Despre frumusete

Nu, nu e vorba acum de Zadie Smith, ci de Alain de Botton si ale sale “Essays in Love” (Picador, 1995); un roman in care dragostea e luata serios la puricat, e teoretizata, abstractizata, structurata si...tot degeaba. Caci atunci cind te-apuca, se duc naibii teoriile, experientele, reflectiile si toate promisiunile de never ever again!!!

El este arhitect, tinar, destept si se indragosteste lulea si la prima vedere de Chloe, intr-un Boeing 767. Ce sanse avea el sa stea in acea zi linga Chloe, in avionul care-i aducea de la Paris la Londra?? 1 la 989727, asta cu creionu’-n mina. Si atunci nu-i deloc nebuneste sa te gindesti ca ea, Chloe, ti-e jumatatea sortita. Ei bine, asta-i primul stadiul al dragostei; fatalismul romantic.

Si de Botton numara in total 24 de stadii, exact atitea cite a avut relatia de-un an a personajului sau cu Chloe. Idealizarea este ce-l de-al doilea stadiu, in care ea e un inger si are exact ceea nu are el. Botton crede ca idealizarea persoanei iubite este de fapt nevoia de a ne compensa propriile lipsuri, propriile lasitati, slabiciuni, minciuni si compromisuri. Reversul lor exista si ne inchipuim prosteste ca cel de care, iata, ne-am indragostit, il gazduieste. Drept urmare, incepe etapa a-3-a, a subtextului seductiei, in care cautam si gasim semnificatii oricarui gest, oricarei vorbe, oricarei atitudini. Insa, odata familiarizati cu subiectul idealizarii si al seductiei, ne indreptam degraba spre etapa autenticitatii. Autenticitate care, culmea, incepe c-o mistificare: aceea de a spune despre noi ceea ce noi ne-nchipuim ca persoana adorata, idealizata, aproape sedusa, vrea s-auda. Totusi, pas cu pas, ne dezvaluim asa cum sintem si recunoastem etapa a 5-a, cea a incompatibilitatii dintre creier si trup. Ne dam seama ca ratiunea, gindul sint ceva ...suspect in dormitor.

Ei, si din dormitor ajungem la marxismul dragostei, etapa in care nu ne punem doar problema reciprocii, dar si pe cea a indoielii: “If s/he really is so wonderful, how could s/he love someone like me?”. Exact ca in gluma cu Marx care nu vroia cu nici un chip sa devina membru-al unui club care-l vroia ca membru:-) Adica e mai bine ca visul/dragostea sa ramina doar o fantezie??? Hotarit nu!! Insa trebuie sa fii gata sa suporti consecintele, adica “notele false”, adica prabusirea ideii aristofanice de “a-ti gasi jumatatea” in fata unei perechi de pantofi. Criza pantofului aruncat pe geam reprezinta, de fapt, trecerea la etapa a-8-a, cea a liberlismului, in care-ti pui problema de ce uritenia pantofilor vinzatorului de ziare te lasa rece??? Simplu ca buna ziua: fiindca pe vinzatorul de ziare nu-l iubesti si fiindca modelul lui John Staurt Mill despre liberalism, n-are nicio o legatura cu dragostea. Singurul echilibru dintre dragoste si liberalism e simtul umorului.

Si cu umor, depasim si etapa a -9-a, cea a frumusetii. Cea in care te-ntrebi: “Does beauty give birth to love or does love give birth to beauty?”. Si-ntr-o superba expunere filosofica, ce trece de la Platon, la Kant si Wittgenstein, de Botton ne convinge ca frumusetea sta in ochii privitorului. Atita doar ca “Once we locate beauty in the eye of the beholder, what will happen when the beholder looks elsewhere?”. Lasind balta insa intrebarea, ne vine greu sa spunem “Te iubesc”, si asta fiindca intregul limbaj al dragostei e super-uzitat. Mai degraba ne putem exprima intreaga simtire prin “I marshmallowed you”.

Urmeaza intimitatea, cea a trairii unor experiente comune, apoi cea a confirmarii eu-lui, in care persoana iubita te redefineste (ori, mai degraba, tu te redefinesti prin ochii persoanei iubite), cea a intremitentei inimii, care prespune un grad de ambivalenta a relatiei, cea a anhedoniei (teama de a fi fericit alaturi de cel iubit) si…ajungem, in sfirsit, la inceputul sfirsitului.

La etapa contractiilor, in care vedem semne de schimbare pe care insa, la inceput, le ignoram, dar care, mai apoi, ne transforma intr-un soi de teroristi romantici gata sa (re)cistige dragostea prin forta - batalie de la inceput pierduta. Urmeaza agonia: in care, mai intii, invinuim/dezvinovatim nietzechian iubitul/iubita pierdut(a) (beyond good and evil), ca mai apoi sa devenim de-a dreptul freudieni, psiho-fatalisti, constatind ca ultima dragoste se-nscrie, mai degraba, intr-un tipar familial. Si mai apoi ne gindim la suicid ca la o metoda postuma (si ineficienta) de exprimare a neputintei vietii “fara tine” iar, in cele din urma, ne imbolnavim de sindromul lui Isus (noi sintem cei perfecti, iar el/ea nu ne merita). Urmeaza mai apoi elipsele – ori recunoasterea ca viata merge mai departe cu si fara tine, cu si fara el/ea, si in final, uitarea si iar ... dragostea.

“Essays in Love” este o altfel de carte. O carte aflta la granita dintre literatura si filosofie, dintre experienta si teorie, dintre tragic si comic. O carte care, personal, mi-a placut mult pe alocuri (capitolul On Beauty, de exemplu), care mi s-a parut trasa bine de par prin alte locuri (etapa sinuciderii si cea a tiparului freudian); o carte gen “de ce iubim femeile” in care lirismul e inlocuit de filosofie, o lectura agreabila dar, clar, fara niciun fel de aplicatii practice!! :-)

Nebunul
Tot gindindu-ma la Lujin si la eticheta de nebun pe care i-a plasat-o creatorul (adica Nabokov), mi-au venit in minte tot felul de personaje care de care mai ciudate, mai patologice. Si mai nebun decit Lujin il gasesc, fara drept de apel, pe naratorul din “Dansul avocatului Kraykowski”, de Witold Gombrowicz, povestire pe care am auzit-o azi, in timp ce-mi reglam, alergind, pulsul la 160 (pentru cine e interesat de auditii literare, am descoperit aici o comoara de podcast).

“Dansul avocatului Kraykowski” e prima povestire din culegerea de zece, aparuta sub numele de "Bacacay" si care, spune critica, trebuie citita ca un catalog al tiraniei in formele ei cele mai diverse. In prima povestire tiranul ar fi, nici mai mult nici mai putin, decit avocatul Kraykowski care incearca sa-si impuna brutal manierele si felul de a fi celor din jur. Eu nu cred deloc una ca asta si mai cred ca, daca trebuie sa existe un tiran, apai acesta sigur este personajul narator. Nu stim care-i este numele, insa aflam ca-i bolnav, slabit si ca nici nu mai are mult de trait. Cu toate acestea (sau poate tocmai de aceea), isi foloseste ultimele puteri pentru a-l teroriza pe avocatul Kryakowski, dupa un incident minor petrecut la oper(et)a.

Ei si-abia aici intervine patologicul sublim. Dintr-o frustrare marunta de om jignit, nebunul dezvolta, nici mai mult nici mai putin, decit dragoste pura, admiratie profunda, respect nemarginit pentru avocatul Kryakowski. Nebunul ii trimite flori, ii sufla-n ceafa, ii adulmeca mirosul parfumului de violete. Il supravegheaza, il urmareste, il sponsorizeaza si nu pricepe cum si de ce sotia doctorului ii respinge acestuia avansurile. Asa ca intervine si-i trmite doamnei o anonima: “Madam! How can you? Your conduct is incomprehensible; no, you can't act like that! Are you insensitive to that shape, to those gestures and modulations, to that fragrance? Don't you grasp that perfection? What are you a woman for? If I were you, I would know what to do if he only deigned to beckon with his finger to my miserable, sluggish female body."

Nici macar atunci cind avocatul e gata-gata sa rupa bastonul pe spinarea lui, nebunul nu se lasa. “I devised a plan of hypnosis, of constant, consistent pressure by means of a thousand minute facts and mystical clues, which, without penetrating consciousness, would create a subconscious state of necessity”. Dar tocmai cind e pe cale sa-si piarda speranta, el afla adevarul...care-l pune la pamint. Insa avocatul n-are cum sa scape asa usor!

Ce mai, povestirea asta e o bijuterie!! Are savoare, are insight, are umor, are absurd. Iar nebunul e demential!

Varianta scrisa e aici, alaturi de alte 4 povestiri din Bacacay.

Sah mat
Am crezut ca in “Apararea Lujin” (Humanitas, 2004) am sa gasesc ceva din omul Nabokov ori, mai precis, din jucatorul de sah Nabokov; ceva, poate, care sa aiba legatura cu amintirile lui. Si cind colo, am dat peste povestea unui oarecare Lujin si a jocului acestuia cu viata. Spun “oarecare”, gindindu-ma la faptul ca Lujin este o creatie nabokoviana, un produs 100% imaginar, insa deloc unul oarecare.

Lujin este un inadaptat; intelege lumea in alti termeni, iar lumea il intelege pe el intr-un fel care ii este strain. Parintii, profesorii, colegii de scoala il gasesc bizar si cam prostovan; un baiat moliu, fara nicio o pasiune....pina cind avea sa descopere sahul. Si atunci incepe jocul cu viata; o lupta, pe care, din postura unui outsider, ajunge sa o cucereasca. Vorbim de viata petrecuta in turneele de sah, in fata tablei cu 64 de patrate, in fata unor adversari pe care-i face mat din citeva mutari. Cu exceptia lui Turati, al carui atac, terminat in cele din urma cu o remiza, il determina pe Lujin sa caute solutia ideala pentru a-l respinge. Printr-o miscare surprinzatoare, vicleana, inteligenta, defensiv-ofensiva, chiar si nitel absurda.

