Soareci, oameni si iepuri
Am terminat de recitit saptamina trecuta “Of Mice and Men” (Penguin Classic, 1994) iar lectura asta n-a facut altceva decit sa-mi intareasca o convingere mai veche: aceea ca am avut parte de una dintre cele mai bune nuvele ever ! De fapt termenul potrivit pentru cartea lui Steinbeck, dupa cum propune insusi scriitorul, e “noveletta”, un fel de hibrid literar intre o nuvela si o piesa de teatru, o “playable novel” sau o “novel-as-a-script”. Un experiment literar pre-postmoderist, ca sa zic asa, un pariu pe care Steinbeck l-a facut cu sine insusi. Un pariu cistigat cum ca ar putea scrie o carte scurta, dar plina de miez, una care sa fie apreciata nu doar de publicul larg, dar si de cel elitist.

“Of Mice and Men” este o carte scurta si tulburatoare despre prietenie, despre speranta si pierderea ei, dar, mai ales, o carte despre alienare. Lennie, uriasul cu minte de copil care nu se poate abtine sa nu mingiie ceva frumos, “ca pe-un soricel”, e pe cit de mare, pe atit de vulnerabil. Are nevoie de sprijinul lui George si de visul comun ca, odata si odata, vor avea pamintul si ferma lor si iepurii lor pe care el, Lennie, ii va ingriji fara sa-i omoare. Cureley’s wife n-are insa pe nimeni; n-are nici macar un nume, ci doar un sot a carui gelozie o izoleaza si mai mult de zilierii de la ferma. Crooks, pe de alta parte, de negru ce e, trebuie sa traiasca-n grajd, alaturi de ”alte animale”. Lennie e cel care, prin naivitatea sa, incalca granite, depaseste limite, iar tragedia vine dupa sine. Iepurii dispar. Si ferma. Si speranta.

Desi in nuveletta sa Steinbeck atinge subiecte delicate pentru anii ‘30 (exodul fortei de munca de la est la vest, saracia, nedreptatea sociala, rasismul), mesajul nu-i chiar unul proletar asa cum se exagera, daca-mi amintesc bine, in prefata editiei romanesti de pe la omienousutesaizeci-saptezeci si ceva(?). In “Of Mice and Men”, Steinbeck se concentreaza, mai degraba, pe cauze intime, interioare; ne distrugem si din cauza a ceea ce sintem, nu doar din cauza sistemului in care vietuim!

Finalul e superb…si nu doar el! Stilul e clar, concis, obiectiv, lustruit; umorul, subtil. Dialogurile sint adevarate perle colocviale, iar descrierile sint lirice, poetice. Proza se dezvolta logic, dar retinut, desi cartea se citeste cu sufletul la gura. Acum, musai, trebuie sa vad si filmul!

Love is noise, love is pain
Nu-s danezi, da' tot imi plac :))


PS Tot albumul, "Forth" , se ridica la inaltimea "Urban Hymns"!!

Leapsa livreasca
...de la raul

1) ce autor apare cel mai des la tine în biblioteca?
Günter Grass
2) din ce carte ai mai multe exemplare?
Pestera lui Saramago (in engleza, romana si daneza)
3) de ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezat în secret?
de Hercule Poirot :))
4) ce carte ai citit cel mai des?
Ulysse.. fiindca am inceput-o de doua ori, si abia a treia oara am sfirsit-o
5) care era cartea ta preferată la 10 ani?
pffuii, citeam pe nerasuflate Michel Zevaco si seria Pardaillanilor
6) care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?
...si neterminata – Christos versus Arizona
7) care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?
Copiii din miez de noapte
8)daca ar trebui sa obligi pe cineva sa citeasca o carte, care ar fi aceea?
de obligat n-as obliga, dar as avea recomandari si una dintre ele ar fi Obligado
9) cine crezi că ar trebui să câştige premiul nobel pentru literatură?
Philip Roth
10) ce carte ti-ar plăcea să vezi ecranizată?
un Grass de Almodovar – cred ca s-ar potrivi
11) descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?
visez foarte rar (sau ma rog, nu-mi amintesc ce visez); deci nu tin minte sa fi avut vreun vis livresc.
12) care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?
Zahirul lui Coehlo....si asa m-a enervat
13) care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?
Ulysse, precum spuneam.
14) preferi autorii francezi sau ruşi?
hmmm...rusi
15) shakespeare, milton, sau chaucer?
pfffui, habar n-am, fiindca, sincer, de milton si chaucer n-am citit NIMIC. E grav?
16) ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?
faptul ca cineva vorbeste linga mine
17) care e romanul tău favorit?
Pale Fire
18) joci ceva?
nu
19) povestiri scurte, schiţe?
da
20) non-ficţiune?
da
21) scriitorul favorit?
Nabokov
22) ce scriitor crezi că este supraevaluat?
pina acum, pe mine Updike nu m-a convins ca e un scriitor pe masura faimei sale.
23) ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?
cred ca tot Ulysse :)
24) şi…acum ce citeşti?
recitesc „Fructele miniei” a lui Steinbeck si, asa cum spuneam in celalalt post, „Borthers” a lui Yu Hua.

