O familie irlandeza

Ma uit chioris la teancul de carti din stinga mea: carti citite, carti despre care am note si impresii, carti despre care insa, de cind a inceput anul, nu am mai scris nici macar un rind. Din lipsa de timp...si probabil si de chef. La work, ma plasez exact in mijlocul unei harababuri de proiecte cu cai care de care mai critice, iar cind ajung acasa, pe frig si pe-nserat, nu-mi vine decit sa-mi pun catoiu’ la picioare, sa-mi iau o carte si sa citesc din ea pin-adorm: asta intimplindu-se destul de des si repejor. In weekenduri profit de lumina naturala ca sa duc la-ndeplinire un proiect prietenesc: 5 tablouri pentr-o casa mare, nou-nouta. Doua, pe caramiziu, le-am terminat: mai am 3 pe ton de verde :)) (la teme am, insa, liber). Dar, totusi, ce vroiam sa spun?

Da...vroiam sa scriu despre familia irlandeza; aia clasica si catolica, formata din mama, tata si citiva copii (intre 4 si 6, rezonabil), c-o unitate de nezdruncinat si c-un simt patriotic destul de ascutit, cel putin in fata britanicilor. Ei bine, “Reuniunea” (Polirom, 2008) lui Anne Enright demitizeaza, desacralizeaza familia irlandeza. O aduce pe/sub pamint si face din ea o reuniune/adunare de indivizi, din intimplare frati - sapte la numar, din doisprezece citi au fost –, plus o mama cu desavirsire absenta, de la nasterea copiilor si pina la moartea unora dintre ei, si fantomele unor tati, bunici si prieteni ai bunicilor, atitia citi au fost. Iar prilejul reuniunii este sinuciderea unuia dintre frati, Liam, inecat in mare, cu pietre in buzunare.

Moartea lui Liam, si mai ales faptul ca inainte de moarte isi scosese chilotii si sosetele murdare, declanseaza in mintea Veronicai, sora mai mica doar cu 9 luni, o multime de intrebari si reflectii. Un catharsis. Ce l-a impins pe Liam in mare? Si de ce s-a intimplat asta? Nu doar cu Liam, ci si cu ea si ceilalti frati raspinditi care incotro, unii realizati, altii pur si simplu ratati.

Iar intrebarile Veronicai tintesc nu doar trecutul apropiat, ci si pe cel indepartat, cu haaat, 80 de ani in urma, de pe cind bunica Ada era fata si de care se indragostisera, in egala masura, bunicul si Nugent. Nugent, agentul de pariuri, care avea, pina la urma, sa joace in viata familiei un rol mult mai important decit bunicul insusi. Fiindca de el, de Nugent, se leaga amintirile Veronicai. Amintiri despre intimplari care s-au intimplat sau care ar fi putut sa se intimple. Amintiri despre vina, iertare si regret.

Anne Enright e inteligenta, profunda si curajoasa in “Reuniunea”. Pe alocuri, chiar si patriotica (de aici cred ca i se trage si multimea de reviewuri proaste din partea britanica a amazonului). Are un fel de-a scrie pe care eu, una, il invidiez . Daca as fi scriitoare, mi-as dori sa scriu ca ea: sa am nervul si abilitatea ei de a echilibra realul cu suprarealul. Ce mi-a displacut, insa, a fost modul in care a folosit moartea si cauzele mortii lui Liam pentru a motiva situatia existentiala si matrimoniala a Veronicai; situatie care, logic, pare a nu avea nicio legatura cu trecutul ...ala, indepartat!!

PS scurt si promotional:): mai am de scris despre Iulian, de Gore Vidal, Particule Elementare, a lui Houellebecq si De doua mii de ani, a lui Mihail Sebastian.

Cinci
Daa; indiscutabil am ajuns si la ultimul post din 2008, fiindca de miine, timp de-o saptamina..La Revedere net. Abia astept sa revad, sa miros, sa simt zapada cu care nu m-am mai intilnit de vreo 3 ani.

Mai intii, sa raspund la o leapsa de la zum. “Ai citit vreo carte care să aibă un asemenea impact asupra ta încât să îţi dea peste cap percepţia asupra realităţii? Nu să îţi schimbe ideile, nu să îţi revoluţioneze gândirea, ci să te facă, pentru un moment, să nu mai ştii pe ce lume eşti, la propriu?”. Mi-a placut cum si-a amintit zum de cartile copilariei ei; si mie mi s-a intimplat, mai ales, cu Jules Verne, sa uit unde si cum traiesc, imaginindu-mi ca sint ori pe apa, ori sub, ori in vreun balon ceva, gata sa-i salvez vitejeste pe „Copiii Capitanului Grant” din miinile canibalilor. Mai tirziu, prin tineretea mea timpurie, cind citeam deja la „modul rational” (oh, yeah), Obligado a fost cartea care mi-a scurtcircuitat existenta. Am citit-o pe nerasuflate, am devorat-o aproape, iar apoi m-am trezit undeva, intr-o inchisoare, avind in mina un sapun cu cheiasol. Bine, realitatea nu era chiar atit de straina de experienta mea, caci pe vremea aceea traiam cu totii intr-o inchisoare. Stiu insa ca, mai apoi, ma apucasem de scris legat cuvinte :) Doamna D, pe tine care carte te-a facut sa uiti de tine? Dar tu, pantacruel?

Apoi, promisul top 5!! Am facut un calcul rapid si mi-a iesit ca anul asta am citit (doar:( ) vreo 60 de carti, asa ca un top aprox. 10% mi se pare rezonabil. Deci:

1. Copiii din miez de noapte, Salman Rushdie – (stiu ca unii gasesc nesuferita cartea, insa mie mi s-a parut colosala)
2. Calcanul, Günter Grass
3. Lectia de germana, Siegfrid Lenz
4. Omul fara insusiri (vol. 1), Robert Musil
5. Skygge Baldur, Sjón

Precum vad, trei scriitori de limba germana in top 5, ceea ce-mi reconfirma preferinta pentru literatura acestei limbi. Si daca stau bine si ma gindesc, asa obiectiv, insemnarile mele despre primele doua carti, mi se par bunicele ... chiar si-acum (by the way, voi nu aveti aceeasi senzatie de penibil, ca altfel nu prea stiu cum sa-i zic, atunci cind reveniti asupra propriilor texte? De unele, mie aproape ca mi-e rusine; insa le las acolo, asa, ca masura a incapacitatii mele.)

Si, in final, va urez un An Nou bun, fericit, plin de impliniri si...cu lecturi minunate!! Skål! :))

Oameni cioburi
”It was not a street anymore but a world, a time and space of falling ash and near night”. Asa, apocaliptic, isi incepe Don DeLillo ultima carte, “Falling Man” (Scribner, 2007), o poveste disturbing, dureroasa, despre efortul de revenire “la normal” al unui supravietuitor din 9/11 si al familiei sale.

Keith Neudecker se trezeste in acea lume, in acel timp si spatiu umplut cu cenusa si noapte, usor ranit, dar plin de singe, stringind o servieta la piept. Este unul din supravituitorii din Turnul de Nord pe care il aude prabusindu-se in urma lui. Pasii il porta spre viata “de dinainte”, la apartamentul fostei sotii, Lianne, si al fiului lor, Justin. Ce se intimpla mai departe e doar munca de regasire si reconstructie; a sinelui particular si social.

Oameni facuti cioburi...imprastiate. Oameni fara o alta directie decit acea de cadere libera. Oameni, care pe masura ce timpul se scurge, isi regasesc parti din ei si dintre ale altora. Oameni care se reconstruiesc din bucati, se reimbina. Oameni bintuiti de teroare, oameni care se intreaba cine e Dumnezeu.

Crizele de apatie, de abandon care ii marcheaza pe Keith si Lianne se transforma uneori, in rabufniri de violenta. Keith ia la bataie barbatul care-o priveste murdar pe Florence (posesoarea servietei, si ea un supravietuitor), iar Lianne ii trage un pumn in plina figura Elenei, vecina care asculta neintrerupt si tare muzica araba. Nici mama Liannei, Nina, nu scapa de inchizitoriul aspru al fiicei in legatura cu iubitul ei Martin, curator neamt si posibil apropiat, in anii ’60, al Factiunii Armatei Rosii din Germania Federala. Peste toate, artistul Falling Man isi continua reprezentatiile ad-hoc: zborul in gol, reproducere a fotografiei lui Richard Drew, natura moarta.

Recolectarea personala, al carei efort seamana cumva cu terapia prin scris a grupului de pacienti Alzheimer al Liannei, incepe inconstient - prin gesturi reflexe (sex si ura), prin rutina linistitoare (viata de dinainte, jocul de pocher) – ca mai apoi sa devina rationala, decizionala, umana. Si, in sfirsit, actorul Falling Man moare din cauze naturale, iar show-ul nu mai e posibil, desi amintirea lui ramine.

Tema autoreprezentarii in fata sinelui e completata de cea a autoreprezentarii in fata multimii. Exista in “Falling Man” o amintire a Liannei despre calatoria ei in Egipt, prinsa fiind acolo intr-o multime care incepu sa o reflecte : “The crowd was dense and streaming, sundown, taking them along past booths and food stalls, and the friends were separated within half a minute. What she began to feel, aside from helplessness, was a heightened sense of who she was in relation to the others, thousands of them, orderly but all-enclosing. Those nearby saw her, smiled, some of them, and spoke to her, one or two, and she was forced to see herself in the reflecting surface of the crowd. She became whatever they sent back to her” (pag. 235-236).

DeLillo scrie rupt, secvential, in agonie parca. Paragrafele sint scurte si ascutite ca niste cioburi. Te zgirie, te ranesc; o tehnica in care climaxul se dezvolta prin durere. “Falling Man” e, pe scurt, o carte care nu te lasa rece.

PS. Am regasit si tema binarului, cea a lui “DA” si “NU”, din “Extrem de tare si incredibil de aproape”.

Scurt, nemteste
Nici “Onoarea pierduta a Katharinei Blum” (Humanitas, 2003) nu-i o carte groasa; insa este mare. In cele doar 160 de pagini ale ei, Heinrich Böll a reusit sa descrie scurt, precis, critic si eficient o epoca ambigua din istoria Germaniei Federale: anii 1970, cind dreapta la putere se razboia cu stinga terorista si cind Factiunea Armatei Rosii impingea RFG-ul in ceea ce a fost numita Toamna Germana – criza natiunii vestice. Ca urmare, fiecare incercare a presei (ca de exemplu, tabloidul Die Zeitung) de a reda obiectiv detalii despre orice incident minor ori persoana implicata nu putea fi considerata altfel decit credibila si patriotica. Exact ca in cazul domnisoarei Blum.