Efortul este imens, coplesitor, iar la urmatoarea partida, cind Turati nu si-a mai folosit schema de atac, Lujin se prabuseste epuizat. Jocul a avut ceva din tumultul si tensiunea unei bucati muzicale. “La inceput, totul a mers calm, ca o vioara in surdina. Jucatorii si-au ocupat pozitiile, au inaintat cu cite ceva , dar prevenitor, fara nicio o urma de amenintare [...]. Apoi, nitam-nisam, incepu sa cinte duios o struna. Una dintre fortele lui Turati ocupa o diagonala. Imediat insa i se contura incetisor si lui Lujin o melodie [...] si deodata se produse o izbucnire neasteptata, o asociere rapida de sunete: doua forte se ciocnire si amindoua fura maturate pe loc [...]. Cu glasuri de trimbita, cele mai puternice forte de pe tabla se chemara de citeva ori una pe alta [...] ...pe data un fel de furtuna muzicala cuprinse tabla, iar Lujin cauta staruitor in ea micul sunet distinct de care avea nevoie, pentru ca la rindul lui sa-l amplifice in armonia bubuitoare” (pag. 106-108).

Ultima partida cu Turati avea sa fie si inceputul sfirsitului, c-un scurt ragaz in care Lujin isi afla marea dragoste; una aseptic de asexuala. La rindul ei, Lujina, nutreste fata de el o admiratie ciudata care se transforma intr-o afectiune calda, materna. Incearca sa-l protejeze, sa-l rupa de joc, de ceea ce insemnase pina la ea viata lui Lujin. Viata isi ia insa rapid revansa si-i da mat maestrului.

Si fiindca veni vorba de maestru, acesta e, inca o data, Nabokov. Cu un stil cursiv, precis, cumva detasat, insa foarte uman, el reuseste sa extraga geniul din viata confuza si izolata a personajului mai intii baiat si mai apoi adult. Iar pe linga acest Lujin – nebun, asa cum il caracterizeaza in “Vorbeste, memorie” -, jocul de sah e redat in toata splendoarea lui: ca o armonie, o pasiune care iti ofera satisfactii neobisnuite, dar care te si consuma fizic si psihic.

PS. Si tot in “Vorbeste, memorie” (de unde am si luat poza acestei insemnari) Nabokov isi exprima regretul ca multi, prea multi ani din perioada lui europeana i-a pierdut cu sahul; cu crearea problemelor de sah. Poza este facuta de sotia lui, Vera, in 1929, pe cind scria “Apararea Lujin”. "Observati modelul in patratele al fetei de masa! "- spune Nabokov.

PPS. Acum ma gindesc cit de nepotrivit e fizic Turturo cu Lujin!!! Insa de jucat, l-a jucat bine!

Quiet as it’s kept
Cu aceasta solicitare de a pastra taina. Toni Morrison ne impartaseste, in “The Bluest Eye” (Plume, 2000), secretul frumusetii rasiale. Insa conceptul asta de frumusete este explorat din perspectiva inversa a uriteniei si din cea a exponentului ei cel mai vulnerabil.

Pecola Breedlove are 11 ani si este urita, la fel ca toti cei din familia sa. Sint negri, sint saraci dar, mai ales, sint uriti. “You looked at them and wondered why they were so ugly; you looked closely and could not find the source. Then you realized that it came from conviction, their conviction. It was as though some mysterious all-knowing master had given each one a cloak of ugliness to wear, and they had each accepted it without question.... And they took the ugliness in their hands, threw it as a mantle over them, and went about the world with it”.

Pe linga uritenia Pecolei, cea a lumii este incomprehensibila. Cel putin pentru cele doua surori, Claudia si Frieda, care, alaturi de vocea naratorului, ne implica in povestea Pecolei. Fetita este constant abuzata social de colegii de scoala, emotional de mama si sexual de tata. Parintii Pecolei sint si ei niste cazuri; mai cu seama tatal, Cholly, care, dintr-un tinar curios si plin de viata, ajunge un betiv lipsit de dragoste. Nu-i chiar total lipsit de sentimente, fiindca tocmai intr-un moment, in care iritarea fata de tristetea copilei si duiosia in fata unui gest pe care aceasta-l mostenise de la mama, ajunge sa o violeze. Si o lasa insarcinata. Pecola ia toate aceste abuzuri ca atare si le pune pe seama uriteniei de care vrea sa scape. Nimic mai simplu...ar trebui doar sa aiba ochi albastri, mai albastri, cei mai alabastri. Iar mizantropul Soaphead Church chiar o convinge ca are cei mai albastri ochi din lume printr-un gest mizerabil si nobil deopotriva. Scrisoarea lui pentru Dumnezeu nu e doar un gest de revolta, ci si unul de acuzare explicita, in care uritenia (unei lumi) e atribuita creatorului ei.

Secretul, povestea tragica a Pecolei, ne este impartasit pe bucati. Tehnica asta de a rupe textul, lasind apoi cititorul sa-l recreeze, imi aminteste de Arundhati Roy. Morrison, insa, nu aici mastereaza; ci in felul in care sugereaza ca vinovati de uritenia lumii nu sint niciunul dintre cei care au contribuit la cosmarul Pecolei. Faptul ca nici Cholly, nici Soaphead nu sint demonizati a fost un risc pe care autoarea si l-a asumat...si pentru care a platit.

Sarlatanul vienez
Asa-l numeste Vladmir Nabokov pe Freud in “Vorbeste, memorie” (Polirom, 2008), aratindu-si, in felul acesta, dispretul arogant fata de mitul sexual, inventatorul mitului si emulii inventatorului :-) Caci Nabokov nu e de acord nici cu idea de sondare a memoriei infantile intru cautarea de simboluri sexuale si nici cu teoria potrivit careia preferinta baietilor pentru trenulete are ceva de-a face cu sexul. “Am scotocit prin cele mai vechi vise ale mele in cautarea unor chei si a unor indicii – si tin sa afirm categoric ca resping total lumea vulgara, mizera, fundamental medievala a lui Freud, cu cautarile ei trasnite de simboluri sexuale (ca si cum ai cauta acrostihuri create de Bacon in operele lui Shakespeare) si cu micutii ei embrioni care spioneaza inversunati, din lacasurile lor naturale viata amoroasa a parintilor” (pag. 16). :-))

Ce cauta Nabokov, in “Vorbeste, memorie” – autobiografie rescrisa de mai multe ori, e sa se regaseasca pe sine insusi: prin personajele sale, carora le-a imprumutat de-a lungul vremii parte din amintiri, dar, mai cu seama, prin ce-a ramas; prin balastul literar, devenit balast din cauza valorii intime prea mari. Iar regasirea se refera la anii copliariei fericite, cind la mosia Vira, cind la Skt. Petersburg, la anii adolosecentei tragice, martore a prabusirii unei lumi si a instaurarii marasmului bolsevic, la anii exilului european si, in sfirsit, la anii devenirii lui ca tata.

Anii copilariei sint redati nostalgic. Pierderea inocentei – comuna tuturor – se suprapune, in cazul lui Nabokov, cu pierderea unei lumi intregi, cu pierderea fericirii, cu pierderea locului de acasa. Si spune raspicat ca aceasta nostalgie nu are nimic de-a face cu pierderea materiala, oarecum previzibila, din moment ce mostenise, “intr-un fel, un superb simulacru, frumusetea proprietatii intangibile a mosiei ireale. Si asta s-a dovedit a fi o splendida pregatire pentru capacitatea [...] de a indura pierderile de mai tirziu” (pag.36). Asa, nostalgic, Nabokov descrie copilul care-a fost: inteligent, curios, mostenind pasiunea tatalui pentru fluturi, sinesteziile mamei pentru litere, detestind muzica si somnul. Se simte implicare si regret. Prin contrast, anii tineretii berlineze sint prezentati detasat, obiectiv, priviti parca de ochii unui entomolog pus sa descrie o noua specie de fluturi. E interesanta aici parerea lui Nabokov despre sine insusi, ca scriitor de limba rusa, in raport cu intrega diaspora literara ruseasca din Berlinul anilor ’20-’30. Aceasta din urma era caracterizata prin prezenta “mistagogilor” in jurul carora se adunau mai multi tineri poeti si care imbinau “inzestrarea intelectuala cu mediocritatea morala, un simt de discernamint tulburator de exact fata de poezia rusa moderna cu o cunoastere fragmentara a clasicilor rusi “ (pag. 286). In plus, “erau ciudat de conservatori in atitudinea lor fata de literatura: pentru ei, pe primul loc era mintuirea sufletului, apoi urma tamiierea reciproca si pe ultimul loc era arta”. Pe linga ei, tinarul V. Sirin era “cel mai singuratic si cel mai arogant”, avea un stil neobisnuit, precis, dar inselator.

Implicarea emotionala a lui Nabokov revine atunci cind vorbeste despre sah, despre sotia sa, Vera, si despre clipele in care a devenit tata. De altfel, din ultimele capitole intelegem ca memoriile lui Nabokov, regasirea, recolectarea personala, sint dedicate Verei, ca mai toate romanele sale.

PS Am inceput “Apararea Lujin” si recunosc deja persoana Madmoisellei, batrina guvernanta corpolenta, nesuferita insa cu o franceza minunata!!!

PPS Notele de subsol sint vaaaarza!!!

Africa lui Bird
“O experienta personala” a lui Kenzaburo Oe (Rao Contemporan, 2004) e una din putinele japonezarii care m-au impresionat si, clar, nu din cauza exotismului literar. Ce m-a impresionat a fost curajul aproape sinucigas al lui Oe in a descrie crud, dar sincer si neipocrit, reactiile unei barbat dupa aflarea vestii ca propriul sau copil nou nascut este un monstru. Sinceritatea este cu atit mai socanta, cu cit “O experienta personala” chiar se inspira din experienta personala a scriitorului care, in 1963, devine tatal unui copil cu un handicap grav.

Bird are 27 de ani, este profesor de engleza si aproape ratat in cariera si in viata personala. Doar respectul pentru socru si visul de a vizita Africa il tin departe de sticlele de Jhonny Walker, in seama carora obisnuia sa se lase in deriva, ca un Robinson Crusoe beat turta, pe o mare de alcool . Bird are strinsi chiar si ceva bani; nu multi insa ei reprezinta, ca si cele doua harti abia cumparate, citiva pasi mai aproape de Africa. Si, deodata, vestea se pravale ca o ghilotina: copilul abia nascut are hernie cerebrala, iar la suprafata constiintei lui Bird, se ridica intrebarea : “Cum, oare, o sa putem, eu si sotia mea, sa traim de acum inainte cu un asemenea monstru in spate? Trebuie sa gasesc o cale sa scap de copilul-monstru. Daca nu, ce-o sa se aleaga de calatoria mea in Africa?” (pag.89).