As vrea sa raspunda la leapsa asta (daca au chef, evident) uv, arthur si zum.

Arbitrul elegantei

Am intrat, presupun, in faza Oldies…but goldies :) Mi-am facut un playlist cu 100 de hituri de la 1965-‘ncoa si m-am apucat de recitit vechituri. Am terminat de ceva vreme “Qvo Vadis”, acu’ il savurez pe Steinbeck (sint la al doilea roman) si e misto sa-l citesti fara introducerile proletare de care, tin minte, avura parte toate editiile cartilor sale publicate in Romania prerevolutionara. Dar totusi, ca sa nu pierd sirul de new entries, parcurg si o chinezarie epopeica (un best seller al lui Yu Huan, “Brothers”) si mai am in asteptare o alta premiata si voluminoasa carte asiatica, “Wolf Totem”, a lui Jiang Rong. Am mai avut o tentativa cu ceea ce a fost numit noul roman barbatesc german (“Kraftidiot” de Tommy Jaud), insa l-am abandonat cind am vazut ca nu e altceva decit varianta masculina a lui Bridget Jones (deh, trebuia sa-mi dau seama dupa titlu*!). Insa acum…“Qvo Vadis” (Hippocrene Books, 1997).

Nici macar nu mai tin minte exact cind am citit prima oara romanul lui Sienkiewicz: era, oricum, imprumutat si, oricum, inainte de ’89. Tin minte ca-i agatasem tag-ul “colosal”, fie doar si pentru ca vorbea de religie, de Christos si de dictatura, intr-o vreme in care nu puteai sa nu consideri cartea subversiva. Acum o consider colosala din cu totul alte motive.

“Qvo vadis” e, dupa mine, un roman exemplar, o demonstratie alegorica de maestru narator ca daca ”morala” nu e, atunci nimic nu e. Roma lui Nero i-a furnizat lui Sienkiewicz locul, timpul si personajele ideale cu care sa dezvolte alegoria umanitatii, a moralitatii; iar scriitorul a valorificat istoria din plin si elegant. A folosit personaje si evenimente reale, dar a creat si altele, fictive. A exagerat caractere, uneori patetic, insa rezultatul final e o proza limpede, logica si … simbolica. Fiindca, in opinia mea, “Qvo vadis” nu este un roman despre crestinism , ci un roman despre valori. Sienkiewicz s-a folosit de crestinismul timpuriu (care la vremea aceea era, nu?, doar un ideal) pentru a exprima ideea pura a moralei, a bunatatii, asa cum s-a folosit de Nero, pentru a exprima rautatea, cruzimea, despotismul si prostia la scara absoluta. De altfel si personajele din “Qvo vadis”, istorice sau fictive, sint – cu o singura exceptie – lipsite de echivoc. Sint ori bune, ori bestii (uneori cei rai ajung sa transceada si sa devina buni, asa cum e cazul lui Vinicius sau al lui Chilon), insa nicidecum duali….

... cu o singura exceptie, cum spuneam, Petronius, personajul care mi-e si cel mai drag. Moral si imoral deopotriva, “arbitrul elegantei” e singurul tribun din suita lui Nero care, prin inteligenta si bun gust, opune rezistenta nebunului august. E singurul necrestin ce are curajul sa-si puna pozitia, averea si viata la bataie pentru salvarea vietii lui Vinicius. E singurul care are curajul sa-l numeasca, in public, pe cel vinovat de a fi dat foc Romei. E personajul cel mai autentic, mai real si mai uman. Intre un nebun si un sfint, Petronius e salvarea, echilibrul.

“Qvo vadis” ramine, pentru mine, o carte colosala. E intrepretabila, e actuala, e bine scrisa. Are forta, are intriga, are miez. E clasica. E un golden oldy!!