Katharina Blum este o femeie inca tinara, divortata, atragatoare, corecta si disciplinata. Lucreaza de ani buni ca menajera la sotii Blorna si nu exista nicio suspiciune la adresa moralitatii ei: asta pina cind se indragosteste intr-o noapte de carnaval de Ludwig Götten, pe care il duce in apartamentul ei si-l ajuta sa scape de politie, in dimineata urmatoare. Ludwig era cautat in legatura cu un jaf bancar; insa poti sa stii ce legaturi ar putea avea jaful cu teroristii rosi? Ca urmare, Die Zeitung (orice asemanare cu Bild Zeitung este pur intimplatoare :)), ii da mina libera lui Werner Tötges, jurnalist zelos, sa sape in istoria “secreta” a domnisoarei Blum. Iar Tötges o face, obiectiv desigur, calcind peste cadavre, lansind zvonuri nu doar despre Katharina, ci si despre cercul ei de cunoscuti, facind supozitii care de care mai dramatice, mai defaimatoare, mai primejdioase.

Iar ca raspuns firesc la intrebarea din subtitlu “Cum se isca si unde poate duce violenta?” avem reactia Katharinei, a carei onoare fusese pe veci pierduta. Tinara femeie il invita pe ziarist la un interviu, iar cind acesta ii propune sa-l inceapa “c-un bang-bang”, Katharina face BAAANG cu pistolul pe care tocmai il furase. Apoi se preda Politiei. Si asa incepe cartea!!

Restul sint extrase din declaratiile Katharinei in fata politiei si procuraturii; interviuri cu persoane implicate mai mult sau chiar deloc, articole de presa, probe de dosar. Toate prezentate limpede si obiectiv.

Precizia stilistica a lui Böll nu poate concura, in “Onoarea pierduta a Katharinei Blum”, decit cu economia resurselor la care apeleaza. Carnavalul si povestea domnisoarei Blum sint pretexte mai mult decit suficiente pentru a descrie o perioada a confuziei sociale si politice si pentru o critica dura si ironica a unor institutii consacrate: casatoria, familia, biserica, legea, justitia si ...media. Orice as mai adauga e de prisos.

PS Revin miine cu o ultima insemnare pe anul asta (inainte de plecarea in vacanta) despre o lectura restanta (care m-a bintuit) si c-un top 5 al lecturilor mele din 2008. Craciun fericit!!

The King of the Beats...and jazz
Sa tot fie 5 ani de cind m-am apucat de citit prima oara ”Pe drum” (Polirom 2003) de Jack Kerouac. Atunci n-am ajuns decit pe la jumatatea cartii, dezamagita cumva de repetitia plictisitoare – gindeam la vremea aceea – a calatoriilor lui Sal si Dean de-a latul Americii postbelice. Insa editia aniversara, de anul trecut, a celor de la Viking (“a member of Penguin Group”) m-a facut sa reiau lectura; de la inceput. Si chiar daca nici acum nu pot sa spun cu mina pe inima ca-mi place foooarte mult “Pe drum”, recunosc totusi ca m-a impresionat suficient incit s-o duc la bun sfirsit.

Am gasit remarcabil, cel putin pentru-o carte scrisa asa, dintr-o bucata (e celebra povestea scroll-ului), echilibrul natural (juri c-aproape studiat) intre nebunie si ratiune, cautare si abandon, abjectie si daruire, realitate si halucinatie, naivitate si cunoastere. Nebunia lui Dean Moriarty este cea care-l fascineaza pe Sal Paradise si cea care aprinde spontan dorul de duca. Iar drumul de la Est la Vest si-napoi, iar inainte si iar indarat e suportul perfect al cautarii. Nu, nu a timpului pierdut (lectura, de altfel, preferata si de nedespartit a lui Dean), ci a acelui ceva, necunoscut, dar care sa ofere Sens.

Cautarea celor doi prieteni, carora li se adauga multi altii (pe wikipedia am gasit o lista completa cu personajele din “Pe drum” si persoanele, in carne si oase, la care se refera) functioneaza nu doar ca proces al cunoasterii, ci si ca protest fata de cumintenia si buna cuviinta a acelei epoci americane. O cumintenie de te apuca greata, pe care gasca de prieteni o provoaca ordinar: betii crincene, droguri, sex pe apucate, imoralitate si o totala lipsa de responsabilitate.

Si toata aceasta nebunie, aparent lipsita de orice sens, contrasteaza cu lirismul delicat al peisajelor intilnite pe drum si cu muzica de jazz pe care ... parca o auzi. Fara-ndoiala, Kerouac o cunoaste si-o iubeste. “Once there was Louis Armstrong blowing his beautiful top in the muds of New Orleans; before him the mad musicians who had paraded on official days and broke up their Sousa marches into ragtime. Then there was swing, and Roy Eldridge, vigorous and virile, blasting the horn for everything it had in waves of power and subtlety--leaning to it with glittering eyes and a lovely smile and sending it out broadcast to rock the jazz world. Then had come Charlie Parker, a kid in his mother's woodshed in Kansas City, blowing his taped-up alto among the logs, practicing on rainy days, coming out to watch the old swinging Basie and Benny Moten band that had Hot Lips Page and the rest Charlie Parker leaving home and coming to Harlem, and meeting mad Thelonious Monk and madder Gillespie--Charlie Parker in his early days when he was flipped and walked around in a circle while playing. Somewhat younger than Lester Young, also from KC, that gloomy, saintly goof in whom the history of jazz was wrapped; for when he held his horn high and horizontal from his mouth he blew the greatest; and as his hair grew longer and he got lazier and stretched-out, his horn came down halfway; till it finally fell all the way and today as he wears his thick-soled shoes so that he can't feel the sidewalks of life his horn is held weakly against his chest, and he blows cool and easy getout phrases. Here were the children of the American bop night”.

Provocarea lui Kerouac, desi indrazneata, are -zic eu- jumatate de masura. Obrazniciile lui sint cam soft, asta daca stai sa le privesti din perspectiva timpului prezent, ori macar din cea a lui Bukowski. Mai apoi, provocarea societatii abia de-atinge homosexualismul, insa nu si sexismul; ele ramin tabuuri. Iar daca totusi, in “Pe drum”, se vorbeste despre Kinsey si teoria lui, femeile ori sint inca la mina barbatului, ori curve...ori ceva pe-acolo.

Ca urmare, proza capodopera a lui Kerouac m-a incintat prin naturalete, lirism si sinceritate. Insa provocarea - o fi fost la vremea ei!!

Cine sint eu?
....asta ca sa-mi parafrazez insemnarea de la Pale Fire. Si, evident, ma refer la inca un Nabokov maare intr-o cartulie mica: Ochiul (Polirom, 2008)!

E o carte din tineretea lui Nabokov, sirineana, berlineza si in care tema autodefinirii e una fundamentala. “Cine sint eu?”, pare a se intreaba eroul principal, un émigré rus din Berlin, ”la inceputul anilor douazeci din doua perioade de timp, din secolul acesta si din dezgustatoarea mea viata” (pag. 17). Doua coordonate temporale, accidental suprapuse si care tind sa-l defineasca pe el, tinerelul perceptor de la Berlin: o coordonata istorica – cea a revolutiei ruse de la 1917 si una personala, din perspectiva celor care il cunosc.

Intii si-ntii, autodefinirea se face prin obiectivizare, iar o conditie esentiala ar fi departarea de eu-l material; decorporalizarea.. Exact ceea ce face émigré-ul rus, impuscindu-se in inima dupa o bataie zadravana si neasteptata primita de la sotul amantei. Si-abia cu eu-l fantomatic, dematerializat, tinarul rus are curajul de a-si incerca redefinirea, reprezentarea, folosindu-i pe ceilalti drept oglinzi ale propriei reflexii.

Cine este Smurov la urma urmei? Durul si violentul ofiter alb perceput de Marianna? Timidul si neexperimentatul tinar vazut de Evghenia? Mirele Vaniei, considerat ca atare de mintea senila a unchiului Pasa? Spionul presimtit de Weinstock? Perdantul sexual si cleptoman descris de Roman Bogdanovici in jurnalul sau? Poetul absurd considerat de Vania? Ori escrocul descoperit de Muhin? Si la o adica, cine/care e originalul?

Taxonomia lui Linnaeus ar putea ajuta la reprezentarea unui model general...insa cu totul arbitrar. “Kasmarin nascuse de-acum inca o imagine a lui Smurov. Mai conteaza care? Caci eu nu exist: exista numai miile de oglinzi care ma reflecta” (pag. 153). Arbitare si instabile; de aceea constructia unei versiuni privilegiate a eu-ului e una imposibila!! “Acea reflexie si cu mine ne-am contopit” (pag. 146).

Precum spuneam, Ochiul e scrisa de-un Nabokov mare a carui ontologie e abordata entomologic, original :) Ochiul e insa, literar, o cartulie. Are 155 de pagini (caracter mare) si e oarecum modesta. Stilul este elegant, insa constructia – desi inteligenta – abia daca prefateaza genialitatea si amibguitatea din Pale Fire. E (aproape) evident in Ochiul cine e Smurov, nu?!

Fukú
“Scurta si minunata viata a lui Oscar Wao” (Polirom, 2008) este cartea pentru care scriitorul american, de origine dominicana, Junot Díaz a primit National Book Critics Cricle Award in 2007 si Premiul Pultizer in 2008. Pe merit, zic eu; nu insa pentru originalitate, din moment ce vocea naratorului are isteria amuzant erotica a lui Woody Allen, din moment ce tema romanului are suficiente puncte comune cu ”Sarbatoarea Tapului” a lui Llosa si din moment ce epicul are suficienta fantezie magica incit sa-ti aminteasca de Veacul de singuratate al lui Marquez. Meritul lui Díaz e acela ca a reusit sa imbine toate astea intr-un echilibru perfect, intr-o proza exuberanta, bilingva, tragica si comica in egala masura, rationala....pina la punctul in care, asemenea oricarui dominican respectabil, aduce vorba despre fukú.

“Se spune ca la inceput a venit din Africa, adus de tipetele sclavilor; ca a fost blestemul de moarte al localnicilor tainos, rostit exact in momentul in care o lume pierea si alta incepea; ca a fost un demon impins inspre Creatie prin usa de cosmar care s-a deschis in Antile. Fukús americanus sau, mai colocvial, fukú – in general un cuvint de ocara sau un fel de blestem; mai exact Ocara si Blestemul Lumii Noi” (pag. 11). Fukú era ceva de temut, era ceva care plutea in aer, era ceva omniprezent, iar pe vremea parintilor povestitorului avea chiar si un reprezentant: Rafael Leódinas Trujillo Molina, "cel mai Dictatorial Dictator care a Dictat vreodata".

