logica prezentarii personajelor; de pilda, romanul il lanseaza cu tam tam si cu promisiunea de a fi un personaj cheie pe tinarul si ambitiosul editor australian, adversar al lui Thwaite, dar rolul lui in desfasurarea ulterioara a evenimentelor este cumva lipsit de importanta!! Asta daca nu punem la socoteala faptul ca devine ginerele lui Thwaite :-)
Alminteri mi s-a parut interesanta prezentarea generatiei de intelectuali new yorkezi middle aged, putin abulici si care, in lipsa unor repere clare, se zbat undeva intre marile idei si marile petreceri! O carte careia ii acord doua stele jumate, hai, maxim trei!!