Insa abia formulata intrebarea, ca fiinta lui Bird incepu sa fie roasa, ca un vierme, de rusine. Cuprins de aceasta rusine carnivora, dar si de dorinta de a scapa de diformitatea fiului (diformitate care se reflecta si-asupra sa), Bird incearca sa gaseasca o iesire. Si o gaseste ... in sex. “Isi dorea cea mai tare partida de sex antisocial, care sa desprinda si sa scoata la lumina viermele rusinii care se cuibarise in el” (pag. 94). O cauta pe Himiko, iubita lui din tinerete, acum vaduva si o experta intr-ale sexului, alaturi si prin care isi alege universul. (Himiko are o ideea borgesiana despre diviziunea celulara a universului). Sexul este catharsisul lui Bird; unul personal si familial. Himiko ia, la schimb, pasiunea pentru Africa!

Deci: prin abordarea asta onesta si curajoasa a unui subiect superdelicat, prin personajul asta erou-antierou, uman, cinstit cu sine insusi si, pina la urma, si cu cei din jurul sau, cu reflectiile sale intelectuale si morale, Kenzaburo Oe trece pe lista mea de favoriti.

Eseu despre minciunile femeilor
“Se poate compara o suprema minciuna masculina, strategica, elaborata, antica, asa cum e discursul lui Cain, cu dragalasele minciuni feminine care nu ascund niciun scop si nicio inselaciune, ba nici macar un interes personal?”, se intreba Ludmila Ulitkaia in “Minciunile femeilor” ( Humanitas, 2006). Si tot ea, aparent retoric si avind-o drept exemplu pe incapatinata Penelopa, tese si etaleaza un colaj de minciuni dragalase, feminine, aparent inutile si inofensive, al caror singur fir e Jenia.

Jenia, femeia onesta, matura, aflata la virste diferite si in anturaje diferite, sufera, se scandalizeaza, intelege sau pur si simplu ramine indiferenta la auzul unor fantezii cind credibile, cind pur si simplu inimaginabile. Incepind cu napastuita Irene - care si-a pierdut primii 4 copii in conditii tragice, urmind cu Nadia cea inocenta - ale carei momente teribile de viata il au ca martor pe fratele Iurocika, apoi cu Lialka nimfeta, continuind cu Anna Veniaminovna – academiciana poetesa si, in sfirsit, cu prostituatele din Zürich, Jenia se educa in minciunile femeilor. De la stadiul de credula, ajunge la state of the art; ajunge sa practice minciuna cu sine insasi, invatind astfel arta de a trai.

Si pina la urma, minciunile femeilor sint chiar atit de inutile?? Nu. Ele ascund ceva; o absenta, un vid. Ele reinventeaza viata, o cosmetizeaza. Minciunile femeilor par a schimba, pur si simplu, perspectiva vietii!! Oare??

PuSeu’ personal despre minciuna: in Malta, am aflat ca minciuna e, cumva, o a doua natura a omului, barbat sau femeie; e o “variabila de stat”. In nordul Europei, minciuna e aproape-o crima; putini o iau in calcul...si e aproape incredibil ca cineva sa minta. Mai ales dezinteresat!!

PS2, ca sa nu mint: coperta editiei mele nu-i asta, ci una albastra, cu o dummy c-un boa rosu la git :-)

Naratiunea analitica
“Povestiri africane"(Polirom, 2008) e o antologie de proza scurta care, mie una, imi aminteste de Cehov, dar si de Hortensia Papadat Bengescu si care ma convinge, o data in plus, ca Doris Lessing e o scriitoare inteligenta, rationala, incisiva, pe cit de provocatoare, pe atit de prudenta. Provocatoare, fiindca subiectele pe care le abordeaza nu sint tocmai lejere; prudenta fiindca nu da verdicte. In “Povestiri africane”, rasismul e tema principala, una nicidecum calduta si nici pe departe politically correct abordata. Doris Lessing ne insira, cu talent si c-o detasare demna de-un antropolog, povestiri despre colonizarea Africii, despre interactiunea omului alb cu cel negru si efectele acestei interactiuni.

Editia aparuta la Polirom debuteaza cu istoria dramatica a batrinului sef Mshlanga si se sfirseste cu povestea trista a tinarului Jabavu, poveste nu lipsita insa de optimism. Intre cele doua intimplari, una a infingerii fara speranta, alta a renasterii si a infringerii temporare, traiesc albi si negri-unii stapini, ceilalti aproape sclavi- dar victime, de fapt, si unii si altii; negrii in fata albilor colonizatori, albii in fata propriilor asteptari. Cred ca cea mai relevanta poveste a “Povestirilor africane”, dar si cea mai complexa, e “Familia De Wet soseste la Kloof Grange”. De aici aflam ca viata fermierilor englezi in sudul Africii (Rhodesia de Sud) nu-i tocmai lapte si miere, ca intre buri si englezi exista diferente aproape ireconciliabile si ca africanii din kraaluri pot influenta covirsitor destinele albilor, desi acest lucru pare incredibil, imposibil.

Personajele lui Lessing sint multe si complexe. Sint bine construite (desi doar narativ), au adincime, profunzime, nuante, straluciri si umbre. Printre ele sint animalele veldului, dar si peisajele de o frumusete salbatica, uluitoare ale sudului african. Africa nu e doar decor in povestirile lui Lessing, ci personaj determinant.

Nu stiu ce-as mai putea spune despre “Povestiri africane”. Nu e, cu siguranta, o carte despre care sa vorbesti, ci una pe care mai bine o citesti.

Micul dejun

8:00 AM

@sursa

Intre sol si la,
“In vara aceea verde...” (Leda, 2006) , de Carson McCullers.

“E vorba de nota asta de la urma, zise F. Jasmine. Daca incepi cu la si mergi pina la sol, se intimpla ceva curios care face ca diferenta dintre sol si la sa para foarte mare. De doua ori mai mare decit diferenta dintre oricare alte doua note ale gamei. Totusi, acolo la pian, ele se afla una linga alta, la fel de apropiate ca toate celelalte note. Do, re, mi fa, sol, la, ti, ti, ti, ti. Asta te poate face sa-ti iesi din sarite.” (pag. 157)

Acum sa ne imaginam ca notele sint ani; ani din viata lui Frankie, doisprezece la numar, si urmeaza al treisprezecelea. Desi aflati unul linga celalalt, distanta dintre al 12-lea si al 13-lea este foarte mare. Atit de mare cit diferenta dintre copilarie si maturitate, dintre Frankie si Frances intre care se imagineaza o F. Jasmine. “In vara aceea verde...” (in original “The Member of the Wedding”) este o carte despre criza maturizarii, despre cautarea sinelui, despre apartenenta si evadare. Personajul principal, Frankie, are 12 ani si tinjeste dupa ceva. Spus in cuvinte, acel ceva ar fi plecarea din orasul din sud, toropit de caldura, din casa si bucataria in care Frankie isi petrece dupa-amiezele si serile terne, chinuitoare, alaturi de varul ei primar si bucatareasa de culoare, Berenice. Nunta fratelui este prilejul perfect pentru aceasta evadare, insa ce va face mai departe, Frankie nu stie. Nu stie, dar isi imagineaza ca ea, domnisoara F. Jasmine, va trai alaturi de proaspatul cuplu o viata plina de aventuri, de calatorii si succese. Vor deveni faimosi, iar Berenice le va asculta la radio interviurile.

Visurile, dorintele lui Frankie, devenita mai nou o F. Jasmine, sint insa, pe cit de optimiste, pe atit de dureroase. Sint dublate de o neliniste intima, de intrebari greu de redat in cuvinte, asa incit doar crizele de nervi si rabufnirile violente o pot ajuta pe F. Jasmine sa se exprime. Singurul confident este bucatareasa Berenice care-i suporta nevrozele, iesirile isterice, jignirile intr-un fel cind ironic-intelept, cind duios si compatimitor. Iar maturizarea, transformarea in Frances, este si mai dureroasa, marcata de doua tragedii si de separarea de Berenice.

McCullers scrie cartea asta intr-un stil aproape clasic, de o frumusete impresionanta. Asa cum zicea luciat aici, este un amestec ciudat intre calmul clasic si nevroza personajului; insa in “In vara aceea verde...” parca mai e ceva. Un ceva de asemenea nerostit, insa greu, implicit, sexual pervers, aproape amenintator. Un ceva abia dezvaluit prin jumatati de cuvinte, de intimplari si amintiri. Un ceva ca o lamiie care sa taie greata frumusetii clasice...asta daca te poate apuca asa ceva!!!

Al saptelea argument
Imi promisesem demult sa recitesc capodopera lui Bulgakov, “Maestrul si Margareta”, peste ale carei subiect si semnificatii se cam lasase ceata in capul meu . Am zis ca momentul e acum, la sfirsit de vacanta, asa ca, zilele astea m-am ocupat (si) cu lecturarea ultimei editii romanesti (Humanitas Fiction, 2007). Iar concluzia pe care o trag, dupa o asemenea intreprindere, e ca ori de cite ori ai reciti “Maestrul si Margareta”, cartea asta ti se va parea tot noua. Nu doar ca sensurile ei se adincesc, dar fiecare lectura iti mai dezvaluie o perspectiva de receptare care, asociata celor deja descoperite, ofera rotunjime si complexitate intelesului. De aceea nu vreau sa insist asupra temei faustiene, destul de evidente, nici asupra formei (doua carti care, in final, se contopesc intr-una), nici asupra genului (o satira curajoasa la adresa societatii staliniste) si nici asupra stilului (nici mai mult nici mai putin decit un realism magic timpuriu). Vreau doar sa notez perspectiva din care am privit, de acesta data, “Maestrul si Margareta”: ca pe o incercare de a demonstra, mai degraba eretic, existenta lui Dumnezeu :-)