Si nu despre fukú-ul povestitorului, Yunior (un dominican veritabil, deci care nu-si poate tine el rabo in pantaloni), vorbeste Díaz, ci despre fukú-ul abatut asupra familiei lui Oscar -zis, dupa o noapte de Halloween, Wao, de la Oscar Wilde. Fukú-ul stirnit asupra bunicului din partea mamei - medic chirurg, cel care a refuzat sa-si dea fata cea mare si frumoasa lui Trujillo, pogorit apoi asupra bunicii – asistenta medicala, asupra celor doua fete cunoscute si, mai apoi, asupra nabadaioasei Hypatia Belicia Cabral, cea de-a treia si ultima fiica, necunoscuta, vinduta, recuperata de La Inca, apoi gata sa fie omorita de camarilla lui Trujillo, salvata ca printr-un miracol si trimisa in New York, unde s-a casatorit temporar, i-a facut pe Lola si Oscar iar, mai apoi, s-a imbolnavit de cancer.

Lola mosteneste frumusetea si determinarea mamei; insa Oscar mosteneste fukú-ul pe care-l desfida. El, Oscar...un nating negru, mare si gras, SF-ist ticnit si cititor de benzi desenate, scriitor cu pretentii de celebritate, fara nicio iubita, inca virgin si cu un singur prieten: Yunior, colegul de camera in campus si iubitul nestatornic al Lolei. El, Oscar, desfida blestemul, cautind dragostea in locul din care mama lui a fugit din calea dragostei.

O poveste despre Cabrali (mai multe despre femeile Cabral) destul de complicata; spusa cind de Yunior, cind de Lola. O poveste in care planurile temporale se suprapun si intersecteaza inteligent. O poveste in care prezentul isi trage seva din trecutul trist, traumatizant, in care umbrele “manugustei” inca isi mai fac aparitia in lanurile de trestie si in care, abia o treia generatie, va fi libera. Libera de fukú.

Inainte de-a-ncheia, nu-mi pot retine uimirea de-a afla ca Díaz a scris si rescris cartea asta (ori, ma rog, dialogurile din ea) de zeci de ori. O spune aici. Eu am gasit dialogurile beton: colocviale, genuine...mai ales asa, cu amestecatura aia de spaniola vulgara!!

NU, multumesc!
Iata de ce am pus semn de carte, defintiv (?), la pagina 40 din “Cristos versus Arizona” (Polirom, 2008), de premiatul Nobel, Camilo Jose Cela:

“ ....,un credincios i-a spus la spovedanie parintelui Douglas Roscommon, ave Maria purrisima, am optsprezece ani si ma numesc Paul, la noua ani mi-am pierdut fecioria cu matusa Alejandra , sora mai mare a mamei, dupa aia am continuat multa vreme sa ma culc cu ea, pentru ca imi placea si pentru ca matusa Alejandra, care se culca si cu tata, m-a amenintat ca ma piraste, iar acum m-am trezit insurat cu o cucoana de treizeci si sase de ani, de doua ori de virsta mea, de un an si jumatate, de cind sintem casatoriti, n-am avut parte decit de chin, se poarta urit cu mine, tot timpul e pusa pe cicaleala si pe cearta, ii plac scandalurile si n-are niciun pic de respect pentru barbati, simbata la ora sapte ne recapatam libertatea si atunci Gerard Ospino si cu mine facem urmatoarele sapte chestii, fluieram degetele in gura, ca sa ne auda toata lumea, mincam seminte si scuipam cojile pe fete, ceea ce de obicei le cam deranja, saream peste bancile din circiuma, suflam peste florile de pinza din sala de catehism, crini, trandafiri si maci, ca sa le curatam de praf, ne lustruiam cizmele cu crema de ghete, ne pisam pe usa chinezului, in ultima simbata din luna ne mai si cacam, si ne culcam cu mama mea, mai intii eu, la urma cind imi puneam pantalonii, ma ruga sa o sarut pe frunte si se pornea pe plins, mereu aceeasi poveste, planul de atac asupra bancii era pus la punct, dar la sfirsit ceva da gres, iti scapa un detaliu, nu e usor sa tragi exact la tanc, sint de ajuns doua clipe de sovaiala...” (pag.34-35) etc, etc.

Daaa.... deci roman maiestru, modernist, de un realism crud, care-ar aduce cu Céline(?), scris brutal. Cum nu-mi plac nici filmele cu cowboys, nici sexul imund (deh, am si io limitele mele, mai ales ca paragraful de mai sus e panseluta) si cum nici rabdare n-am acum sa tot pun puncte la citit, zic pas la Cela. Cu regret; poate alta carte!

PS. Coperta e bestiala :))

911 gr.
Atita cintareste primul volum al lui Robert Musil, “Omul fara insusiri” (Polirom, 2008). O carte grea care nu doar ca-ti rupe miinile, dar care te si solicita mental (deh, cel putin pe mine, ca tot am avut luna asta probleme cu concentrarea dupa optul lucrativ). Pina la urma e o carte mare, una despre idei. Cine se-asteapta ca in “Omul fara insusiri” sa se intimple ceva, se insala amarnic. In cele aproape 900 de pagini ale primului volum se discuta si se rasdiscuta idei, de obicei fara substanta, despre o posibila viitoare actiune mareata, numita Actiunea Paralela, al carei scop era acela de-a marca ziua si jubileul imparatului prin ceva deosebit, pacifist, universal, dar si austriac get-beget (sic!).

Era anul 1914, iar in Kakania (o constructie ironica a abrevierii k. und k. de la kaiserlich und königlich) nu adia nici urma de razboi. E drept insa ca “natiunile nemintuite” din imperiu dadeau oarece semne de neliniste si ca prusacii aroganti isi impuneau din ce in ce mai agresiv stilul de viata materialist, pur rationalist. Tocmai de aceea o actiune patriotica mareata, chiar si paralela, ar fi reconfirmat rolul grandios al Austriei in lume si, pe cit posibil, si al imparatului.

Responsabilul cu Actiunea fusese numit un oarecare conte Leinsdorf care, de nobil ce era, isi delegase responsabilitatea Diotimei, sotia frumoasa si inteligenta a unui modest, dar harnic diplomat. Mai departe, venise rindul Diotimei sa se inconjoare de oameni cu idei, precum varul ei Ulrich, ori capitalistul Arnheim, ambii avind insa cite un mare defect. Ulrich, de pilda, era total lipsit de insusiri, in timp ce Arnheim, desi avea o multime, era prusac. Inutil de adaugat ca Ulrich si Arnheim se displaceau reciproc. Ulrich “nu-l tolera pe Arnheim, pur si simplu din principiu nu putea suporta modul de existenta de tipul lui Arnheim. Combinatia aceasta de spiritualitate, afacerism, bunastare si eruditie ii era insuportabila in cel mai inalt grad” (pag 223). Pe de alta parte, Arnheim gindea: “Omul acesta [Ulrich] era lipsit de orice nevoie si dorinta fata de ceea ce da greutate si substanta vietii, zelul sau realist, care nu putea fi negat, nu se straduia spre posesiunea lucrurilor [...] Ii lipseste, deci, in intregul lui ceva!”, ca mai apoi, sa recunoasca totusi ca “Omul acesta are suflet” (pag. 712).

Ma rog, nu se stie daca m’en fichismul lui Ulrich, dragostea lui Arnheim fata de Diotima, succesul ideii de actiune paralela (fiindca da, intentia capatase o faima nebanuita, iar saloanele Diotimei devenisera neincapatoare pentru tot felul de oameni cu idei), ori toate astea la un loc au generat planuri de actiune cit se poate de aberante. De la un An Nietzche, idee cit se poate de respectabila, s-a ajuns, apoi rapid, la propuneri despre infiintarea unui An Ulrich, a unui secretariat pentru precizie si spirit, asta ca sa nu mi vorbim despre maretul concept de mintuire, religioasa ori nu. Religia fusese si ea luata in calcul ca idee “importanta si mare” pentru care merita sa te implici in a traduce-o in viata.

Ei bine, si personajele lui Musil discuta aceste idei, le dezbat, le analizeaza si psihanalizeaza (by the way, una dintre idei era si aceea de a-l scapa de la condamnarea la moarte pe Moosbrugger, un criminal care ucisese citeva prostituate), le dau de-o parte, revin asupra lor si mai apoi le resping hotarit in momentul in care o alta idee, oricit de confuza ar fi fost ea, le venea in minte. Ca vorbeam de religie, iata ce gindea Arnheim: “Dumnezeu este in sensul cel mai profund al cuvintului inactual, anacronic; nu reusim sa ni-l imaginam in frac, proaspat ras si pieptanat cu carare, ci il gindim patriarhal” (pag. 251). Ulrich, pe de alta parte, ii prezenta Diotimei paradoxul teologic : “Gindeste-te numai: daca Dumnezeu a hotarit totul dinainte si stie totul dinainte, cum poate omul sa pacatuiasca? Este o intrebare veche de cind lumea si, vezi dumneata, continua sa fie o intrebare cit se poate de actuala. S-a format astfel o reprezentare derutanta cu privire la Dumnezeu – aceea a unui intrigant. I se aduce ofensa pe baza propriului consimtamint” (pag. 612).

Pe linga idei, in “Omul fara insusiri” exista si dragoste; dar nici cu ea nu se intimpla nimic. Nimic intre Diotima si Ulrich (fiindca Diotima il iubea pe Arnheim), nimic intre Ulrich si Clarissa cea nevrotica, mai nimic intre Ulrich si Bonadea cea nimfomana, aproape nimic intre Ulrich si Gerda, nimic intre Soliman si Rachel (caci Rachel il iubea pe Ulrich), nimic intre Ulrich si Rachel. Cel mai frustrant e insa ca nu se intimpla chiar nimic intre Diotima si Arnheim, desi cei doi se iubesc reciproc. Arnheim chiar era suprins de o astfel de dragoste tirzie, care-i afectase viata metamorala, “adica cea mai tainica, si din cauza aceasta el o privea uneori pe Diotima cu invidie. La urma urmei, ea nu era decit sotia unui functionar – e adevarat avind stilul cel mai desavirsit, totusi lipsita de acea cultura umanista elevata pe care doar puterea o poate darui” (pag. 507).

Nu ma mai lungesc (desi as mai avea cu ce) si inchei subliniind gratia, profunzimea, inteligenta si ironia lui Musil. Iar toate atributele astea stilistice le-am gasit cursive, insa deloc uniforme. Mi s-au parut a fi asezate in layers, ca-ntr-un Photoshop document, in care o imagine se construieste in straturi care, in final, nu se contopesc unul cu altul. Probabil ca de aici vine si dificultatea de a citi cartea; e clar ca-ti trebuie rabdare si timp pentru ea...insa rasplata e pe masura.