*Kraftidiot= Superidiotul

Zángano
Inainte de a da lovitura cu “Scurta si minunata viata a lui Oscar Wao”, Junot Díaz reusise, in 1996, sa atraga atentia cu volumul de povestiri “Drown” (Faber and Faber, 2008). Mie una, colectia asta de 10 povestiri, aparent disparate (citeva dintre ele fusesera deja publicate in periodice), mi-a placut mai mult chiar decit mediatizata si premiata carte despre nefericitul Wao. In acelasi stil alert, incisiv, bilingv, tragic si comic deopotriva, Díaz reda in “Drown”, intr-o forma mult mai concentrata, dar si mai cuprinzatoare, drama emigrantului dominican si a familiei sale. Desi vocea naratorului, Yunior, este o constanta, scriitorul o foloseste inteligent, reusind sa redea perspective diferite: spatiale, temporale si umane. In felul acesta personajele se dezvolta de la povestire, la povestire; de la anii de dinainte de emigratie, la anii de dupa ea; de la cartierul insalabru, dar plin de viata din Santo Domingo, la suburbiile cenusii ale Nueva Yorkului; de la viata ta vazuta de tine, la viata ta, perceputa de altii.

Preferatele mele sint de departe Ysrael, No face si, evident, ultima si cea mai consistenta povestire, Negocios. Ysrael si No face sint bucati pereche despre baiatului cu chip mincat de porci. In Ysrael, el este vazut din perspectiva celor doi frati, Yunior si Rafa, care, in hoinareala lor iresponsabila, ajung sa-i faca rau. In No face insa, vocea vine dinauntrului lui Ysrael, din spatele mastii de cirpa cu care este nevoit sa-si acopere hidosenia; o voce de baiat normal care viseaza la vizibilitatea normalitatii sale. In acelasi mod, Negocios rastoarna spectaculos perspectiva din care e privit Papi. Pina la Negocios, Papi nu era altceva decit personajul lipsa, unul dintre multii barbati dominicani care, odata ajunsi in State, isi uita familia, o lasa de izbeliste, in incertitudine si mizerie. Asa gindeste Mami, asa gindeste abuelo, asa gindesc toti tios si tias, asa ajung sa gindeasca si Yunior si Rafa. Dar in Negocios, Papi isi traieste insingurat dramele si compromisurile, are indoieli, framintari, sperante, dezamagiri, frustrari si, citeodata, mici victorii.

Prin comparatie, povestile lui Yunior despre el insusi, despre iubite, despre droguri si sex nu m-au impresionat. Mi s-au parut destul de liniare, iar placiditatea eroului, enervanta. Insa si aceste povesti functioneaza, sint extrem de utile pentru “Drown”, ca intreg. Iar felul in care Diaz pune cap la cap povestile astea e pur si simplu admirabil!

Fragment 8

...si, facind curat printre muzici, era cit pe ce sa sterg un danez care-mi place.

Marele Mahlke
Am aminat si am tot aminat sa postez ceva despre “Pisica si soarecele” (Polirom, 2009) a lui Günter Grass, insa ma tem ca, daca mai trece timpul, n-am sa mai scriu nimic. Am sentimente destul de confuze despre nuvela asta, nici macar nu pot sa spun daca mi-a placut ori nu. Iar Cinabru are dreptate cind zice ca “Pisica si soarecele” nu-i una dintre cele mai bune carti ale lui Grass. Nu-i!

Personal, ma asteptam ca cea de-a doua parte a trilogiei Danzig-ului sa continue magia comic absurda a “Tobei de tinichea”. Acest lucru insa nu s-a intimplat, desi cele doua carti au destul de multe lucruri in comun: epoca, locul si personajul “altfel”. Iar daca in “Toba de tinichea” personajul altfel isi asuma rolul de povestitor, in “Pisica si soarecele” acest rol a fost distribuit unui prieten. Lui Heini Pilenz, asistent social, care, pe la sfirsitul anilor ’50, a simtit nevoia sa-si marturiseasca “vina” de a fi asmutit pisica la soarecele din gitul lui Joachim Mahlke, pe cind cei doi erau colegi la Conradinum. Soarecele din git (acel mar al lui Adam miscator si urias) era doar un lucru care-l facea pe Mahlke mai altfel. Pe linga o alta proeminenta fizica impresionanta, Joachim mai era polonez si mai era catolic; deci un marginalizat. Oricum, mai putin grotesc decit inaintasul Matzerath, dar mult mai angajat. Caci daca Oskar alege sa ramina pitic si spectator al vietii absurde de adult, Mahlke isi negociaza acceptarea intr-o lume care il refuza. Isi ascunde soarecele c-o esarfa prinsa intr-un ac imens de siguranta, devine, pe rind, cel mai bun la gimnastica, cel mai bun la inot si scufudari, cel mai bun la carte si, in final, pentru a avea “crucea” lui, cel mai eficient doboritor de tancuri. Iar daca lumea adolescentilor ajunge nu doar sa-l accepte, dar chiar sa-l si respecte, lumea adultilor nu e pregatita pentru toleranta. Dimpotriva. Si atunci urmeaza scufundarea finala, gest asemanator, as zice, cu saltul in gol al micului Oskar.