Deci, in scena unu, actu’-‘ntii (doar eu am senzatia ca romanul seamana cu o piesa de teatru?) ii avem, pe de o parte, pe ateii M.A. Berlioz – nu compozitorul, ci eruditul redactor-sef al unei reviste literare moscovite – si mediocrul poet I.N. Ponirev, zis Bezdomnii, iar, pe de alta parte, pe strainul, pe profesorul Woland. Cele trei personaje, ultimul aparind nepoliticos si, mai ales, neinvitat in cadru, dezbat aprig ideea (ne)existentei lui Dumnezeu. “Si, totusi, se pune intrebarea, relua, dupa un rastimp de nelinistita reflectie, oaspetele de peste hotare, cum ramine cu dovezile existentei lui Dumnezeu, care, dupa cum se stie sint exact cinci batute pe muchie? –Ei bine, spuse cu un fel de mila Berlioz, niciuna din aceste dovezi nu sta in picioare si umanitatea le-a expediat inca demult la arhiva” (pag.16). Aici mi-am amintit de cele cinci “cai” ale existentei lui Dumnezeu, filosofic etalate de Toma de Aquino in “Summa Theologiae”: proba miscarii, a cauzei eficiente, proba posibilitatii si necesitatii (a contingentului), a gradelor de fiinta si cea a armoniei (a designului). Woland pare sa fie de acord cu Berlioz in ceea ce priveste futilitatea celor cinci argumente; ba mai mult -adauga- nici cu ideea lui Kant (mosuletul Immanuel) nu-i de acord, atunci cind acesta i-a expus-o la un mic dejun: “Dar sa vezi bazaconie: dupa ce face arsice (Kant, adica) toate cele cinci argumente, trinteste, de parca ar fi vrut sa-si bata joc de sine insusi, propriul lui argument – al saselea!” (idem). Iar cel de-al saselea argument este cel al moralei. Rejectat si acesta, nu mai ramine decit un ultim argument, al saptelea, enuntat de Woland: cel al existentei dracului – pe care, vorba fie intre noi, il si intruchipeaza! “Dar, inainte de a ne parasi, te implor, crezi macar in existenta diavolului! Nu-ti cer altceva! Ai in vedere ca pentru asta exista al saptelea argument, de departe cel mai sigur! Si-o sa-ti fie livrat chiar acum!” (pag. 55). Dupa care urmeaza demonstratia, in care Berlioz cade din cauza unei pete de ulei – asa cum ii fusese prezis de Woland doar cu citeva minute in urma – pe sina de tramvai, moment in care tramvaiul trece si-i taie capul si-un picior.

Ca urmare, punind in joc diavolul - ce nu poate exista decit prin comparatie cu Dumnezeu, preabunul - Bulgakov adera, pina la urma, la o idee de-a lui de Aquino, preluata insa de la Sf. Augustin; potrivit acesteia, existenta Raului este permisa pentru ca si din el se face Bine. Iar aceasta idee inseamna dualitate, bine si rau deopotriva, inseamna existenta celor doi poli in aceeasi fiinta, inclusiv in cea a lui Isus (Yeshua Ha-Nozri). Si cred ca ideea asta e redata si demonstrata mai ales in ultimele capitole ale cartii, cind Levi si Woland se pun de acord cu soarta Maestrului si-a Margaretei. Si-apoi, raportind profanul la sacru: daca iadul exista pe pamint, supinindu-se unui singur individ (ca Stalin), ar trebui sa exite si reversul, ca loc si personaj, nu??

Interesanta mi s-a parut postafata lui Ion Vartic!! Din ea am aflat de alte doua perspective de citire a romanului; cea a telefonului lui Stalin (catre Bulgakov) si cea a numerologiei, care, pe mine una, nu ma pasioneaza.

Huliganul si bolsevicul
La inceputul anilor ’30 huliganul roman era un tip de reactionar violent, ultraortodox, nationalist, fascist si, evident, antisemit. Era exponentul extremei drepte. Bolsevicul, prin comparatie si agresivitate ideologica, ocupa cealalta extrema. De aceea e greu de crezut ca cineva ar fi putut fi, in acelasi timp, si huligan si bolsevic; insa, ei bine, Mihail Sebastian a realizat performanta de a fi catalogat si huligan si bolsevic in 1934, odata cu publicarea volumului “De doua mii de ani”. Cartea, cu o prefata semnata de Nae Ionescu, a declansat un lung si murdar scandal in presa romaneasca, scandal fata de care Sebastian a avut o singura si amara reactie: “Cum am devenit huligan”, un volum de note si reflectii, aparut in decembrie 1934.

Fara a se disculpa de vina de a fi simultan huligan si bolsevic, Mihail Sebastian isi ofera prilejul, in “Cum am devenit huligan” (Humanitas, 2007), sa lamureasca “anumite fapte in afara de carte” si sa discute “citeva atitudini in afara de literatura”. Faptele si atitudinile au legatura cu politica agitata a vremii (aici Sebastian se dovedeste a fi un vizionar), cu comportamentele mai mult sau mai putin previzibile ale diferitelor personaje culturale, cu politica publicistica a ziarului “Cuvintul” (la care Sebastian a lucrat, avindu-l pe Nae Ionescu drept “director de constiinta”) si cu insusi Nae Ionescu, fata de care Mihail Sebastian manifesta un respect aproape filial si, de aceea, acum, in urma prefetei, o dezamagire adinca si dureroasa. “...nu e o prefata aspra. Asprimea este si ea un act de iubire. Este o prefata de o cruzime rece, metodica si indiferenta” (pag.74). Iar dezamagirea n-a fost generata numai de faptul ca maestrul, profesorul, cel care a initiat trairismul in Romania si-a tradat emulul, ci ca si-a tradat chiar propriile convingeri si idei.

Povestea pe scurt e ca, revenind de la Paris in 1931, Mihail Sebastian se apuca sa scrie o carte despre evrei si despre destinul tragic al acestui neam. Ii solicita lui Nae Ionescu o prefata, cunoscind-i eruditia despre Iudaism, iar acesta promite c-o va scrie. In 1934, intr-un climat politic agitat, “De doua mii de ani” apare, iar prefata lui Nae Ionescu e de-a dreptul socanta: atit pentru tinarul autor, cit si pentru societate. In ea, contrar ideilor pe care le publicase deja in 1926, Nae Ionescu ii acuza pe evrei pentru intretinerea de “raporturi defectuoase” cu celelalte popoare. Drama iudiamsului, conchide el, rezida in nerecunoasterea lui Christos. O astfel de idee antisemita, atasata unei carti scrise de un evreu despre evrei, a avut drept efect catalogarea lui Sebastian ca asimilat, reactionar, huligan, de catre comunitatea evreiasca, pe de o parte, si ca slugarnic, bolsevic si sabotor de catre nationalisti, pe de alta parte.

In “Cum am devenit huligan”, Mihai Sebastian demonteaza cu tristete argumentele lui Nae Ionescu si cu ironie pe cele ale acuzatorilor. In plus, isi reafirma opiniile politice si sociale care, in contextul acelor vremuri, par –asa cum am spus – vizionare:

“Comunistii si fascistii isi fac din spiritul de cazarma axa actiunii lor politice. Mai mult decit atit: justificarea lor morala. 'Omul in uniforma' este tipul de grandoare umana, pe care experientele extremiste de dreapta si de stinga incearca sa-l impuna timpului nostru” (pag. 36).

“A rezista spiritului de stup nu este o atitudine individualista, ci, dimpotriva, o afirmare a ideii de om care trebuie mentinuta. Nu e nimic abstract si nimic iudaic in aceasta rezistenta. Nu este, mai ales, nimic egoist” (pag 39).

“Marxismul si fascismul pot cuprinde o suta de adevaruri politice si economice decisive, dar amindoua pornesc de la o groaznica ignorare a omului. Este si in marxism, si in fascism o lipsa de viata si un abuz de scheme care le face din capul locului artficiale. Acest lucru se va razbuna astazi sau peste o suta de ani, dar se va razbuna.” (idem)

Lectura ucigasa
Despre “Asasina cultivata” (Rao Contemporan, 2008) a lui Enrique Vila-Matas s-a scris si s-ar mai putea scrie mult; mai mult decit cartea in sine care abia daca numara 100 de pagini, cu ilustratii cu tot. Nu (doar) textul este cel care o face interesanta, ci toata prezentarea cartii. “Asasina cultivata” ne vine la pachet cu o prefata a autorului, cu textul propriu zis, cu ilustratiile funeste ale pictorului argentinian Oscar Astromujoff si, intr-un climax de final, cu epilogul tirziu al lui Jordi Llovet, unul dintre criticii lui Vila-Matas.

Cel mai putin mi-a placut textul in sine. Desi considerat original si plastic, mi s-a parut mai degraba o copie lapidara si subtire a lui Pale Fire. Exista un manuscris poetic, un comentariu la acesta si o poveste a manuscrisului si a comentariului a caror tulburatoare concluzie e ca cine citeste manuscrisul moare. Fara exceptie :)) Iar cititorul e avertizat de asta in cuvintul inainte, care este, dupa mine, partea cea mai interesanta a cartii. Aici marturiseste autorul ca “Asasina cultivata” nu este prima lui incercare de proza (asa cum afirmase, spune el, frecvent in “Parisul nu are sfirsit”), ci a doua, in dubla incercare de a se perfectiona literar, pe de o parte, si de a continua ideea asasinarii cititorului, pe de alta. Tot aici, Vila-Matas marturiseste ca s-a apucat sa scrie din mimetism. Prima oara, preluind o idee practica a scriitorului spaniol Juan Benet, a pus pe hirtie, fara puncte, fara virgule, fara multe semne de punctuatie, “Femeia in oglinda, contemplind peisajul”. “...prima mea carte e o fraza unica, de saptezeci si trei de pagini, aproape fara punctuatie, asa incit, cine si-ar propune s-o citeasca cu glas tare ar muri definitiv asfixiat”. Ca urmare, “Asasina cultivata” nu e decit o reincidenta criminala a carei sursa de inspiratie nu e precizata, dar e evidenta. “In timp ce Femeia in oglinda e de sus pina jos o ciorna, in Asasina cultivata cred ca se intrevad deja ceva licariri, urme in care se poate intui ca incepusem sa depasesc unele frontiere” (pag. 14), spera Vila-Matas.

Iar speranta lui avea sa fie confirmata de Jordi Llovet, in discursul de lansare a Asasinei (discurs pe care criticul si-l aminteste in 2005, cam la vreo 30 de ani de la fapta lansarii) si in care ironia expunerii balanseaza fericit dramatismul ilustratiilor lui Astromujoff.