PS Totusi, n-am regasit in “Omul fara insusiri” fiorul ala liric din “Trei femei”.
PPS Traducerea lui Mircea Ivanescu este de nota 20!! Cita munca ...si cita inspiratie!!

Un evreu de pe pamintul Israelului
Booon! Deci, trag aer in piept si pot sa spun ca am supravietuit anul acesta:
-crizei financiare,
-concedierilor in masa, si
-deadline-urilor nebune din noiembrie.
Ca urmare, back in business cu una-alta despre ce-am mai citit, ce-am mai vazut si ce-am mai auzit.

Incep cu Amos Oz si cu pantera lui din subterane (Panther in the Basement, Vintage, 1997), nu doar pentru ca am devorat cartulia in ultimele doua zile, dar si inspirata fiind de ultimul post al lui katikaland. Asemenea cartii lui Foer, in “Panther in the Basement” este vorba despre un copil destept, vremuri grele si-un manifest umanist.

Proffi, personajul lui Oz, are 12 ani si este “luptator” de rezistenta. E creierul unei “organizatii clandestine”, LSM (Libertate sau Moarte), cu sediul in niste subterane ale orasului si care are obiectivul de a arunca, nici mai mult, nici mai putin, decit o racheta de productie proprie asupra Parlamentului din Londra. Se cuvine sa amintim si contextul: locul-Jerusalim, anul 1947 – penultimul an al dominatiei britanice. Adevarata rezistenta impotriva “perfidului Albion” se dadea insa la suprafata, noaptea ...si era sustinuta de chiar parintii lui Proffi. De mama lui, cu mintea limpede si cu doi ani de studii medicale, si de tatal lui, cercetator istoric, miop si mult prea utopic. Toate rudele, ucrainene – din partea mamei - si poloneze – din partea tatalui-, fusesera exterminate in lagarele naziste. Ca urmare, datoria lui Proffi era de a se opune oricarui ocupant al noului pamint Israel, asa ca prietenia cu atipicul dusman, sergentul Dunlop, alaturi de interesul erotic pentru sora mai mare a camaradului sau Ben Hur, erau tradari curate, "perfide si/sau cinice".

Iar organizatia LSM, sergentul Dunlop (cel care iubea evreii si care se oferise sa-l invete pe Proffi engleza la schimb cu ebraica) si mai ales Yardena fac din “Panther in the Basement” un “rites-of-pasages novel”. Fac un roman in care lucrurilor complicate li se aloca intrebari sau defintii pe cit de simple, pe atit de grave; fac un roman in care inocenta inteligenta genereaza mult umor; fac, pe scurt, o lectura cit se poate de agreabila. Ironica si substantiala.

M-a impresionat descrierea bibliotecii tatalui, una monumentala, de speriat englezii si in care cartile isi aveau locul lor bine stabilit pe rafturi, brosurile “cerseau” locuri macar temporare de subsol, iar hartile ocupau pereti intregi de camera. Chiar patul parintilor se deschidea, aici, ca o carte.

Un sfert (si) din secolul meu
E clar ca n-o sa fiu in stare sa selectez si sa filtrez toate notele de lectura pe care le voi avea atunci cind voi termina (oare cind??) “Secolul meu/Mit århundrede, pe daneza” (Gyldendal, 1999) de Günter Grass. Asa ca m-am hotarit pentru postari in serial: azi epidsodul I, despre primii 25-30 de ani ai secolului XX, un secol reconstruit si ... salvat de maestrul Grass.

Ca prima idee, “Secolul meu” recicleaza o tehnica analitica pe care autorul a mai folosit-o si-n “Calcanul”; aceea de a descompune istoria, ca mai apoi s-o recreeze din perspective diferite. Si daca in “Calcanul”, istoria milenara “de gender” a fost impartita la 9 luni de graviditati seculare, in “Secolul meu”, istoria agitata a veacului trecut - marcata de conflicte sociale si politice, de razboaie singeroase, de crime inimaginabile, de transformari dramatice – e impartita la 100, distribuita unor povestitori (printre care si Grass insusi) ca, mai apoi, povestile lor sa fie asamblate, an cu an, pina la granita noului mileniu.

Evident ca “Secolul meu” este unul germanic, insa perspectiva asta nu-i deloc ingusta asa cum ar parea la prima vedere. Pina acum, fiecare an a fost pentru mine o surpriza. Micile evenimente nemtesti dintr-un an sau altul s-au dovedit perfect integrate in istoria ampla, mondiala; prin contrast, marile evenimente au fost deturnate subtil, disociate si analizate pe bucati, pro si contra.

De pilda anii primului razboi mondial: 1914-1918. N-o sa gasiti deloc batalii si tratate, ci o intilnire epocala intre Remarque si Jünger, pusa la cale 50 de ani mai tirziu de o studenta elvetianca. Cei doi aveau sa-si explice, pe teren neutru, ideile total diferite despre razboi si efectele acestuia, asa cum le-au redat la vremea lor in “Nimic nou pe frontul de Vest” si, respectiv, “Furtuna de otel”. Chiar si dupa 50 de ani si detasate argumente, parerile celor doi ramin ireconciliabile. La despartirea de la gara, Remarque si Jünger se saluta fara a-si da insa mina. “5 ani mai tirziu, murea Remarque. Jünger se gindea, probabil, sa supravietuiasca secolului” (pag. 57), asa cum “Furtuna de otel” supravietuise glorios celui de-al III-lea Reich.

Grass e, ca intotdeauna, provocator si plin de-o ironie muscatoare. Portretul pe care unul sau altul dintre “povestitorii” lui i-l face “Majestatii Sale, Kaizerul Wilhelm al-II-lea” e curata caricatura. De pilda, anul 1905 cind criza din Maroc l-a obligat pe Majestate sa calatoreasca la Tanger. Cu exceptia unui incident minor, cind kaizerul s-a-mpiedicat la mal, prezenta lui acolo a fost una...stralucitoare! Asta gratie evident, coifului sau impunator de aur, dupa care au fost rapid turnate miniaturi comerciale c-un success imens la public. De buna seama, nu calitatea de suvenir a contribuit la popularizarea coifului miniatura, ci utilitatea lui practica, pe post de scuipatoare (constat ca scuipatul e ocupatie de baza la musulmani :-)

Stralucitor a fost si anul nasterii lui Grass, 1927, in constrast evident cu anii din urma si cu cei care aveau sa vina. Oare de ce, se-ntreaba autorul? Oare din cauza stabilizarii marcii germane, ori poate datorita aparitiei lui “Sein und Zeit”? Si aici urmeaza o fraza savuroasa, pe care nu-s in stare s-o traduc fara sa-i ciuntesc sarcasmul. Oricum incerc, fiindca-i prea misto. Deci: “Sein und Zeit, o carte care tocmai aparuse c-un tam tam pretentios si dupa care toti snobii incepura sa heideggereze in cronicile lor” (pag. 79).

Da’ gata cu heideggeratu’, ca acusi se termina anul. Revin curind (sper) cu episodul doi.

PS Uitasem de 1922, anul asasinarii lui Rathenau, an povestit de-un agent secret care intuise atentatul. Insa nu de asta mi l-am amintit pe Rathenau, ci pentru ca el ar fi fost modelul dupa care Musil l-a creat pe Arheim. Si ca sa vezi conincidenta, pe Musil il citesc in paralel si mai am 300 de pagini (huh) pina termin volumul 1 al “Omului fara insusiri”! (greu am mai intrat cu cartea asta in rezonanta, insa acum o gasesc mi-nu-na-ta).

Totul se transforma
Tocmai am terminat de citit, (a doua oara!!!), “Skygge Baldur/Vulpea Argintie/The Blue Fox” (Athene, 2005) a lui Sjón. E una dintre cele mai scurte carti citite de mine anul acesta (are 117 pagini) si clar, una dintre cele mai bune. E delicata, dar si obraznica; lirica si comica in acelasi timp; simpla, dar subtila; rationala, insa si mistic absurda. E ceva pe care nu-l(o) poti incadra usor intr-un anumit gen literar; nu-i roman, nu-i poezie, nu-i poem, nu-i fabula Si-i toate astea la un loc.

Titlul e superb, insa ma tem ca nu exista traducere potrivita, semnificativa pentru el. In carte, Skygge Baldur este numele pastorului din Brekka, preot despotic si vinator de vulpi, asta in timpul liber pentru a-si rotunji modestele venituri. Pe de alta parte, in mitologia islandeza, skygge baldur e un animal jumatate pisica – jumatate vulpe polara (argintie, cenusie): in plus, un “skyggefuld mand” e un demon teluric.

Cuprinsul are trei parti mari si late, dar si diferite, aparent independente si pe care un epilog epistolar le conecteaza si explica.

Prima parte e ... poezie. Vinatorul -Skygge Baldur si vinatul – vulpea argintie se urmaresc pe crestele inzapezite ale Brekkei, se atrag si se resping intr-un dans primejdios, se provoaca reciproc sfindind furtuna. Dupa doua zile de stat mai mult sub zapada, pe 11 ianuarie 1883, Skygge Baldur impusca vulpea.

A doua parte are tot doua zile (8-9 ianuarie 1883) si etaleaza povestea Abbei si a salvatorului ei, dupa moartea si inmormintarile ei :) Abba suferea de Sindromul Down si fusese gasita cu burta la gura pe un vas esuat. Citeva luni mai tirziu, naturalistul si boemul Fridrik B. Fridjonsson, intors temporar (asa credea el) de la Copenhaga, o intilneste intr-un cotet, legata si gata sa fie trimisa in judecata pentru omor (se pare ca-si ucisese pruncul). Fridjonsson o salveaza, invocind iresponsabilitatea femeii, si o ia cu el la ferma din Brekka, unde o ingrijeste si-i ofera afectiune. Aici Abba se dovedeste a fi cucernica; vocabularul ei sarac, idiomatic ii include pe Dumnezeu, Isus si psalmi. Ar fi cintat bucuroasa si-n Biserica, daca pastorul Baldur nu i-ar fi cerut raspicat lui Fridjonsson sa n-o mai aduca la slujbe, caci “cuvintele Domnului nu trebuie deranjate de bilbiielile idiotilor” (pag. 73). Asa se face ca la moartea Abbei, Fridjonsson trimite la biserica un cosgiuc in care nu se afla trupul idioatei, ci “o fata de plapuma umpluta cu 30 de kg. de rahat de vaca, scheletul unei oi batrine, un butoi gol de tuica, bucati de lemn puterzite si o oala ruginita, mustind de urina” (pag. 74). Abba avea sa fie-nmormintata, fara proet, intr-un loc mult mai frumos decit cimitirul din curtea bisericii. Insa odata cu sicriul, naturalistul ii trimite lui Baldur si un plic in care se gaseau bani pentru serviciul funerar si o scrisoare cu un PS ciudat: “Noaptea trecuta am visat o vulpe argintie. Fugea de-a lungul vaii si era mare, c-o blana lunga si groasa”.