Cred ca folosirea lui Pilenz pe post de narator poate explica/argumenta abandonul magicului absurd. In “Pisica si soarecele”, stilul este mult mai cuminte, mult mai realist si, surprinzator pentru mine, exact ca cel folosit de Siegfried Lenz, intr-“Un minut de tacere”. Ma refer la shiftarea aia de efect de la persoana a-III-a de povestitor, la persoana a –II-a de adresant. Fiindca, pina la urma, Pilenz marturiseste un pacat, o vina. E o confesiune...aproape bisericeasca.

Ma indoiesc ca religia sa aiba vreun rol important in viata lui Grass (asta dupa ce-am citit “Decojind ceapa”), insa nu ma pot opri sa nu constat ca, atit in “Toba de tinichea”, cit si in “Pisica si soarecele”, religia reprezinta o alternativa. Una perfectibila, desigur, din moment ce Oskar (din cite imi amintesc) se asaza la picioarele Fecioarei, iar Mahlke revine, in cele din urma, la simbolul crucii crestine, care sa inlocuiasca surubelnita si, mai apoi, crucea de fier.

Umorul, care asezoneaza din plin "Toba...", are acum sincope: se dezvolta abia spre final, neconvingator. In ce-i constant Grass, din punct de vedere stilistic, e maestria cu care impleteste cuvinte; unele tari, convigatoare, oximoronice si atit de plastice.

Omul ciinilor
Nimic din primele rinduri, nimic din primele pagini si mai nimic din primul capitol nu prevestesc acea senzatie puternica de disconfort, de greutate aproape fizica pe care o ai la finalul cartii lui J.M. Coetzee, ”Disgrace” (Penguin, 2000). E o carte dramatica, socanta despre onoare si dezonoare, despre cainta, umanitate si post-apartheid.

La inceputul lecturii am crezut ca e vorba despre inca o carte de-a lui Coetzee cu si despre academici (acum vreo citiva ani, Elisabeth Costello nu m-a impresionat). Credeam ca, de aceasta data, citesc povestea unui obscur si egocentric universitar, David Lurie, 52 de ani, dublu divortat, ale carui singure dileme morale erau, de fapt, cele ale lui Byron. Un om aproape fericit; multumit cu sine, cu viata si temperamentul sau . ”His temperament is not going to change, he is too old for that. His temperament is fixed, set. The skull, followed by temperament: the two hardest parts of the body”. Chiar si problemei sexului ii gasise o rezolvare, prin joile de la Green Point, unde se impreuna satisfacator cu Soraya. Insa atunci cind Soraya disparu, aparura si problemele… De fapt, putin mai tirziu, cind relatia ambiguu abuziva cu Melanie, studenta lui de 20 ani, deveni publica.

Si abia aici, incepe Cartea. Lurie ajunge sa inteleaga ce este dezonoarea, insa e mult prea egoist pentru cainta. Indepartat, ridiculizat de colegi, de studenti si de fosta nevasta (a doua), se retrage, intr-un fel de respiro de studii, la ferma modesta, de la tara, a fiicei lui din prima casatorie. Incearca stingaci sa inchege o relatie cu ea, insa felul in care Lucy gindeste si intelege lumea nu are nimic de-a face cu felul lui de a gindi si intelege lumea. Modestia, toleranta, altrusimul, dragostea fata de animale, fata de ciini ii aminteau de o anumita categorie de crestini, de o lume fericita si bine intentionata care, dupa o vreme, te face sa-ti iei cimpii, sa faci prostii, sa violezi sau sa jefuiesti. Nu intelegea nici noua lume, cea reasezata haotic dupa apartheid. Insa terapia de soc a functionat in cazul lui: David Lurie a ajuns “omul ciinilor” (chiar si Lucy devenise un fel de ciine), cel care le reda onoarea dupa moarte… si asta “fiindca nu exista un alt prost sa o faca”.

Nu stiu ce m-a impresionat mai tare. Dramatismul povestii cu final deschis? Stilul penetrant, direct si detasat? Solutia caintei imaginata de Coetzee? Faptul ca ispasirea e intermediata de chinuri femeiesti? (Lucy, dar si Melanie – intr-o oarecare masura- sint victime ale barbatilor si ale societatii. Ele platesc chiar si pentru vini ancestrale.)

Pequena
Nu-mi pot explica de ce am avut atitea retineri sa incep ”Farime de memorii” (Polirom, 2009), cartea autobiografica a lui José Saramago?! Sa fi fost de vina subtirimea cartii opusa faimei scriitorului? Teama ca o poveste de Nobel literar ar fi incropita, ingramadita comercial in cele 200 de pagini tiparite cu caracter mare? Frica de o posibila dezamagire? Probabil. Insa “Farime de memorii” s-a dovedit a fi, in cele din urma, dovada talentului si modestiei lui Saramago.