PS Cind o sa-mi revina cheful de asteptat (expedierea si sosirea coletelor de la Rao), sigur am sa-mi comand si Bartleby&Co; reviewurile de pe amazon plus insemnarea si comentariile de aici m-au facut curioasa :))

Scuipatoarea cu lapislazuli
Doua motive stau la baza alegerii acestui titlu de insemnare: fascinatia fonetica pe care mi-o provoaca bi-cuvintul lapislazuli si importanta scuipatorii in viata si anteviata unuia dintre “Copiii din miez de noapte” (Polirom, 2005). Caci scuipatoarea asta cu lapislazuli nu este doar un simplu receptacul de zemuri, ci un talisman, un depozitar al amintirilor pentru Saleem Sinai, copilul nascut exact odata cu tara, exact la miezul noptii dintre 14 si 15 august 1947. In acea noapte s-au mai nascut in si odata cu India alti 1000 de copii, dar el a fost cel dintii si, tocmai de aceea, cel mai harazit: cu o uritenie nemaipomenita, cu un noroc si ghinion dracesti, cu mai multi tati si mai multe mame dar, mai ales, cu un nas cit un castravete, mai intii infundat si mai apoi golit, motiv pentru care el, Saleem, avea sa fie cind receptor de voci-in miez de noapte, cind de mirosuri-permanent.

In “Copiii din miez de noapte”, Salman Rushdie recreeaza caleidoscopic istoria lui Saleem si a familiei sale si istoria moderna a Indiei, Pakistanului si Bangladeshului, acestea din urma fiind, evident, determinate de Saleem si harurile lui :-) In cele peste 700 de pagini ale cartii, Rushide se dovedeste a fi nu doar istoric, analist politic, fin observator, ci si un talentat prestidigitator. Cu o abilitate literara de invidiat, cu o rezistenta de maratonist, cu o ironie muscatoare, cu o imaginatie debordanta, Rushdie jongleaza cu cauzele transformindu-le in efecte si vice-versa. Caci nu realitatea istorica, politica, sociala sint cele care determina viata personajului, ci invers; Saleem si familia lui sint cei care provoaca separarea Pakistanului de India, a Bangladeshului de Pakistan, razboaiele civile, starea de urgenta, puciurile militare, crimele politice, sterilizarile in masa. Istoria personala a anti-eroului Saleem e impletita cu cea Indiei intr-un imens si original jacquard plin de verva si culoare. Fie doar si pentru aceasta carte, Rushdie ramine, in opinia mea, un mare scriitor. M-au impresionat la el usurinta cu care sare de la o tema la alta fara a afecta continuitatea naratiunii, virtuozitatea cu care combina stiluri diferite (realul peste oniric, juxtapuneri, digresiuni, flashbackuri, flash-forwarduri, stiri si headlineuri) si, mai ales, abilitatea cu care-si construieste si foloseste personajele. Sint, cred, peste 100 de personaje in “Copiii din miez de noapte” si fiecare din acestea e bine schitat sau portretizat, definitoriu. Fiecare isi are rostul lui in poveste; niciunul nu e de prisos. Din toate, mie mi-au placut Saleem (nastravete cu fata patata, fara barbie, fara un deget, cu tonsura de calugar, cu timplele ca doua cornite, cu picioare strimbe si-o ureche beteaga), Maica Stareta (oarecum bunica lui Saleem, “cum ii zice”, care alaturi, de sotul ei Aadam Sinai, se afla, ca o Eva, la originea povestii) si Vaduva, nimeni alta decit Indira Gandhi cu parul ei schizofrenic: “Parul ei, pieptanat cu carare pe mijloc, era alb ca zapada intr-o parte si negru ca smoala in cealalta, asa incit in functie de profilul in care era surprinsa, semana fie cu o hermina, fie cu un cacom. Recurenta cararii pe mijloc in istorie; de asemenea economia ca analog al unei coafuri prim ministeriale...” (pag. 651).

Meritoriu e ca o asemenea abundenta (de teme, stiluri, personaje) are coeziune si poate tocmai asta e motivul pentru care lectura “Copiiilor din miez de noapte” nu a fost una obositoare, tipatoare (ma rog, cel putin in cazul meu). Si spun de coeziune, fiindca ea e aici prezenta clar, fara tagaduiala. In cazul “Versetelor satanice”, desi prezenta, coeziunea romanului e nitel absconsa, redata mai degraba prin aluzii la fapte si intimplari coranice. Oricum, comparind cele doua carti, asa proaspat citite, aleg drept favorita “Copiii in miez de noapte”.

PS. Nu vad calchierea dupa “Toba de tinichea”. Ca e acelasi subiect (istoria unei tari redata prin istoria unei familii), da...la fel ca intr- “Un veac de singuratate”; dar restul e incomparabil, zic io. Insa dragos, daca ai si alte argumente, te rog, contrazice-ma :-)

Realul, posibilul si absurdul
Weekendul, lenea si un sondaj de-al lui luciat m-au facut sa-mi amintesc de cartea “Justitie” (Humanitas, 2007) a lui Friederich Dürrenmatt, pe care am citit-o rapid si cu gura pina la urechi.

Despre “Justitie” s-ar putea usor spune ca-i o carte politista, detectivista. Well, e drept ca exista o crima (ma, rog mai multe), o prima victima si un criminal; insa criminalul e cunoscut de la-nceput, iar ceea ce urmeaza sa clarifice-n roman un avocat tinerel si ambititos din Zürich e mobilul crimei. Si asa...se dezvolta, tragi-comico-absurd, povestea: o satira necrutatoare la adresa justitiei, a istoriei Elvetiei, a politicii si a economiei nationale si mondiale.

“Ca sa nu fim zdrobiti de absurd trebuie sa avem intelepciunea de a-i face loc in viata noastra” – spune Dürrenmatt, undeva, pe coperta IV, si chiar ii face loc, generos, in “Justitie”. Si asta inca de la prima pagina, cind il descrie pe avocatul tinerel si ambitios, acum alcoolic si falit, fugind cu-n pistol in mina dup’-un avion in zbor, cu intentia de a-si impusca fostul client, criminalul cunoscut, scapat insa de-nchisoare, prin recurs. Crima e si ea absurda: criminalul, un dr.h.c. (adicatelea doctor honoris causa) si consilier federal, conducea la aeroport un ministru englez cind, ajuns in fata restaurantului Du Theatre, ii cere soferului sa opreasca, se da jos, intra in sala de mese de la etajul 1, scoate un pistol cu care-l tinteste drept si mortal pe profesorul Winter ce tocmai savura un muschiulet a la Rossini. Bineinteles, nu inainte sa-l salute prietenos. Scenele care urmeaza crimei sint pur si simplu kafkaniene; discutia dintre procurorul general si comandatul Politiei chiar la masa mortului si de fata cu acesta (ma rog, nu chiar de fata, ca asta ii era-ngropata-n sosulet), arestarea dr.h.c.-ului la opera, solicitarea criminalului de a fi gasit, just for fun, un alt posibil criminal (caci realitatea este -nu-i asa- doar un caz particular al posibilului infinit) si, in fine, tot ceea ce urmeaza!!

Finalul ne lamureste ca mobilul crimei avusese legatura cu jocul de biliard si lovitura a la bande, joc necunoscut, din pacate, avocatului tinerel, ambitios, falit, alcoolic si...mort. Tot finalul ii ofera lui Dürrenmatt prilejul sa intrebe: “N-a trebuit el (avocatul) oare sa caute un asasin care nu exista, la fel ca si omul care a mincat din fructele pomului cunoasterii binelui si raului, trebuind sa-l gaseasca pe Dumnezeu care nu exista, pe diavol? Nu este aceasta o fictiune a lui Dumnezeu pentru a-si justifica creatiile sale nereusite? Cine este vinovat? Cel care da o insarcinare sau cel care o primeste? Cel care interzice sau cel care nesocoteste interdictia? Cel care emite legile sau cel care le incalca? Cel care permite libertatea sau cel care o practica?”.

Ce esti tu la urma urmei, spune?
R: “O parte din acea putere /Ce vesnic raul il voieste/si vesnic face numai bine”. Pe baza acestui portret mefistofelic isi dezvolta Salman Rushdie “Versetele Satanice” (Polirom, 2007) inspirat fiind nu doar de Goethe, ci si de Bulgakov. Insa lista inspiratiei nu se opreste doar aici: cu o fantezie magica, debordanta, de origine marqueziana, cu o indrazneala obraznica si sigura dupa modelul lui Günter Grass, cu umor, imaginatie bogata si un bun simt ironic al limbii (engleze) de natura joyceniana, cu un simt acut al poeziei si versetului de inspiratie shakeaspereana si byroniana, cu o pedanterie kafkaniana, cu o filosofie ovidiana etc etc etece Salman Rushdie reuseste sa scrie o carte, spun eu, epocala. O carte a schimbarii, o carte care spulbera maniheismul, o carte care persifleaza bigotismul, rigiditatea politica si religioasa si care pretuieste dualitatea, indoiala, curiozitatea, innoirea.

Abia acum la recitire, dupa 4 ani si in traducere, am realizat ca nu critica extremismului (politic ori religios) sta la baza cartii lui Rushdie, ci ideea cautarii sinelui, a cautarii propriei identitati. “Ce fel de idee esti/sint?” e intrebarea centrala a “Versetelor Satanice”. Iar ideea de identitate este cautata si explorata, prin demonizare, din dubla perspectiva a apartenentei sociale si religioase. Iar frameworkul acestei cautari/explorari analitice este triunghiul isoscel (uman) format din diavol, inger si ideea pura, cu ideea pura-n virf...in virful Everestului! Ingerul, fara discutie, e Gibreel Farishta, mina dreapta a lui Dumnezeu, mediu de recitari divine, artist, indian-adevarat, frumos si talentat, dar cu halena. Gibreel ia uneori, voit sau nu, forma lui Azraeel, ingerul mortii. Diavolul e, pe numele sau englezesc, Saladin Chamcha, artist vocal anglo-indian, capabil sa urasca, sa se metamorfozeze-n tap, sa vorbesca o mie de voci, sa distruga, dar sa si salveze. Ideea pura, cea din virf, e alba ca zapada, cu parul blond cenusiu, natural sau dobindit. Ideea pura tine cind cu dracul (atunci cind ia forma Rehkai Merchant, zburind pe covorul ei fermecat), cind cu ingerul (intrupata de regina Everestului, Alleluia Cone), cind cu ingerul si dracul deopotriva, atunci cind vine vorba de Ayesha, fata cu fluturi, ori de Pamela, sotia lui Chamcha. Si, oricum ai da-o, ideea pura e sortita pieirii: prin cadere de la inaltimea Everestului, iar in caz de dualitate, prin inec sau combustie. Caderea din paradisuri si inaltimi ceresti e prilej de metamorfoza, de schimbare a formei si poate a esentei. Caci dracul preia halena ingerului, devine tap si, atunci cind uraste cel mai tare devine iar uman...si razbunator. Gibreel, tot prin cadere, se trezeste si viseaza universuri temporale paralele, cuprins de iubire divina, dar si de gelozie diavoleasca. Finalul decide insa ca iubirea (paterna) salveaza dracul, iar gelozia ucide sfintul. Adica absolutismul se duce naibii, iar ce ramine si conteaza e toleranta, libertatea individuala si de expresie, propria alegere si credinta in puterea tamaduitoare a dragostei (hehe)...adica exact valorile vestului diavolesc, si nu dogmatismul religios, ingeresc, islamic.