A treia parte, urmeaza primei parti, intre 11 si 17 ianuarie 1883, cind vinatorul si vulpea impuscata sint aruncati de avalansa intr-o crevasa, supravietuind amindoi miraculos :)) La fel de miraculos se produce si metamorfoza lui Skygge Baladur in vulpe, primul inecindu-se in intuneric, a doua iesind la lumina si implinind profetia pitagoreana din jocul de lemn al Abbei: “Omnia mutantur – nihil interit”. Asa cum spuneam, explicatiile se gasesc in epilog!

Recomand cartea asta cu caldura; iar Sjón e clar un talent.

Absurdistan indian

Cine n-a auzit de boomul asiatic? Malayesia, Coreea de Sud, India, China? Si daca “tigrul Malayesiei” a fost pus la pamint in anii ’90, nu acelasi lucru se poate spune acum despre India si China, regine ale outsourcingului. Doar ca intre tigrul alb indian si China cea galbena exita o mica-mare diferenta: “democratia”. Taman pe asta vrea sa sa puna accent personajul lui Aravind Adiga, Balram Halwai, numit cindva “The White Tiger” (Atlantic Books, 2008), in emailul lung de 7 zile pe care i-l adreseaza premierului chinez Jiabao.

Vizita in Bangalore a oficialului chinez ii ofera lui Balram nu doar prilej de a impartasi, cu cineva aparent interesat, o experienta profesionala cit se poate de personala, dar si oportunitatea de a se confesa. Caci indianul, antreprenor la “The White Tiger” -companie de transporturi de succes- este un criminal; unul cautat de politie, dar imposibil de gasit, fiindca Balram a avut inteligenta de a trece din lumea “intunericului” in cea “a luminii”.

Printr-o proza directa, satirica, cinica si fara nicio urma de subtilitate, Aravind Adiga se lupta, in “The White Tiger”, cu ceea ce inseamna “democratia indiana”: spirit de casta, coruptie, rapacitate, dar si creativitate. Iar Balram Halwai este un produs made in India 100%. Acea Indie segregata in caste; jumatate stralucitoare, jumatate mizerabila; jumatate educata, jumatate analfabeta; jumatate bogata, jumatate muribunda. O Indie in care si cele mai curate idealuri se murdaresc si in care singura sansa a celor din “intuneric” de a fi priviti drept oameni este banul.

Balram porneste de jos, din intuneric, fiul fara nume al unui conducator de ricsa. La scoala promite (datorita istetimii sale dar si a cunostintelor despre Marele Socialist), insa este curind retras si pus la munca de bunica paterna, pentru a intretine numeroasa familie si vaca sfinta din ograda. Invata sa sofeze si are norocul sa fie angajat, ca sofer desigur, de Mr. Ashok, proaspat venit din America, democrat si insurat cu o...o necredincioasa, necuviincioasa, o americanca, ce mai!! Insa parerea minunata despre Mr. Ashok dispare rapid de indata ce constiinta acestuia e corupta, de indata ce sotia (care dovedeste a avea constiinta) il paraseste, de indata ce Mr. Ashok mituieste si iar mituieste si iar mituieste guvernanti. Asa ca Balram decide si ucide cu singe rece, fura mita si purcede la Bangalore, “the world’s centre an technology and outsourcing”, unde mituieste si reuseste.

“The White Tiger” e o poveste despre capitalism si democratie, spusa de cel mai fidel votant al Indiei care nici macar nu a trecut vreodata pragul unei cabine de vot. O poveste amara despre un succes indian; un succes care, din cauza “democratiei”, nu are sorti de izbinda in fata “omului galben” comunist.

Aravind Adiga arata o Indie care seamana teribil cu Absurdistanul lui Gary Shteyngart. Stilul lui direct e plin de spirit, e acid, insa n-are nimic din eleganta clasica a lui Naipaul, din sensibilitatea lui Roy ori din vivacitatea si stralucirea lui Rushdie (asta ca o comparatie cu alti Man Booker Prize Indians pe care i-am citit). Pe mine, una, “The White Tiger” nu m-a impresionat.

Argos, pestele si cultura
Pe Sjón l-am descoperit cu totul intimplator pe un forum de discutii despre premiul Nobel pentru Literatura. Nu, nici vorba ca Sjón sa fi fost luat in calcul pentru un astfel de premiu, insa citiva literati suedezi il considera(u) una dintre marile sperante ale Nordului.

Sjón este cunoscut mai degraba ca textier al cintecelor lui Björk (de altfel, a primit si o nominalizare la Oscar pentru contributia lui literara la filmul lui von Triers, “Dancer in the Dark”). Insa din 2005 incoace, de cind cartea sa, “Skygge-Baldur /The Blue Fox”, a primit Premiul Comitetului Nordic pentru Literatura, Sjón a inceput sa fie tradus si cunoscut si pentru romanele sale.

Unul dintre acestea este “Splinten fra Argo/(Aschia din Argo)/The Whispering Muse” (Athene, 2006), carte pe care am citit-o saptamina trecuta pe daneza, mai intii poticnit, dar mai apoi din ce in ce mai cursiv. Si asta, fiindca zapaceala de la inceput s-a transformat in curiozitate, consideratie si ....amuzament. “Splinten fra Argo” e, in opinia mea, o gogomanie mitologica neconventionala, originala si de aceea interesanta.

In linii mari, subiectul pare simplu. Valdimar Haraldsson, un islandez batrin din Copenhaga, nitel rasist si gaunos e invitat sa participe, la sfirsitul anilor ’40, la prima calatorie pe mare a unui vas comercial danez. Pasiunea lui Haraldssom pentru peste si cultura, mai bine spus, pentru legatura dintre consumul de peste si longevitatea nordicilor, ii atrasese prietenia lui Herman Jung-Olsen, un influent armator, dar si un mare mincator de peste. Dupa ce Herman moare intr-o incaierare marinareasca la Viena, tatal acestuia, Magnus Jung-Olsen, ii lanseaza lui Haraldsson invitatia, in semn de respect pentru memoria fiului (ehh...aci n-am putut sa nu ma-ntreb citi ani o fi avind Magnus, din moment ce Haraldsson batea bine spre 80. Da’ cre’ ca de la peste li se trage :-) Buun....

Odata ajuns pe nava noua si moderna, islandezul nu are doar supriza sa constate ca echipajul se hraneste cu peste doar din an in Paste, ci sa-l cunoasca si pe cirmaciul Kaineus care, dupa ce duce la ureche o bucata de lemn asemenea unui diapazon, se apuca sa depene in fiecare seara povesti de pe cind el, Kaineus, era argonaut!!! Si uite-asa, pe linga mitul mincatorilor de peste (haha, Haraldsson inca mai credea ca oamenii au branhii), asistam si la o amestecatura deliranta intre mitologia greaca si cea scandinava. Povestea lui Gudrun si Sigurd isi face loc printre cea a Hypsypylei, a lui Jason si a linii lui de aur, iar razboiului troian se suprapune metamorfozarii ovidiene a lui Kaineus, din femeie in barbat si mai apoi in pescarus. E clar, nu?? Haraldsson isi da seama (gratie si inrudirii cu ginerele psihiatru) ca numitul Kaineus are un motiv medical cit se poate de serios sa tot auda voci din bucata aia de lemn. Asta chiar daca bucata aia provenea din catargul de pe Argos care era din lemnul vorbitor daruit de insasi Athena lui Jason.

Sjón e, in “Splinten fra Argo”, si poet (are niste descrieri lirice care mi-au placut mult) si scriitor: unul franc, ironic, absurd, obraznic si suprarealist. Sint niste faze irezistibile, de un umor aproape negru, in cartea asta. De pilda, chiar sfirsitul, cind aflam cui i se datoreaza revigorarea unei anumite parti din corpul islandezului (demult nefolosite), la intoarcerea la Copenhaga! E clar, nu??? :))

Sex, Willie Somerset si Vidia
“Half a Life” (Picador, 2002) de V. (Vidia) S. Naipaul e o carte despre care, sigur, nu poti sa nu vorbesti. Dincolo de limpezimea ei stilistica, de eleganta si profunzimea cu care sint tratate citeva teme mari si incomode (cea a diferentelor de casta, de rasa, influenta imperiilor in colonii) e ceva in cartea asta care, pe mine una, m-a intrigat. Un fel de amaraciune, destul de funny pe alocuri, o sinceritate cumva mult prea personala, prea intima, un ceva care vine din traire, din experienta. A fost inevitabil deci sa nu-l asociez pe eroul din “Half a Life”, Willie Somerset Chandran, cu V.S. Naipaul. Si intuitia nu m-a inselat.

Willie s-a nascut in anii ’30, in India, ca un “backward”, “untouchable”. Tatal, desi Brahmin, se casatorise partial prosteste, partial din revolta juvenila, cu o tinara de conditie joasa, iar efectul acestui gest, oarecum fortat, a fost acela ca urmasii brahminului aveau sa fie si ei niste backwards. Asa ca sansa lui Willie si a surorii lui Sanjia de a fi priviti ca oameni a reprezentat-o strainatatea. Willie ajunge la Londra ca student; aici afla cite putin din ce inseamna discriminare rasiala, dar si viata boema de Notting Hill, ajunge sa i se publice chiar o carte de povestiri si, mai ales, ajunge sa se descopere sexual, dar din perspectiva altora. Willie face prima oara sex cu prietena prietenului sau, apoi se indragosteste de iubita editorului sau si, cind apare Anna, o tinara jumatate africana, jumatate portugheza, se agata de ea in speranta de a-si schimba viata. Si si-o schimba, mutindu-se la ferma Annei din Mozambic, depasindu-si conditia de backward, dar neatingind-o pe cealalta de “pur”. Implinirea sexuala vine si ea, dar nu in compania Annei, ci mai intii in cea a prostituatelor africane iar, mai apoi in cea a Garcei, amanta sincera, trista si experimentat(l)a. Viata dubla a lui Willie e acceptata paradoxal de Anna care, in cele din urma, e parasita atunci cind si portughezii parasesc Mozambicul. Argumentul lui Willie e ca traise 45 de ani, a “half a life”, dar a altcuiva; a Annei, in ultimii 18 ani.