A spune ca “Farime de memorii” este o carte autobiografica e mult prea mult. Ceea ce avem in fata ochilor, asa cum tine sa precizeze insusi scriitorul, sint “pequenias memorias”, frinturi, amintiri “neimportante” din copilaria lui José de Sousa (numit din greseala unui functionar de stare civila si Saramago*) , copilarie petrecuta succesiv cind, in satul Azinhaga al bunicilor materni, cind in cartierele saracacioase ale Lisabonei. “Da, farimele de memorii de cind eram o farima de om, simplu” (pag. 40).

José Saramago (greseala functionarului de stare civila l-a scutit pe scriitor de grija cautarii unui pseudonim) a fost sarac; a muncit la cimp, a pastorit, a taiat lemne, a trait modest. A invatat devreme sa citeasca, privind ziarele, transformind literele in sunete, legindu-le; abia mai tirziu avea sa priceapa si ceea ce citea. A invatat apoi franceza citind din scoarta-n scorta un ghid de conversatie portughez-francez, asa incit, la prima lectie scolara de franceza, a facut senzatie. “Presupun (nu pot avea certitudinea) ca datorita “lectiilor” din manualul de conversatie protughez-francez si capacitatii mele de retinere de atunci am reusit sa ma evidentiez in liceu chiar la prima ascultare, scriind la tabla papier si inca alte citeva cuvinte cu o asa dezinvoltura , incit profesorul a lasat sa i se vada satisfactia, crezind, poate, ca avea in fata un specialist in limba lui Molière” (pag. 145). Si-a descoperit usoara dislexie, dupa ce-a confundat cuvintul retardador cu redentor “in modul cel mai extravagant care se poate imagina”.

Si fiindca veni vorba de imaginatie, de propria imaginatie, Saramago o pune pe seama ”mincinosului” care devenise in urma lectiilor de instruire morala si civica din liceu (desi profesorul nu era preot, iar prelegerile erau inca laice si republicane, precizeaza el). “Minteam fara niciun motiv, minteam in stinga si-n dreapta, minteam in legatura cu tot si cu nimic. Compulsiv, cum se spune acum” (pag.150). Oricum, mintea atit de bine, incit dintr-un afis de film cu cinci secvente inventa un scenariu de toata frumusetea: cu introducere, cuprins si incheiere!

Ei bine, ”Farime de memorii” e o insiruire de astfel de momente savuroase, unele poetice, altele autoironice, deloc nostalgice, toate purtind marca unui stil celebru. Intregul poate fi comparat cu ”Vorbeste memorie”, insa, spre deosebire de Nabokov, Saramago dovedeste o modestie cuceritoare!

*Saramago inseamna hrean.

I have done the deed
“Didst thou not hear a noise?” si mai apoi “My hands are of your colour; but I shame to wear a heart so white” (Macbeth, Actul 2, Scena 2).

Cum a tradus Javier Marías, in “Inima atit de alba” (Rao Contemporan, 1998), scena asta shakespeariana, pe mine m-a umplut de admiratie!! A fost o surpriza neasteptata sa descopar un scriitor atit...atit de elegant, de subtil, de complicat, de senzual!! E o satisfactie pe care doar cititorii o pot intelege. Si pentru asta ii ramin datoare lui dragos. Multumesc.

“Inima atit de alba” este o carte despre cuvinte; rostite si nerostite. Cuvinte inselatoare care nu trebuie crezute; cuvinte care, odata spuse, nu pot fi uitate; cuvinte care, uneori, trebuie pastrate secret; cuvinte care, susurate cu gura la ureche, au putere; cuvinte care, odata spuse, nu pot sterge vina si nici a o-mparti. Cuvinte care, mai bine ar ramine ginduri, remuscari. Cuvinte care usureaza, desi nu-i drept. Cuvinte care responsabilizeaza, desi nici asa nu-i drept. Cuvinte, cuvinte, cuvinte...

Javier Marías n-a facut, in “Inima atit de alba” decit sa talmaceasca Macbeth in spaniola si in anii ’80...cu amintiri de dinainte, caci “I have done the deed” a fost susurat de tatal lui Juan la urechea celei de-a doua neveste, cu 40 de ani in urma. Iar ea a preferat, atunci, sa-si coloreze si inima in rosu, nu doar miinile care puteau fi spalate.

Iar cuvintele lui Marías sint o cascada; ele cad, se pravalesc unul dupa altul, se amplifica reciproc, se explica in timp si, in cele din urma, pot fi intelese.