Si abia aici e blasfemia, daca e sa vorbim din punctul de vedere al fundamentalistilor islamici!! Caci nu versetele satanice o reprezinta, ori transformarea sacrului-n profan prin ideea ca profetul a fost si el un om, un comerciant, ca viata lui sexuala a fost de trei ori mai bogata decit a oricarui alt musulman...ci ideea ca “religia, care contine cele mai inalte aspiratii ale umanitatii, a devenit in tara noastra sluga celor mai josnice instincte, iar Dumnezeu e intruchiparea raului” (pag. 616). Blasfemie pot fi socotite raspunsurile pe care Rushdie le da intrebarii “Ce fel de idee esti/sint?”: ca demonul se poate purta ingereste si viceversa, ca in numele marilor idealuri se produc marile crime, ca dragostea produce si gelozie si ura si ca din exaltare, credinta oarba-n Dumnezeu, habotnicie se nasc mari tragedii. Tragedii ca cea descrisa in capitolul “Despartirea apelor Marii Arabiei”, bazata pe o intimplare adevarata din 1983, The Hawkes Bay Case, cind 38 de fanatici shiiti au pornit intr-un pelerinaj din Karachi spre Kerbala, convinsi fiind ca Marea Arabiei se va spinteca in doua, lasindu-i sa paseasca pe fundul ei. 18 dintre ei au murit inecati.

Insa Rushdie nu persifleaza doar religia tarii sale de origine, ci si politica tarii sale de adoptie, Anglia, care, la inceputul anilor ’80, ar fi avut serioase devieri rasiste si nationaliste. Premierul britanic este numit Doamna Tortura, putinii albi din carte sint fie porci de rasisti, fie incearaca sa-si transceada originea, iar organele de ordine, prin vigilentii politisti de la imigrari, se poarta cu atit mai miseleste cu cit numele si infatisarea nu le sint deloc anglo-saxone.

Si inainte de a incheia, mai spun ca Rushdie a fost cit se poate de constient de efectele pe care le-ar putea produce “Versetele Satanice” in tarile arabe. Nu degeaba pomeneste despre blasfemie atunci cind lui Farishta i se propune sa faca un film despre viata profetului si nu degeaba il face pe scriitorul Baal sa rosteasca, in fata profefului cuvintele “Scriitorii si curvele! Noi sintem cei pe care nu-i poti ierta” (pag 471). Iar Rushdie n-a fost iertat..insa nici executat, de unde “se poate ca raul sa nu fie niciodata complet, ca victoria lui, indiferent cit de coplesitoare ar parea, sa nu fie niciodata absoluta” (pag. 560).

PS. Am 10 pagini de insemnari dupa “Versetele Satanice”, majoritatea referinte. Iata citeva dintre ele: asemanarea Peristanului cu Pern dirstanul lui Nabokov din Pale Fire, bilbiiala din insusi numele lui S.S. Sisodia, denumirea Brickall dupa Brick Lane, tema sinuciderii prin aruncarea in gol, ori in casa liftului (tema prezenta in cartea lui Cohen, “Frumosii invinsi” si schimbarea numelui Cohen in Cone), tipul contabilului Dodesukaden, manticora descrisa de Borges, pasiunea pentru figurine a Ayeshei, asemanatoare cu cea pentru figurile din zahar ars a Ursulei Buendia, teme din Scufita Rosie, Alba ca Zapada, Cartea Junglei, blockbusteruri europene americane si indiene s.a.m.d.

Nici socialist, nici democratic ... nici islamic
“Blocul Iakubian” (Polirom, 2007) al lui Alaa al-Aswani este, probabil, alegoria perfecta a societatii egiptene contemporane relativista si contradictorie. Fiindca in Blocul Iakubian, construit dupa planuri frantuzesti in anii de glorie cosmopolita a Egiptului, convietuiesc personaje de ieri, de azi si de miine, exponenti ai unor epoci istorice si culturale diferite.

In Blocul Iakubian isi are biroul Zaki Bey el Dessouki, un inginer ratat, care, la cei peste 60 de ani ai lui, traieste cu nostalgia trecutului si cu faima de crai batrin a prezentului. Zaki Bey este cel mai vechi locuitor al blocului si exemplu viu a ceea ce a fost odata, cindva, Egiptul regelui Faruk. La un apartament de la etajul 7, in acelasi bloc, isi ascunde cea de-a doua nevasta milionarul Hagg Azzam care, impreuna cu partenerul sau politic Al-Fuli, sint masuri ale prezentului corupt, ale puterii rapace, discretionare si lipsita de scrupule. La parterul blocului, acolo jos, in camarute strimte, destinate initial depozitarii, traiesc cei mici si multi; ca Busayna, Abduh si Taha. Iar daca primii doi isi folosesc trupul pentru a-si intretine familiile, Taha, tinarul care ar fi dorit sa devina politist, isi cauta, acum, implinirea in religie si martiriu.

"Blocul Iakubian" este o carte despre o societate viciata din punct de vedere politic, social, sexual si religios. Alaa al-Aswani descrie o tara fara busola (nici socialista, nici democratica, nici islamica) si cu oameni ale caror alegeri morale nu se pot raporta decit la doar doua valori disponibile; banul ori jihadul. De aceea printre ei nu exista eroi, ci doar victime. Chiar si cu un stil simplu, narativ, al-Aswani a reusit sa construiasca, spun eu, un roman cuprinzator, dificil, dinamic si, fara indoiala, curajos. Ce m-a dezamagit la el a fost felul cliseistic in care a ales sa solutioneze drama homosexualului. In rest, numai de bine. Si pe linga tragedii, in "Blocul Iakubian" exista ... happy end.

Calvino, sens si non-sens
M-am chinuit o saptamina cu Italo Calvino si cu-a lui “Daca intr-o noapte de iarna un calator” (Polirom, 2006), iar azi m-am hotarit sa-o pun frumusel deoparte... poate pentru mai tirziu. E o carte inteligent scrisa, dar care, hotarit lucru, it’s not my cup of tea. Calvino spune despre ea: “Acesta este un roman despre placerea de a citi romane; protagonist este Cititorul care incepe de zece ori sa citeasca mereu alta carte, pe care, in urma a diferite vicisitudini, nu reuseste sa o termine”.

Am citit doar 6 din cele 10 romane si am constat ca nu-i chiar un roman despre placerea de a citi romane, ci mai mult despre frustrarea de a nu le termina. La mine nu-i vorba doar de frustrare, ci si de iritarea de citi un roman ...egoist. Da, il consider, pe Calvino egoist fiindca scrie despre placerea lui de citi romane. El este, de fapt, Cititorul si Cititoarea la un loc, ele este cel care se bucura atit de forma, cit si de continutul romanului, el este cel care tie, cititor real, iti ofera generos si pisalog indicatii despre cum sa citesti, ce sa citesti, unde sa citesti si...mai ales, ce ar trebui sa intelegi din ce citesti. Am avut senzatia ca sint prinsa, in “Daca intr-o noapte de iarna un calator”, intr-o cursa rotunda, ironica, intelectuala, fara a avea niciun grad de libertate a lecturii. Este exact aceeasi senzatie pe care am avut-o jucind, acum doi ani, un joc de corporatie (“Drawing sense or non-sense”) creat de niste colegi de-ai mei, pentru a reflecta asupra modului in care se poate stabili ordine in dezordine .

In “Drawing sense or non-sense” exista trei jucatori si un coach cu viziune. Fiecare jucator poate desena folosindu-se doar de o singura forma geometrica; unul poate trage doar linii drepte, altul doar cercuri, iar cel de-al treilea, doar poligoane. Coachul are in minte un obiect si ii ghideaza pe jucatori sa il deseneze, asa cum se pricepe el mai bine. Am jucat jocul asta cu doi coachi diferiti; prima oara am urit jocul. Coachul era genul Calvino, ale carui indicatii sunau asa: “tu tragi o linie dreapta, pe mijlocul foii de hirtie; tu pui un cerc cam de-un 1 cm la capatul foii; tu desenezi un triunghi la mijlocul liniei care sa o intersecteze perpendicular” . Nu va puteti imagina, frustrarea de a face ceva ce nu-ntelegi de la-nceput, pe de o parte, si lipsa oricarei sanse de a te exprima personal, pe de alta. Tactica celui de-al doilea coach am gasit-o cit se poate de inspirata, fiindca se baza pe asocieri si munca in echipa. Cerea sa fie desenata intr-un loc, o figura care se semene cu ceva, iar fiecare jucator isi exprima propria viziune despre acel ceva, cu ce avea la indemina.

Cam asa si cu Calvino: ne ofera, zice el, romanul adevarat, perfect “Daca intr-o noapte de iarna un calator” (filologii sigur il vor iubi macar pentru constructia lui), insa mie mi se pare ca e doar romanul lui adevarat si perfect, la care eu, ca cititor, n-am nici macar contributia de-a gindi. Am ramas doar cu ideea unei tehnici inteligente, dar nu si a unui rezultat neaparat inteligent. Dar s-ar putea sa ma-nsel, fiindca asa cum am zis, n-am reusit sa citesc decit 6 din cele 10 incipituri de tipuri de roman, propuse de Calvino. Am citit insa postfata lui Bogdan Alexandru Stanescu, in care se spune ca ce a realizat, semiotic, pe verticala, Umberto Eco, in "Numele Trandafirului", a reusit sa realizeze Calvino, pe orizontala, in “Daca intr-o noapte de iarna un calator”. Comparatia mi se pare a fi adevarata doar la nivel de tehnica; fiindca daca, la Eco, cititorul putea alege un nivel, doua, trei sau patru de lectura, la Calvino, cititorul citeste doar ce citeste. Atit.