Ei, si aici recunosc ca personajul lui Naipaul, Willie Somerset Chandran, desi simpatic, m-a intrigat. M-a intrigat lipsa lui implicare, dar mai ales egoismul de a “apuca” oferta care sa-l faca din backward om, si asta fara a oferi mai nimic la schimb. Take, enjoy and leave. Cred insa ca sinceritatea aia care se citeste printre rinduri m-a facut sa aflu mai multe despre Naipaul. Citind fragmente din biografia lui, am realizat ca asemanarea cu Willie nu e deloc intimplatoare. Naipaul se casatoreste in 1955 cu Pat, o englezoaica de origine modesta, avind doar impresia ca o iubeste. O lasa sa se descurce singura cu rudele care nu-i accepta backgroundul si-si gaseste refugiu sexual, timp de 25 de ani, in bratele unei alte femei, jumatate argentinianca, jumatate englezoaica. Pat accepta relatia si scrie in jurnal: “Tonight, by the fire, Vidia told me he was very excited about his two books but did not know about the other half of his life. That he was now two people”. Iar cind Pat se lupta cu cancerul, Naipaul renunta la amanta, dar isi cunoaste si viitoarea sotie, pe care o instaleaza apoi in casa londoneza, la doar o zi dupa moartea lui Pat.

Asa ca, pina la urma, “Half a Life” is not an invention. Insa, “it is not exact about the countries, periods or situations it appears to describe”.

Tortionarul
Dupa primele 8 pagini, aproape ca-mi parea rau dupa banii cheltuiti pe cartea lui Edwidge Danticat, “The Dew Breaker” (Abacus, 2004). Un stil cit se poate de simplu si o poveste ce parea detectivistica despre o tinara artista, Ka, si tatal ei disparut din camera de hotel. Insa odata cu (re)aparitia tatalui, povestea se rasuceste neasteptat, iar ceea ce-i urmeaza e cit se poate de interesant, captivant si impresionant.

“The Dew Breaker” e de fapt o colectie de 9 povestiri despre imigranti haitieni; crimpeie din viata lor prezenta, de new yorkezi, si din cea trecuta, de victime ale regimului lui Duvalier. In afara de New York si Haiti, ceea ce leaga personajele si povestirile lui Danticat este el - calaul, tortionarul, the Dew Breaker (Dew Breakers erau numiti in creola, paradoxal de liric, membrii militiei Tonton Macoutes, specializata in torturarea si uciderea civililor, oponenti sau nu a Duvalierilor).

Calaul lui Danticat, tatal initial disparut, este si el astazi un imigrant: un membru respectat al comunitatii, un tata de familie ireprosabil, cu o istorie oficiala si falsa de victima. Dovada o reprezinta cicatricea adinca pe care-o poarta cu sfiala parca, pe obrazul sting. Rezerva cu care abia isi aminteste trecutul, tacerile si semnul de pe fata il fac un gen de erou in ochii lui Ka, o obsesie artistica. Insa atunci cind tinara desavirseste o sculptura a tatalui, una exemplara pentru tatii haitinei, el ii marturiseste trecutul.

Acest trecut impardonabil il bintuie pe el, pe sotia lui credincioasa, pe chiriasul de la subsol, pe croitoreasa de rochii de nunta, pe alte citeva zeci de haitinei din New York. Iar daca el si sotia traiesc cu spaima ca va fi recunoscut, victimele traiesc cu groaza ca trecutul, de fapt, nu s-a sfirsit.

“Aline [o jurnalista care urma sa scrie o nota despre iesirea croitoresei, Beatrice, la pensie] had never imagined that people like Beatrice existed, men and women whose tremedous agonies filled every blank space in their lives. Maybe there were hundreds, even thousands, of people like this, men and women chasing fragments of themselves long lost to others” (pag. 117).

“The Drew Breaker” e o carte in care autoarea reconstruieste la scara mica, aproape personala, traumele pe care un regim dictatorial si violent represiv le-a provocat, inainte de 1986, fiecarui haitian in parte, victima ori calau. Cel putin, asa se explica ambiguitatea cu care Danicat l-a construit pe tortionar. “The Drew Breaker” poate fi privita si ca o carte despre recistigarea “linistii diminetilor cu roua”, despre cautarea echilibrului personal si social.

PS fara muschetari

N-a fost sa ia Nobelul anul acesta niciun poet, niciun american si niciunul dintre favoritii mei.

Nobelul pentru literatura 2008 went to..."Jean-Marie Gustave Le Clézio - author of new departures, poetic adventure and sensual ecstasy, explorer of a humanity beyond and below the reigning civilization".

Hmmm...suna interesant! :)

3 muschetari

Gata, m-am hotarit. Anul asta am trei favoriti la Nobel, outsideri toti trei. Unul este Salman Rushdie, altul Philip Roth si al treilea, Mario Vargas Llosa.

Rushide, se spune, n-are nicio sansa in fata juriului suedez, fiindca juriul n-ar avea atita nerv incit sa (mai) suporte, de data asta in mod direct, un alt “scandal al caricaturilor”. Roth, din pacate, ar fi prea american , iar Lloasa - demult prea faded.

Om trai si om afla cine-i inNobilatul joi, la ora 11 GMT.

Bogi

Vorbind de Dumnezeul lui Dore, sau mai degraba de cel al personajului lui Lindgren, mi-a aparut in minte …o ilustratie :) Cea a unui Dumnezeu pamintean, cu picioare de Charlie Chaplin, cu margini albe groase, cu butoni mari si tigara.. Un Dumnezeu rastingnit pe asfalt care pironeste, cu ochi rotunzi, cerul. Un Dumnezeu reflectat de Nabokov din cer pe pamint, in povestirea “Gods” (Bogi, pe ruseste), scrisa in 1923, culeasa de mine de pe podcast si citita, apoi, in ”Collected Stories” (Penguin Classic, 2001).

“We go out on the balcony. It's spring. Below, in the middle of the street, a yellow-curled boy works lickety-split, sketching a god. The god stretches from one sidewalk to the other. The boy is clutching a piece of chalk in his hand, a little piece of white charcoal and he's squatting, circling, drawing with broad strokes. This white god has large white buttons and turned-out feet. Crucified on the asphalt, he looks skyward with round eyes. He has a white arc for a mouth. A log-sized cigar has appeared in his mouth. With helical jabs the boy makes spirals representing smoke. Arms akimbo, he contemplates his work. He adds another button....”

Gods e o poveste de-un lirism sfisietor; un cuplu tinar se agata cu disperare de soarele primavaratic, de animatia orasului in care-au emigrat, in incercarea de a redescoperi frumusetea vietii dupa tragedia pierderii propriului copil... atit de mic. Nu stiu daca e vorba de-o experienta personala a lui Nabokov, insa durerea pe care tinarul barbat o citeste in ochii sotiei e redata cu atita tristete, incit descrierea ei te induioseaza. Dimitri Nabokov, fiul scriitorului si cel care a tradus povestirea, spune ca ea a fost scrisa pe cind Nabokov lucra la cea mai importanta piesa a lui de teatru, “Tragedia Doamnei Morn”.

P.S. De pe acelasi podcast, am mai auzit “Youth, Beautiful Youth” a lui Herman Hesse, o povestire despre amintirea intoarcerii acasa a unui tinar plecat la studii (e calda, melancolica si poetica, e ceva neasteptat de la Hesse, din punctul meu de vedere) si “Where Are You Going, Where Have You Been?” a lui Joyce Carol Oates, o incercare “In Cold Blood”, realistica si empatica.

O sancta simplicitas
Sa-l citesti pe Torgny Lindgren nu e greu; e simplu si cursiv si narativ. Mai dificil e, cred, sa-i patrunzi simplitatea asta-amagitoare si sa-l citesti …dincolo de cuvinte. Caci, “litera ucide, iar duhul da viata”, asa cum scrie in Biblie si asa cum ajunsese sa creada bunicul celui care povesteste “Biblia lui Doré” (Polirom, 2006). O carte spusa simplu, intr-un dictafon marca Sony MZN 710, de catre un personaj simplu, despre o forma de arta simpla. Iar rezultatul e o carte uimitor de complexa.

Personajul este dislexic (alexic). Nu poate citi, nu poate scrie, motive pentru care educatia lui s-a petrecut la needucabili, pe vremea cind dislexia era considerata handicap mental. Personajul vede lumea in imagini, mai precis prin imaginile lui Gustave Doré din Biblia acestuia ilustrata, carte pe care o studiase impreuna cu bunicul. Din cauza statutului ei literar discutabil, Biblia lui Doré a fost pusa la pastrare, iar personajul a incercat o viata sa o reproduca, imagine cu imagine, linie cu linie. Acum, dupa ce a terminat-o, povesteste.

Asta e plotul simplu-al cartii. In spatele lui am descoperit insa cel putin trei teme: a dragostei filiale, a dragostei crestine si a relatiei dintre original si copie in arta. Dragostea filiala este, de fapt, o paradigma a dragostei fata de Dzeu. Este un dar, o relatie bazata pe incredere, pe daruire, chiar daca tatal dispretuieste defectul baiatului si chiar daca baiatul observa ca Tatal nu inseamna doar bunatate, ci si pedeapsa si macel. Scrisoarea tatalui e mental (re)creata, asa cum din Biblia recreata a lui Doré lipsesc carnagiile, iar mortii sint cu 2.000 mai putini. Iar copia, nu falsul, ofera libertatea de corectie, desi unii considera copiile, “in zona obscura dintre autentic si fals. Ele contribuie la cantitatea artei. Dar ii scad gradul de puritate” (pag. 198).

Citisem ca Torgny Lindgren e un scriitor profund crestin, insa dupa “Biblia lui Doré” m-am intrebat daca nu cumva credinta e pusa sub semnul indoielii. Nu cumva doar un personaj naiv si imatur emotional poate crede, fara nicio urma de-ndoiala, in Tatal sau razbunator? Un posibil raspuns l-am gasit in teza de doctorat a directorului de la needucabili: teza “despre omul de stiinta Pascal, care fusese cel mai vestit savant al timpului in domeniul vidului, reusise ca teolog sa umple acest vid cu Dumnezeu sau, mai corect spus, aratase ca aceste doua elemente sint unul si acelasi. Vidul, adica vacuumul eternitatii, este Dumnezeu, Tatal nostru” (pag. 118). Ma mai intreb daca un alt raspuns n-ar putea fi dat citind “Biblia lui Doré” in contextul trilogiei din care face parte (primele doua volume sint ”Miere de bondari” si ”Caltabosul”)? Oricum, personal, desi nu-mi displace, nu-l pot considera pe Lindgren unul dintre favoriti!