“O instigare nu inseamna altceva decit cuvinte, cuvinte slobode ce se pot talmaci si transmite din om in om si dintr-o limba intr-alta si de la un veac la altul, mereu aceleasi, instigind la savirsirea acelorasi acte de cind nu exista nimeni pe lume, nici nu erau limbi si nici urechi sa le asculte”. Si cu asta inchei pentru ca orice alte cuvinte ar fi de mult prea prisos.

Estetica dezordinii
Fara absolut nicio rezerva sint de acord ca ”Pe falezele de marmura” (Paralela 45, 2005), a lui Ernst Jünger, este o (mica) bijuterie estetica si metafizica. O nuvela in care bogatia de simboluri nu poate concura decit cu fluiditatea si claritatea stilului…un stil insa prea perfect, prea slefuit pentru gustul meu :) Un stil rece, dur, inflexibil, de otel care face ca scrisul lui Hesse sa para sentimental de-a dreptul. Un stil care se manifesta nu doar la nivel de limbaj, dar si la nivel de implicare. Fiindca, in “Pe falezele de marmura”, Jünger adopta pozitia estetului, a filosofului care abstractizeaza dezordinea si care contempleaza, de undeva, de sus, violenta si crima.

Ordine - dezordine este dihotomia cu care opereaza Jünger. Ordinea sociala si armonia exprimate nu doar prin Herbarium (caci naratorul si fratele mai mare, Otho, sint naturalisti), dar si prin Marina idilica, acea Arcadie mitologica, bucolica, pastoreasca. Atita doar ca ordinea sociala incepe sa fie amenintata de Marele Padurar, o figura aproape charismatica, fata de care Jünger pare sa aiba respect. Iar Marele Padurar si ceata lui instaureaza teroarea, mai intii subtil, zvonistic, apoi din ce in ce mai violent, pina cind ordinea si armonia Marinei dispar. Atit naratorul, cit si fratele Otho, se arunca in lupta impotriva Marelui Padurar in incercarea de a inlatura hasoul si a restabili ordinea, valoarea (pura), spiritualitatea. In urma unei infruntari directe, in care au fost aruncate haite de ciini dresati, Herbarium e curpinsa de foc, iar peste Marina ...se lasa ceata.

De unde, coroborind contextul politic din anul aparitiei cartii (1939) cu ideea lui Hesse ca “cel care aspira la renastere, trebuie sa fie gata sa moara”, “Pe falezele de marmura” a fost asimilata ca o parabola a national socialismului...o declaratie de “distantare” a lui Jünger fata de doctrina nazista, idee pe care Jünger insusi a avut bunul simt sa o respinga. Fiindca “Pe falezele de marmura” e o lucrare atit de abstractizata si distilata, incit se poate potrivi, cu mici ajustari, oricarei distopii.

Un barbat si vreo citeva femei
Daca ar fi sa redau intr-o singura propozitie impresia mea despre Femei (Humanitas, 2004), atunci as spune ca volumasul asta e cea mai proasta carte a lui Mihail Sebastian pe care am citit-o eu.

Femei e o colectie de 4 nuvele despre, si mai putin cu, femeile din viata unui barbat, Stefan Valeriu – student intii, apoi medic si diplomat, iar mai apoi artist de cabaret. E o carte incropita la repezeala parca, din istorioare scurte si mult prea diferite (tematic si stilistic) pentru a oferi vreo coerenta. Stefan Valeriu e singurul fir de legatura si am senzatia ca, in ciuda titlului, cartea asta e mai mult despre el, despre maturizarea lui personala si relationala cu femeile, decit despre femei, fie ca ele se numesc Renée, Marthe, Odette, Emilie, Maria sau Arabela. De altfel, primele trei (eroine ale primei povestiri) sint atit de don juanesti si vag portretizate, incit ramin doar niste umbre in istoria sentimentala a lui Stefan Valeriu.

A doua nuvela, Emilie, e ceva mai consistenta. Poate pentru ca Emilie nici macar nu este una dintre femeile lui Stefan: e prea simpla, telurica, necomplicata. Si totusi portretul ei are forta, convinge. Nu acelasi lucru se poate spune despre sofisticata si epistolara Maria, care nici macar nu are nevoie de vocea naratorului pentru a se schita: ambiguu si…hmm, destul de imatur.

In fine, Arabela, a carei poveste e si cea mai lunga, apare ca personajul si cel mai lipsit de coerenta. Aproape fara voia ei, cumva in afara ei, Arabela ia decizii importante pentru ea si altii; doar cind e vorba de lucruri mundane, marunte, Arabela e stapina pe ea, preia intitiativa, pune lucruri la punct. De ce o iubeste totusi Stefan (ori poate ca nici n-o iubeste), nu aflam. Daca stau bine si ma gindesc, nu aflam de ce simte afectiune nici pentru toate celelalte !