Iar Chinaski
Are dreptate odin cind spune ca Posta (Polirom, 2004) e savuroasa. La fel de savuroasa ca si Factotum. De fapt, mi-e cam greu sa fac diferenta intre cele doua carti ale lui Bukowski: acelasi personaj betiv, afemeiat, misogin, obraznic, sincer si uman, Henry Chinaski, lupta pentru libertatea lui individuala intr-o lume nebuna, in care doar banii vorbesc. E drept ca-n Posta, faptele sint putin diferite, iar cartea chiar se bazeaza pe experienta lung’-a lui Bukowski de lucrator postal.

Iar ca sa fiu sincera, Henry asta Chinasky din Posta imi pare mai simpatic decit ala din Factotum. Mi se pare mai putin socant, mai putin cinic si mult mai uman. Parca nu-si mai baga picoarele in tot si-n toate si chiar ii pasa de ce se-ntimpla-n jurul lui. Ii pasa de bunul GG, lucrator model al Postei, care se stinge la datorie sub ochii nepasatori ai celorlalti, ii pasa de Betty , iubita alcoolica alaturi de fundul cald al careia dormise-atita ani, ii pasa de Joyce si de tristetea milioanelor ei, ii pasa de Picasso, ciinele prost si-i pasa, mai ales, de Marina, fetita lui cu care, uneori, se joaca :-))

“M-a luat valul. M-am imbatat tot mai rau si am umblat beat cui, beat ca un porc. Am ajuns chiar cu un cutit de macelarie la gitlej int-o noapte-n bucatarie si apoi m-am gindit, usurel batrine, poate ca fetita ta o sa vrea s-o duci la Zoo. Inghetate, cimpanzei, tigri, pasari verzi si rosii, si razele soarelui coborindu-i pe crestet, soarele coborind si tirindu-ti-se printre firele de par de pe brat, usurel, batrine...”

Nu stiu ce-as mai putea scrie in plus?? Decit ca, la fel ca si Factotum, Posta e o carte care te cucereste prin simplitate, umor si ...tragism; dar care te si enerveaza prin misoginism :-))

Notite
Nu stiu exact sa spun de ce, insa dintotdeauna mi-a placut sa trag cu ochiul la insemnarile altora. Ma uit avida nu neaparat la continut, ci la felul personal in care se iau notite; cuvintele, desenele, liniutele si purceii, icsii si cruciulitele, paginarea...toate mi se par fascinante. De aia am mormait de placere cind i-am vazut foaia din studii despre iubire a lui katikaland. Asa ca ma simt datoare sa-i redau parte din placere, punind la vedere foi din carnetul meu de insemnari.

Noh, cine mai pune note de lectura??? Pliiizzzz

La datorie
Nu stiu daca exista in romaneste o expresie potrivita pentru ceea ce nemtii numesc “Die Freuden der Pflicht” (in engleza, “the joys of duty”), insa ideea asta, de indeplinire a datoriei cu placere, a folosit-o Siegfried Lenz in Lectia de germana (The German Lesson, A New Direction Book, 1986), pentru a analiza raportul dintre obedienta si rezistenta in Germania celui de-al treilea Reich.

“The joys of duty” este tema eseului pe care tinarul Siggy Jepsen, aflat intr-o scoala de reeducare din apropierea Hamburgului, trebuie sa-l scrie, in 1954, intr-o ora de germana. Familiar cu subiectul, Siggi are mult prea multe de spus si de aceea nici macar nu-si incepe lucrarea. Preda foaia goala, drept pentru care este izolat intr-o celula si pus sa-si faca temele. Incepe sa-si adune, una cite una, amintirile de pe cind avea 10 ani, din 1943, de cind locuia la Rugbüll, in punctul cel mai nordic al Germaniei, la nici doi pasi de granita daneza. Aici si atunci avea sa fie prins Siggi intre datoria obedienta, de politist local a tatalui, Jens Ole Jepsen, si cea creatoare, de rezistenta, a pictorului Max Ludwig Nansen. Acesta din urma, prin peisajele lui pline de culoare si portretele expresioniste, lezase -pesemne- simtaminte naziste din moment ce Berlinul decreteaza absurd ca lui Max Ludwig Hansen i se interzice sa picteze. Ordinul este transmis politiei locale, iar Jens Ole Jepsen, prieten din copilarie al lui Hansen si chiar salvat de acesta de la moarte, trebuie sa-l duca la indeplinire. Iar Jens il indeplineste; mai intii orbeste, apoi cu o placere maladiva care face ca joys of duty sa devina a disease duty. La rindul sau, Max Ludwig Hansen continua sa picteze din acelasi sentiment al datoriei... de-a picta (pentru el o profesie), ignorind atit ordinul nazist, cit si eforturile constante si sirguincioase ale politistului local de a-l supraveghea. Intre cei doi se afla Siggi, baiatul inteligent, independent, maniac de curat, investit cu increderea celor doi adulti. Tatal ii solicita cooperarea in tinerea sub observatie a pictorului, iar Nansen ii cere sa-l ajute atunci cind picturile ii sint confiscate. Asa se face ca Siggi incepe sa ascunda mai intii tablourile lui Nansen pentru a le pune la adapost, in siguranta, apoi din placerea de a le colectiona si, in cele din urma, ajunge sa le fure pur si simplu. Tocmai acesta din urma e motivul pentru care Siggi se afla, acum, in scoala de reeducare, alaturi de alti tineri delicventi ale caror fapte sint puse, de o delegatie internationala de psihologi, pe seama traumelor provocate de razboi.

Potrivit unuia dintre ei, Siggi este o victima nu doar a razboiului, dar si a familiei. S-ar parea ca sufera de “jepsenofobie”, o anxietate asociata cu persoana tatalui, iar eseul nu face decit sa confirme diagnosticul. Fiindca pentru Siggi si fratii lui, nu au existat o mama si un tata, ci “the Rugbüll policeman and his wife”, un cuplu care, prin raceala, infelxibilitate si un simt al datoriei patriotic, a reusit sa-si expuna copiii unor situatii primejdioase si sa-i indeparteze care incotro. Iata cum il descrie Siggi pe tatal sau: “that was my father, all over, eternally bent on doing his duty, the impeccable officer of the law” (pag. 56) si “without no orders, he was only half man” (pag. 57). Doar un astfel de om lipsit de imaginatie, ca politistul din Rugbüll, nu putea pricepe cum pictorul Nansen nesocotea voluntar ordine si refuza supunerea in fata oricarei autoritati. Asa cum nici nu putea pricepe de ce membrii Volkssturmn-ului (un fel de garda patriotica) au hotarit sa plece la culcare atunci cind razboiul se sfirsise, desi politistul mai avea inca ordin “sa tina drumul”. Astfel de situatii/reactii absurde fac deliciul cartii. Fiindca nu doar situatiile in sine sint hilare, dar si descrierea lor amanuntita, cu un umor discret, inteligent. De pilda, scenele de doliu de la moartea Dittei (sotia pictorului), cu Frau Holmsen ajunsa in genunchi la catafalc, dintr-un calcul gresit al distantei, ori cu veteranul capitan Andersen suspinind la capatiiul moartei : “hei tinerico, n-ai putut sa astepti primavara ca sa mori?”. Sau de profesorul Pruegel care, chiar si cu englezii debarcati in curtea scolii, continua incapatinat lectia despre reproducerea pestilor. Ori scena in care “the Rugbüll policeman and his wife” ii cer jigniti socoteala lui Hilke (sora mai mare a lui Siggi) pentru ca a pozat seminud lui Nansen: "My father went out into the passage, shouted for Hilke, listened and shouted again. When the door of Hilke’s room opened he came swiftly back into the kitchen, looked round for the best place to take up an impressive stand, preferably on some sort of pedestal, and, since there was no such thing available, placed himself at the long side of the kitchen table. Drawn up to his full height, legs apart, his dry face strenuously raised, he stood there waiting for her” (pag 402).

Cum spuneam si in Diavolul cititor, stilul lui Lenz este unul cuceritor. Constructia romanului, pe doua planuri, pare, la inceput, monotona si asta din cauza descrierilor repetate si minutioase ale peisajului din Rugbüll. Insa ce urmeaza acestor descrieri e un tumult. Gradatia e exponentiala si, nu de putine ori, se opreste brusc, in momentul culminant. Totul e sa ai rabdare si dispozitie, fiindca Lectia de germana trebuie savurata. E un roman al sensibilitatii germane, cu putina politica, dar cu multa introspectie; un roman remarcabil.

Boje moi
Am zis sa nu-l incep pe T.O.Bobe cu mult prea minunata si prea laudata lui vacanta de vara, asa ca m-am decis pentru Centrifuga (Polirom, 2005) – o cartulie care m-a ... bulversat. De ieri si pina azi, am citit-o de doua ori. E dinamica, provocatoare, ironica, subtila. Si chiar daca vorbesc de ea la singular, Centrifuga e, de fapt, un duet dintre o spirala si o bucla ce se dezvolta intr-un plan format de o axa a dragostei si una a despartirii.

Prima poveste, “Spirala”, e un sir discotinuu, suprarealist de cadre cinematografice din viata de zi cu zi a eu-lui personaj. Realitatea continua e descompusa in mici secvente de sine statatoare, deformata stilistic si lexical iar, apoi, etalata intr-un sir aleatoriu, deformat. Tehnica e chiar centrifugala, ca sa zic asa, fiindca intregul se roteste din ce in ce mai rapid, dizolvindu-se, separindu-se. Ideea asta de separare este explicita, dar nu si evidenta, in poemul de la pag. 32, al lui Friederich von Hausen, “Mîn herze und mîn lîp diu wellent scheiden”. Pacat ca redactorul de carte nu a incercat si o traducere a poemului (e drept ca-i scris in germana medievala, insa o googalire ferma, cu von Hausen ca subiect, iti ofera citeva pagini cu poemul transcris in germana contemporana): caci el, poemul, si insemnarea “dupa o idee de J.L. Borges” mi se par esentiale in intelegerea Spiralei. E vorba despre dualitatea contradictorie a fiintei umane; trupul vrea una, sufletul alta si, desi trupul se cere despartit de suflet, e condamnat pe viata sa il poarte. Si reciproc.