Hullo, person!
E greu de crezut ca intr-o cartulie de doar 128 de pagini ar putea-’ncapea nu doar literatura, dar si metafizica de calitate. Acest lucru este insa posibil …ei da, in cazul lui Nabokov! Elegant, riguros, spiritual, profund si provocator, Nabokov se joaca, in ”Transparent Things” (Vintage, 1989), cu limbajul, timpul, spatiul, realitatea si memoria.

Publicat in 1972, romanul imi aminteste oarecum de “Everyman” al lui Philip Roth, insa Hugh Person, personajul din “Transparent Things”, e mai sofisticat, dual, contradictoriu. E un inadaptat (ca Lujin), e victima, dar si criminal. Numele lui -Person (corrupted "Peterson" and pronounced "Parson" by some)- ofera prilej de generalizare; iar Nabokov il exploateaza din plin, la schimbarea subtila a planurilor de referinta de la Hugh la…everyman.

Teoria person(ala) a timpului are trecut, prezent si viitor, insa, “perhaps if the future existed, concretely and individually, as something that could be discerned by a better brain, the past would not be so seductive: its demands would be balanced by those of the future. Persons might then straddle the middle stretch of the seesaw when considering this or that object”. Iar Nabokov chiar balanseaza trecutul si viitorul lui Person, in timp ce Person insusi se lanseaza in trecut! E un paradox superb aici, a carui logica se dezvaluie treptat, odata cu semnificatia de limbo a lucrurilor transparente.

Totul este in cerc: timpul – al carui viitor se sfirseste in trecut, realitatea care se imbina cu visul, spatiul care e acelasi si … ultima vizita a lui Person in Witt, un mic resort de ski, in Alpii elvetieni. In timpul primei vizite, cu 18 ani in urma, tatal lui Person moare. In timpul celei de-a doua, Hugh o cunoaste pe viitoarea sotie, Armande –“a dry-souled, essentially unhappy woman”, iar in timpul celei de-a treia, o ucide dormind (o stringe de git, visind ca o impiedica pe Armande sa sara pe geam in timpul unui incendiu). Si-atunci ce rost are cea de-a 4-a calatorie, pelerinajul, intr-un loc in care “he had never experienced […] anything but boredom and biterness"? Se afla Person in cautarea timpului pierdut? Nu. El cauta, mai degraba, ceva fara forma, fara substanta, cauta lucrul transparent, o imagine.. a dragostei? “The desideratum was a moment of contact with her essential image in exactly remembered surroundings”. Odata recolectate imaginea si spatiul, timpul se roteste si el, trecutul redevine prezent, iar visul realitate.

Din “Transparent Things” nu lipseste nici ceea ce cred c-ar putea fi, tralatitiously speaking, o ars poetica nabokoviana (Tralatitious -un sinonim pentru metafora- este romanul scriitorului R, de a carui corectura se ocupa Parson). “The most we can do when steering a favorite in the best direction, in circumstances not involving injury to others, is to act as a breath of wind and to apply the lightest, the most indirect pressure such as trying to induce a dream that we hope our favorite will recall as prophetic if a likely event does actually happen. On the printed page the words "likely" and "actually" should be italicized too, at least slightly, to indicate a slight breath of wind inclining those characters (in the sense of both signs and personae).”

Si din “Transparent Things” nu lipseste, evident, nici dispretul pentru psihanaliza freudiana, de care Hugh Parson a avut parte la ospiciu :))

De gustibus
Imi palc(e) , nu-mi plac(e) - o leapsa lansata de mayuma si ajunsa intortocheat la mine, prin katikaland. Si tot ca mayuma, precizez si io ca cele doua liste sint generale, de moment si deloc exhaustive. Nu e exclus, de exemplu, ca peste 20 de ani sa-mi placa hreanul si sa-l urasc pe Sting. Pina atunci insa, voila :-)

Imi plac:
marea, diminetile de vara, mirosul de iarba proaspat tunsa, masinile de epoca, designul danez (aci intra si scaunul ou al lui Arne Jacobsen), Picasso, Sting, Coldplay, cizmele de calarie, creatiile lui Lacroix, martipanul, cifra 7, pastele, scoicile in sos alb, vinul Carmenere, ciresele, lacramioarele, ceasurile sport, fotografiile alb-negru, poncho-urile, anticariatele, jocurile de cuvinte, Sean Penn, Benicio del Torro, calatoriile, casele vechi cu acoperis de stuf, puiul tandori, salata Waldorf, piinea cu usturoi, pravaliile de pe Montmartre, scrisul de mina, barcile cu pinze, vinilurile, mersul pe jos.

Nu-mi plac:
lasitatea, lipsa de onestitate, ploaia mocaneasca, tinuta (uniforma) business, mess-urile, hreanul, vocile inalte, Metaxa, bauturile gazoase, luatul prea tare-n serios, Paris Hilton si Victoria Beckham, inflexibilitatea, lacomia, tractoarele pe drumuri nationale, taxele daneze, crinii, vecinii din stinga...si-or mai fi.

In final mentionez si stafeta de trei la leapsa asta: inraspar, doamnad si raulnecesar :)

Olanna cea frumoasa
La inceputul lunii, in librariile din tirg a fost promotie mare la cartile-n engleza. Mica a fost insa oferta, asa ca am venit acasa doar cu “Half of a Yellow Sun” (Harper Perennial, 2007), al doilea roman al lui Chimama Amanda Ngozi Adichie, o scriitoare nigeriana de care, pina acum, nici macar nu auzisem. De ce am ales-o pe Adichie? Fiindca numele ei suna interesant printre cele ale lui Coelho, Larsson si Dan Brown si fiindca multele recomandari de pe coperta (printre care cele ale lui Coetzee, Joyce Carol Oates, Chinua Achebe) sunau promitator. Chiar si pe amazon, “Half of a Yellow Sun” e cotata la aproape 5 stele; insa mie, cartea asta mai degraba nu mi-a placut decit mi-a placut.

Ce mi-au placut au fost clar subiectul si abilitatea narativa a lui Adichie. Printr-o tehnica ‘de flip-flop’ cu planurile temporale (pe care o gasesc originala), scriitoarea nu doar ca reface in mod dramatic istoria anilor ’60 (cea anterioara si posterioara razboiului civil din Nigeria– Biafran War), dar creaza si o anumita stare de lectura (curiozitate, nerabdare si supriza). E interesant sa urmaresti in felul acesta evolutia evenimentelor, dar, mai cu seama, evolutia personajelor si a relatiilor dintre ele.

Sint trei personaje pricipale. Mai intii, Ugwu, baiatul de casa care, la 13 ani, are norocul de a ajunge sa-l serveasca pe Odenigbo, un intelectual liberal, cu vederi anticoloniale si secesioniste. Apoi sint cele doua surori gemene, Olanna si Kainene, care provin dintr-o familie instarita si influenta de igbos, din Lagos (Igbo e o minoritate din sudul Nigeriei si, ca si evreii din comunitatile evreiesti, igbos sint educati si au un spirit intreprinzator de invidiat). Razboiul si ororile lui (masacrarea igbos mai intii in nordul Nigeriei, apoi in sud, bloacada asupra Biafrei si foametea) pun serios la incercare loialitatea celor trei personaje ale caror vieti se intilnesc si se despart neasteptat.

Adichie are fler si inteligenta atunci cind povesteste: are umor, pe care-l etaleaza generos odata cu diferentele dintre clasa educata a Nigeriei si cea tribala. Ma intreb daca lipsa ei de experienta (are doar 27 de ani) o face sa nu fie sigura pe calitatile sale, fiindca astfel nu-mi explic toate incercarile de a ‘imbunatati textul’ prin pasaje sexuale de-a dreptu’ triviale. Olanna e partea perfecta a cuplului de gemene. Nu doar ca-i inteligenta si buna, dar, spre deosebire de Kainene, e si frumoasa de pica; nu doar ea, ci toti barbatii de pe linga ea. Fostul iubit o regreta, ministrul de finante o ingramadeste deloc diplomat pe la colturi, vecinu’ de scaun de avion e lovit de-un coup de foudre, Ugwu are si el niscai visuri erotice cu ea, tantalaul de Richard (iubitul englez al Kainenei) ii cade victima-ntr-o seara, pastorul Ambrose o spioneaza din tufisuri, iar Odenigbo o adora. Si cind ti-e lumea mai putin draga (scandaluri in familie, bombe si saracie), lui Olanna ii vine chef de-un sex salbatic, asa cum numa’ Odenigbo-l poate ostoi. Sa mai amintesc si de discutiile, ca-ntre fete, dintre Olanna si verisoara ei?? Vul-ga-re!!

Ehhh...de-aia o s-o mai citesc io pe Adichie cind o sa creasca mare! Pacat, ca are potential!!

Despre frumusete

Nu, nu e vorba acum de Zadie Smith, ci de Alain de Botton si ale sale “Essays in Love” (Picador, 1995); un roman in care dragostea e luata serios la puricat, e teoretizata, abstractizata, structurata si...tot degeaba. Caci atunci cind te-apuca, se duc naibii teoriile, experientele, reflectiile si toate promisiunile de never ever again!!!

El este arhitect, tinar, destept si se indragosteste lulea si la prima vedere de Chloe, intr-un Boeing 767. Ce sanse avea el sa stea in acea zi linga Chloe, in avionul care-i aducea de la Paris la Londra?? 1 la 989727, asta cu creionu’-n mina. Si atunci nu-i deloc nebuneste sa te gindesti ca ea, Chloe, ti-e jumatatea sortita. Ei bine, asta-i primul stadiul al dragostei; fatalismul romantic.

Si de Botton numara in total 24 de stadii, exact atitea cite a avut relatia de-un an a personajului sau cu Chloe. Idealizarea este ce-l de-al doilea stadiu, in care ea e un inger si are exact ceea nu are el. Botton crede ca idealizarea persoanei iubite este de fapt nevoia de a ne compensa propriile lipsuri, propriile lasitati, slabiciuni, minciuni si compromisuri. Reversul lor exista si ne inchipuim prosteste ca cel de care, iata, ne-am indragostit, il gazduieste. Drept urmare, incepe etapa a-3-a, a subtextului seductiei, in care cautam si gasim semnificatii oricarui gest, oricarei vorbe, oricarei atitudini. Insa, odata familiarizati cu subiectul idealizarii si al seductiei, ne indreptam degraba spre etapa autenticitatii. Autenticitate care, culmea, incepe c-o mistificare: aceea de a spune despre noi ceea ce noi ne-nchipuim ca persoana adorata, idealizata, aproape sedusa, vrea s-auda. Totusi, pas cu pas, ne dezvaluim asa cum sintem si recunoastem etapa a 5-a, cea a incompatibilitatii dintre creier si trup. Ne dam seama ca ratiunea, gindul sint ceva ...suspect in dormitor.