Asa cum spuneam, Femei mi-a dat senzatia de improvizatie rapida, nedezvoltata, neterminata. Si de o doza destul de mare de egotism masculin; in ciuda titlului!

Jurnal
Am terminat Jurnalul (Humanitas, 2005) lui Mihail Sebastian acum o saptamina si tot am aminat momentul unei insemnari. Pur si simplu mi-e greu sa conectez multimea de impresii intr-un text cit de cit fluent si coerent. Cu atit mai mult cu cit nici note de lectura n-am.

Pe la inceputul Jurnalului puteam sa jur, de pilda, ca, desi il voia intim, Sebastian cocheta totusi cu ideea de a-l publica undeva, cindva....iar cineva, dupa 25 de ani, sa-l poata citi, asa cum el, Mihail Sebastian, se desfata, pe la 1935, cu Jurnalul lui Jules Renard. Mai apoi, mi-am dat seama ca ideea asta nu tine. Insemnarile lui Sebastian sint mult prea sincere si mult prea conflictuale; mai cu seama cele referitoare la dragostea lui pentru Leni Caler care azi reprezenta totul, iar miine nu era nimic.

Mi s-a parut interesanta relatia lui cu Camil Petrescu: una de dragoste si ura. Una de dispret absolut si admiratie sincera. O relatie care, pina la urma, avea sa ramina strinsa in ciuda tuturor ideologiilor si parti-pris-urilor politice. Mult mai puternica decit cea dintre Sebastian si Nae Ionescu, relatie care a continuat si ea, inconstant, chiar si dupa scandalul “De doua mii de ani”.

Am gasit admirabil, dar si chestionabil, obiectivismul lui Sebastian in plina era a fascismului si nationalismului. Mie, personal, mi s-a parut destul de ambiguu obiectivismul asta; l-am perceput ca pe o incercare de pastrare a unui status –qvo personal, privit nu doar din exterior, dar si dinauntru. Firea lui contradictorie era, probabil, masura judecatii lui; in dragoste, dar si in politica.

Nu stiu daca obiectivismul ori ambiguitatea au putut face din Sebastian un vizionar, insa mi s-a parut incredibil cum a putut sa gindeasca si sa simta omul asta ca ceea ce insemna fascismul si nationalismul la dreapta, era bolsevismul la stinga. Asta in ciuda bucuriei initiale, si destul de retinute, de a considera un “miracol” prezenta trupelor rusesti la Bucuresti in vara lui 1944.

La fel de incredibila mi s-a parut luciditatea cu care-si putea privi propria creatie; fie ca era vorba despre “Jocul de-a vacanta”, “Accidentul” ori “Steaua fara nume”. Critic, incisiv, stia cind laudele i se cuveaneau si cind mai avea de strabatut drum lung pina la ele.

Si mai incredibila mi s-a parut maturitatea lui, la 27 de ani!! O maturitate care ramine in timp si in linii mari constanta, hranita cu experiente si iubiri nefericite, lecturi si muzica bune.

Una peste alta, dupa Jurnal, mi-l voi aminti pe Mihai Sebastian ca pe un tip ipohondru, amuzant pe alocuri, poetic prin alte locuri, instructiv...insa mai ales trist. Incurabil de trist si de singur!!

O limba curata
Telgte, Westphalia, Mai 1647. Acolo si in acele timpuri (tulburi) isi plaseaza Günter Grass “The Meeting at Telgte” (Mariner Books, 1990), o carte plina de spirit , picareasca, dar si parabolica. Un adevarat roman a clef .

La Telgte, cu putin inainte de incheierea razboiului de 30 de ani, Grass ii aduna fictiv pe cei mai importanti poeti germani ai vremii (vreo 20), animati de ideea ecumenica, nobila si generoasa de repurificare si revitalizare a limbii si prozodiei germane. 300 de ani mai tirziu, lua nastere, in Germania de Vest, Grupul 47, o adunare de literati germani, minati de ideea de repurificare a limbii (grav afectata de limba de lemn nazista) si de relansare a literaturii germane post-war. In 1647, Germania era divizata intre Catolici si Protestanti; in 1947 - intre fortele aliate si cele sovietice. Paralela, deci, nu putea fi evitata, asa incit lui Grass nu i-au fost iertate nici ironiile si nici cinsimul, iar “The Meeting at Telgte” nu s-a bucurat niciodata de succesul pe care l-ar fi meritat.