Trupul este meticulos redat prin descrierea rutinei zilnice: “De dimineata, cind m-am trezit, am cascat, mi-am scarpinat barbateste pieptul si am coborit in papuci, mi-am pus halatul pe mine si m-am dus la baie, unde am facut pipi, si pe urma am potrivit apa calda pentru dus.” si tot asa pina la lasarea serii cind “am imbracat pijamaua si mi-am pus halatul pe marginea patului sa-l am de dimineata la indemina. Am stins lumina, am intrat sub patura si dupa putina vreme am adormit”.

Dar sufletul…eheeei; pentru el exista viziuni, amintiri despre iubite, doruri neimpartasite, fraze cu rima, basme si povesti, sentimente exprimate-n cod binar, scrisori pentru fiul si fiica nenascuti si, in sfirsit, exista desprinderea: “pe cind stateam in felul meu contemplu, cu ochii-n bagdadia cu paiang, veni la mine, coborind din templu, chiar Beatrice, la principiul yang, si-mi spuse s-o urmez prin limbe ‘nalte, sa imi arate-n ceruri un triang. Santa Maria! ce picioare, ‘ncalte, avea, de n-atingea nici aburind cararea care ne ducea in alte prea diafane cercuri ce ne prind in jocul lor de forte centrifuge si ne-nvirtesc intr-un vertij. Pierind, abia apuc sa vad cum dinsa fuge in mult prea sfinta exaltare a desprinderii. In lumea ce ne suge, ne-om intilni spre-a ne centrifuga".

In cea de-a doua poveste, “Bucla”, sint abordate absurd subiecte precum dragostea, despartirea, erotismul, moartea, toate acestea centrifugindu-se in jurul lui nea Gica, cel mai mare si cel mai rapid frizer din lume care tunde simultan la sase scaune si rade-o barba dintr-o singura miscare. Nea Gica, frizerul, n-are niciun rival; nici printre fotbalistii de la Rapid, nici printre tenori. Nea Gica e stapinul parului, e dusmanul eternitatii, stapinul efemerului:

“Eu nu doresc sa am urmasi.
Urmasii iti sufla in ceafa, ceea ce e,
daca nu pidosnic,
Cel putin scirbos.
Urmasii te calca pe calciie.
Calfele sint contigue cu ucenicii.
Ucenicii seamana cu femeile.
Ei vor mereu sa faca sa dureze.
Eu, nea Gica, am inaltat un monument mai efemer ca aerul”.

Realitatea sociala si politica sint si ele, ca nea Gica, tinte ale ironiei: “Politia secreta cauta secretul succesului”, iar “Zirkus macht frei”.

Centrifuga nu e doar o carte-cartulie; e un joc. Un joc de limbaj (cu clisee cu tot), un joc de stiluri, un joc de text, un joc de perspicacitate. Pacat ca nu exista un cuvint inainte sau macar niste note explicative, fiindca astea chiar ar potenta valoarea cartii...zic io!

P.S. “boje moi” –asa se termina mai toate filmele rusesti in care iubitii se despart. “Boje moi”.

Infundibul cronosinclastic
“Crono (kro-no) inseamna timp. Sinclastic (sin-clastic) inseamna curbat in acelasi sens in toate directiile, precum coaja unei portocale. Infundibulum (in-fun-di-bu-lum) este un cuvint in limba latina, prin care romanii de pe vremea lui Iuliu Cezar desemnau o plinie. Daca nu stii ce-i aia o pilnie, roag-o pe mamica ta sa-ti arate”.

Asa explica, in Sirenele de pe Titan (Humanitas, 2007), Kurt Vonnegut ce e ala un infundibul cronosinclastic. Mii de astfel de infundibule s-ar gasi prin ditamai Sistemul Solar, iar magnatul Rumfoord si ciinele lui, Kazak, au avut ghinionul sa treaca printr-unul necartografiat, aflat la vreo doua zile departare de Marte. Rezultatul unui astfel de pasaj nefericit e ca cei doi s-au transformat in cimpuri de particule energetice si doar o data la 59 de zile, cind planetele intersecteaza fluxul lor de particule, se mai pot rematerializa. Atunci Kazak musca, iar Rumfoord prevesteste viitorul. SF, nu??? Ei bine da...si nu :-)

Nu, fiindca prin infundibulul cronosinclastic, Vonnegut isi lanseaza reflectia satirica despre sensul vietii, despre incapatinarea cu care pamintenii refuza sa vada ceea ce e evident si sub nasul lor si sa caute, in schimb, sensuri undeva “acolo sus”. “Omenirea, nestiutoare in privinta adevarurilor care se afla in strafundurile fiecarei fiinte umane, privea in afara, inainta mereu spre exterior. Ce spera omenirea sa afle in inaintarea ei exterioara era cine anume era responsabil de intreaga creatie si care era sensul intregii creatii”. (pag. 11). Care? Pai noroc de Rumfoord si infundibulul lui, ca doar asa s-a putut descoperi ca omenirea a fost de fapt creata pentru a-i transmite lui Salo, faptura-mecanism de pe Tralfamadore, o piesa de schimb pentru nava lui zburatoare. Asa ca exista “cineva acolo sus” care determina totul acolo, jos, iar “pamintenii se comportau intruna ca si cum in cer s-ar fi aflat un ochi mare, lacom de spectacole”(pag. 263). Rumfoord e doar un intermediar intre sus si jos. El pune la cale o Biserica, a Dumnezeului indiferent, cu care manipuleaza multimea, care se lasa manipulata, hehe, in scopuri nobile. Fiindca a ajuns Rumfoord la concluzia ca omenirea va fi unita doar in fata unui atac extraterestru. Da’ mai intii tre’ sa-si trimita nevasta c-un nataru bogat pe Marte, sa-i intoarca pe Pamint si de acolo sa-i trimita pe Titan (satelitul lui Saturn), loc in care nataraul realizeaza sensul vietii...Nu spun care e de fapt, ca e evident :-)

Si-uite-asa a reusit Vonnegut, cu SF si cu umor (mult umor), sa expuna o filosofie mare intr-o satira sociala care atinge si Biserica si puterea militara, dar si Bursa de Valori. Jur ca e primul antropolog, din aia pe care i-am citit eu, capabil sa se exprime (ceea ce e cel mai greu lucru pentru un atropolog:-)) pe intelesul tuturor. Si asta chiar daca SF-ul e ...hmmm, nu chiar pe intelesul meu. Probabil ca tocmai de aceea m-a cam luat cu somn la unele descrieri, ca cea a aterizarii martienilor la Boca Raton, sau a pasarilor titanice, pure si albastre. Si m-a mai enervat ca a lasat in ceata vreo citeva idei, ca cea a “anarhiei hipnotice” si a modelului facultatii ca un nor, unde nimeni nu se duce. Adica “ori pricepi pe loc ce-nseamna, [...] ori n-are niciun rost sa incerc sa iti explic” (pag. 254) :-) Alminteri, nu pot sa zic decit ca Vonnegut rulz si sa ma rusinez inca o data ca l-am tot ocolit pe motiv ca e sefist!! De fapt rusinea, a-nceput de-aici.

P.S. Il invidiez (si cred ca orice alt interactive designer l-ar invidia) pentru viziunea asta despre Mercur: “Mercur nu are atmosfera, asadar, cintecul pe care-l cinta este simtit doar prin atingere”...pe mine asta chiar m-a atins la corazon!!

Tonka
… era o fata modesta, nu proasta, “dar ceva o impiedica parca sa fie isteata”. Tonka e prescurtarea ceha, de alintare, a numelui Antonia. Tonka este, zic eu, cea mai buna povestire, si cea mai consistenta, din cele trei din “Trei femei” (Paralela 45) de Robert Musil. E povestea unei relatii, nu chiar de dragoste, dintre un tinar austriac de familie buna, si Tonka, fata modesta, ce-i ingrijise bunica. Ceva din felul aspru, insa proaspat, al Tonkai, graiul ei sintetic, neobisnuit, sfiala cu care spunea lucruri despre care nimeni nu-si inchipuia ca Tonka le-ar putea sti, l-au facut pe tinar nu s-o iubeasca, ci doar s-o vrea aproape. “Ii era draga Tonka, fiindca n-o iubea, fiindca ea nu-i misca sufletul, ci i-l spala lunecind peste el ca o apa proaspata” (pag. 89). Au plecat impreuna la Berlin si vreme de citiva ani au trait intr-o intimitate calda, fireasca, paminteana. Pina cind Tonka ramine insarcinata. Mai rau, e bolnava de sifilis. Calendarul arata ca tinarul nu poate fi tatal viitorului copil, iar medicii il asigura ca nu el este cel care si-a imbolnavit iubita. Tonka sustine, la rindul ei, trist si incapatinat, ca n-a mai cunoscut niciun alt barbat. Si de aici apare dilema dintre rational si irational pe care Musil o exploreaza pe-ndelete, c-un realism demn de epoca povestii (1924). Tinarul se ofera cu inima ratiunii si cu mintea, simtirii. In urma experientei se simte, in orice caz, un om mai bun. Insa “asta nu i-a mai fost de niciun ajutor Tonkai” (pag.125).

In “Grigia”, de fapt prima poveste a cartii, se vorbeste despre relatia adultera si mistica a unui geolog cu o taranca din Tyrol: o femeie telurica, simpla, cu nume de vaca insa cu care geologul simte ca ar putea transcende. Are dreptate.

Cealalta poveste, a doua, “Portugheza”, este ambigua si absurda. Este povestea refacerii unei iubiri-dintre o tinara portugheza si sotul ei austriac, batrin si nobil-, prin moartea exemplara a unui pui de pisica, bolnav de riie si pripasit la curtea castelului. O pisica, in care cei doi soti credeau ca se intrupase insusi Dumnezeu. Pe mine povestea asta nu m-a convins!

Ce mi-a placut insa la Musil, e stilul: limpede, curgator, poetic, pe de o parte, si foarte analitic pe de alta. Extrem de eficient pentru a reda aceste trei povesti despre oameni aflati la marginea eu-lui mundan, gata sa-si descopere si o alta dimensiune, spirituala.