Ei, si din dormitor ajungem la marxismul dragostei, etapa in care nu ne punem doar problema reciprocii, dar si pe cea a indoielii: “If s/he really is so wonderful, how could s/he love someone like me?”. Exact ca in gluma cu Marx care nu vroia cu nici un chip sa devina membru-al unui club care-l vroia ca membru:-) Adica e mai bine ca visul/dragostea sa ramina doar o fantezie??? Hotarit nu!! Insa trebuie sa fii gata sa suporti consecintele, adica “notele false”, adica prabusirea ideii aristofanice de “a-ti gasi jumatatea” in fata unei perechi de pantofi. Criza pantofului aruncat pe geam reprezinta, de fapt, trecerea la etapa a-8-a, cea a liberlismului, in care-ti pui problema de ce uritenia pantofilor vinzatorului de ziare te lasa rece??? Simplu ca buna ziua: fiindca pe vinzatorul de ziare nu-l iubesti si fiindca modelul lui John Staurt Mill despre liberalism, n-are nicio o legatura cu dragostea. Singurul echilibru dintre dragoste si liberalism e simtul umorului.

Si cu umor, depasim si etapa a -9-a, cea a frumusetii. Cea in care te-ntrebi: “Does beauty give birth to love or does love give birth to beauty?”. Si-ntr-o superba expunere filosofica, ce trece de la Platon, la Kant si Wittgenstein, de Botton ne convinge ca frumusetea sta in ochii privitorului. Atita doar ca “Once we locate beauty in the eye of the beholder, what will happen when the beholder looks elsewhere?”. Lasind balta insa intrebarea, ne vine greu sa spunem “Te iubesc”, si asta fiindca intregul limbaj al dragostei e super-uzitat. Mai degraba ne putem exprima intreaga simtire prin “I marshmallowed you”.

Urmeaza intimitatea, cea a trairii unor experiente comune, apoi cea a confirmarii eu-lui, in care persoana iubita te redefineste (ori, mai degraba, tu te redefinesti prin ochii persoanei iubite), cea a intremitentei inimii, care prespune un grad de ambivalenta a relatiei, cea a anhedoniei (teama de a fi fericit alaturi de cel iubit) si…ajungem, in sfirsit, la inceputul sfirsitului.

La etapa contractiilor, in care vedem semne de schimbare pe care insa, la inceput, le ignoram, dar care, mai apoi, ne transforma intr-un soi de teroristi romantici gata sa (re)cistige dragostea prin forta - batalie de la inceput pierduta. Urmeaza agonia: in care, mai intii, invinuim/dezvinovatim nietzechian iubitul/iubita pierdut(a) (beyond good and evil), ca mai apoi sa devenim de-a dreptul freudieni, psiho-fatalisti, constatind ca ultima dragoste se-nscrie, mai degraba, intr-un tipar familial. Si mai apoi ne gindim la suicid ca la o metoda postuma (si ineficienta) de exprimare a neputintei vietii “fara tine” iar, in cele din urma, ne imbolnavim de sindromul lui Isus (noi sintem cei perfecti, iar el/ea nu ne merita). Urmeaza mai apoi elipsele – ori recunoasterea ca viata merge mai departe cu si fara tine, cu si fara el/ea, si in final, uitarea si iar ... dragostea.

“Essays in Love” este o altfel de carte. O carte aflta la granita dintre literatura si filosofie, dintre experienta si teorie, dintre tragic si comic. O carte care, personal, mi-a placut mult pe alocuri (capitolul On Beauty, de exemplu), care mi s-a parut trasa bine de par prin alte locuri (etapa sinuciderii si cea a tiparului freudian); o carte gen “de ce iubim femeile” in care lirismul e inlocuit de filosofie, o lectura agreabila dar, clar, fara niciun fel de aplicatii practice!! :-)

Nebunul
Tot gindindu-ma la Lujin si la eticheta de nebun pe care i-a plasat-o creatorul (adica Nabokov), mi-au venit in minte tot felul de personaje care de care mai ciudate, mai patologice. Si mai nebun decit Lujin il gasesc, fara drept de apel, pe naratorul din “Dansul avocatului Kraykowski”, de Witold Gombrowicz, povestire pe care am auzit-o azi, in timp ce-mi reglam, alergind, pulsul la 160 (pentru cine e interesat de auditii literare, am descoperit aici o comoara de podcast).

“Dansul avocatului Kraykowski” e prima povestire din culegerea de zece, aparuta sub numele de "Bacacay" si care, spune critica, trebuie citita ca un catalog al tiraniei in formele ei cele mai diverse. In prima povestire tiranul ar fi, nici mai mult nici mai putin, decit avocatul Kraykowski care incearca sa-si impuna brutal manierele si felul de a fi celor din jur. Eu nu cred deloc una ca asta si mai cred ca, daca trebuie sa existe un tiran, apai acesta sigur este personajul narator. Nu stim care-i este numele, insa aflam ca-i bolnav, slabit si ca nici nu mai are mult de trait. Cu toate acestea (sau poate tocmai de aceea), isi foloseste ultimele puteri pentru a-l teroriza pe avocatul Kryakowski, dupa un incident minor petrecut la oper(et)a.

Ei si-abia aici intervine patologicul sublim. Dintr-o frustrare marunta de om jignit, nebunul dezvolta, nici mai mult nici mai putin, decit dragoste pura, admiratie profunda, respect nemarginit pentru avocatul Kryakowski. Nebunul ii trimite flori, ii sufla-n ceafa, ii adulmeca mirosul parfumului de violete. Il supravegheaza, il urmareste, il sponsorizeaza si nu pricepe cum si de ce sotia doctorului ii respinge acestuia avansurile. Asa ca intervine si-i trmite doamnei o anonima: “Madam! How can you? Your conduct is incomprehensible; no, you can't act like that! Are you insensitive to that shape, to those gestures and modulations, to that fragrance? Don't you grasp that perfection? What are you a woman for? If I were you, I would know what to do if he only deigned to beckon with his finger to my miserable, sluggish female body."

Nici macar atunci cind avocatul e gata-gata sa rupa bastonul pe spinarea lui, nebunul nu se lasa. “I devised a plan of hypnosis, of constant, consistent pressure by means of a thousand minute facts and mystical clues, which, without penetrating consciousness, would create a subconscious state of necessity”. Dar tocmai cind e pe cale sa-si piarda speranta, el afla adevarul...care-l pune la pamint. Insa avocatul n-are cum sa scape asa usor!

Ce mai, povestirea asta e o bijuterie!! Are savoare, are insight, are umor, are absurd. Iar nebunul e demential!

Varianta scrisa e aici, alaturi de alte 4 povestiri din Bacacay.

Sah mat
Am crezut ca in “Apararea Lujin” (Humanitas, 2004) am sa gasesc ceva din omul Nabokov ori, mai precis, din jucatorul de sah Nabokov; ceva, poate, care sa aiba legatura cu amintirile lui. Si cind colo, am dat peste povestea unui oarecare Lujin si a jocului acestuia cu viata. Spun “oarecare”, gindindu-ma la faptul ca Lujin este o creatie nabokoviana, un produs 100% imaginar, insa deloc unul oarecare.

Lujin este un inadaptat; intelege lumea in alti termeni, iar lumea il intelege pe el intr-un fel care ii este strain. Parintii, profesorii, colegii de scoala il gasesc bizar si cam prostovan; un baiat moliu, fara nicio o pasiune....pina cind avea sa descopere sahul. Si atunci incepe jocul cu viata; o lupta, pe care, din postura unui outsider, ajunge sa o cucereasca. Vorbim de viata petrecuta in turneele de sah, in fata tablei cu 64 de patrate, in fata unor adversari pe care-i face mat din citeva mutari. Cu exceptia lui Turati, al carui atac, terminat in cele din urma cu o remiza, il determina pe Lujin sa caute solutia ideala pentru a-l respinge. Printr-o miscare surprinzatoare, vicleana, inteligenta, defensiv-ofensiva, chiar si nitel absurda.

Efortul este imens, coplesitor, iar la urmatoarea partida, cind Turati nu si-a mai folosit schema de atac, Lujin se prabuseste epuizat. Jocul a avut ceva din tumultul si tensiunea unei bucati muzicale. “La inceput, totul a mers calm, ca o vioara in surdina. Jucatorii si-au ocupat pozitiile, au inaintat cu cite ceva , dar prevenitor, fara nicio o urma de amenintare [...]. Apoi, nitam-nisam, incepu sa cinte duios o struna. Una dintre fortele lui Turati ocupa o diagonala. Imediat insa i se contura incetisor si lui Lujin o melodie [...] si deodata se produse o izbucnire neasteptata, o asociere rapida de sunete: doua forte se ciocnire si amindoua fura maturate pe loc [...]. Cu glasuri de trimbita, cele mai puternice forte de pe tabla se chemara de citeva ori una pe alta [...] ...pe data un fel de furtuna muzicala cuprinse tabla, iar Lujin cauta staruitor in ea micul sunet distinct de care avea nevoie, pentru ca la rindul lui sa-l amplifice in armonia bubuitoare” (pag. 106-108).

Ultima partida cu Turati avea sa fie si inceputul sfirsitului, c-un scurt ragaz in care Lujin isi afla marea dragoste; una aseptic de asexuala. La rindul ei, Lujina, nutreste fata de el o admiratie ciudata care se transforma intr-o afectiune calda, materna. Incearca sa-l protejeze, sa-l rupa de joc, de ceea ce insemnase pina la ea viata lui Lujin. Viata isi ia insa rapid revansa si-i da mat maestrului.

Si fiindca veni vorba de maestru, acesta e, inca o data, Nabokov. Cu un stil cursiv, precis, cumva detasat, insa foarte uman, el reuseste sa extraga geniul din viata confuza si izolata a personajului mai intii baiat si mai apoi adult. Iar pe linga acest Lujin – nebun, asa cum il caracterizeaza in “Vorbeste, memorie” -, jocul de sah e redat in toata splendoarea lui: ca o armonie, o pasiune care iti ofera satisfactii neobisnuite, dar care te si consuma fizic si psihic.

PS. Si tot in “Vorbeste, memorie” (de unde am si luat poza acestei insemnari) Nabokov isi exprima regretul ca multi, prea multi ani din perioada lui europeana i-a pierdut cu sahul; cu crearea problemelor de sah. Poza este facuta de sotia lui, Vera, in 1929, pe cind scria “Apararea Lujin”. "Observati modelul in patratele al fetei de masa! "- spune Nabokov.

PPS. Acum ma gindesc cit de nepotrivit e fizic Turturo cu Lujin!!! Insa de jucat, l-a jucat bine!