Intilnirea de la Telgte a fost organizata de poetul Simon Dach (dach, in germana, inseamna acoperis), un epigon al mult mai celebrului Martin Opitz (da, tot ala din Calcanul) - un fel de Virgiliu al literaturii germane, care tocmai se prapadise de curind. Invitatii lui Dach erau unul si unul : vorbeau dialecte diferite, aveau religii diferite, simpatii politice diferite, virste diferite, apucaturi diferite, feluri diferite de a se exprima. Un singur lucru aveau in comun: limba germana. Iar Dach isi inchipuia, naiv, ca adunatura asta pestrita de literati, mai mult sau mai putin talentati, ar putea emite nu doar un manifest al limbii germane, dar si un mesaj de pace care sa impresioneze puterile (germane, suedeze si franceze) ce se bateau atunci pe os. Ca n-a fost asa, n-a fost nici vina lui Dach si nici a organizarii lui elitiste, cu sesiuni de lectura si supe luuungi de vremuri de razboi.

Prima zi de lucru a fost cum a mai fost: cu instalarea neortodoxa a literatilor la hanul Bridge Tavern condus de Libuska, zisa mama Courage, dar si cu prima sesiune de lecturi, in care dialectele limbii germane pareau a ceda in fata unei coerente lingvistice comune. Asta pina cind...pina cind s-a ajuns la varza! Caci varza “kappes” a celor de pe Rin ar trebui sa coexiste cu varza “kumst” a celor dintre Ems si Weser!! Disupta s-ar fi putut lasa chiar si c-o bataie, daca Dach n-ar fi incheiat la timp si diplomatic prima zi a “conferintei”, invitindu-si colegii la fisii subtiri de sunca si cirnati fierti, asortati modest cu citeva legume!

Cea de-a doua zi fu dedicata formelor de exprimare. Poetul “vizual” Birken isi citi neinspirat poemele in forma de cruce si inimoare; Greflinger sidera asistenta cu poezii vulgare, iar Gryphius o adormi de-a dreptul cu tragedia lui lunga si intinsa ca si supa ce urma. “Spoon in soup, Gryphius stirred up thoughts that expanded Silesian hunger into cosmic hunger.” :) Se mai scursera citeva ceasuri de discutii aprinse in jurul (ne)muzicalitatii limbii germane, ca apoi sa vina cina, un adevarat festin. Gelnhausen si trupele lui imperiale trasera o fuga pin’ la tara, omorira un fermier si, uite-asa, procurara cele 5 giste aliniate acum pe o tepusa la protap, 3 purcei de lapte invirtiti pe-o alta, plus o oaie indopata cu cirnati.

Abundenta neasteptata de mincare si vin lasa urme adinci asupra literatilor, asa incit in ultima zi a conferintei renuntara la mesajul de pace si, concentrindu-se doar pe manifestul literar, isi adusera aminte ca au origini diferite. De data aceasta doar focul ii mai desparti de o iminenta si apriga incaierare. Si uite-asa, intilnirea de la Telgte ramase fara rezultat; nu acelasi lucru s-ar putea spune insa, acum, la jumatate de secol distanta, despre Grupul 47, chiar daca, probabil, intilnirile din cadrul lui l-au inspirat pe Grass.

Si lui Günter Grass chiar nu-i trebuie prea multe ca sa dezvolte o proza spumoasa, (auto)ironica, obraznica, plina de spirit. Ca in cazul lui “The Meeting at Telgte” – o carte fascinanta, din care nu lipsesc mostre ale Barocului german.

Casandra si Filotei
Alta lectura ratata, pe la pagina optzecisiceva. “Stigmatul Casandrei” (Humanitas Fiction 2008), de Cinghiz Aitmatov, autor de care, pina acum, auzisem numai de bine.

Am inceput cartea cu un wow a la Vonnegut: o idee faina despre dreptul nenascutilor de a nu vrea sa se nasca si despre vechea si actuala controversa Pro-life vs Pro-choice + un futurolog destept si american vs un savant rus, devenit calugar spatial.

Daaar... dupa doar primele 20 de pagini, asteptarea de a descoperi o capodopera s-a transformat, mai intii, in iritare si, apoi, in enervare. Dialoguri brute, artificiale, plate, plictisitoaaare; umor sasiu, personaje fortate.

M-am decis, dupa 5 zile si lecturi cu picatura, sa pun deoparte cartea asta; in ciuda temei cit se poate de interesante, de umane, de complexe, de etc...

Domnii Raef si Etah
Am recitit weekendul asta “By Night in Chile” (A New Directions Book , 2003) a lui Roberto Bolano, una, cred, dintre cele mai bune carti ale literaturii sud-americane de la 1990 incoace. Nu doar chestionarul lui Catalin mi-a amintit de ea (acolo i-am ales finalul drept cel mai tare final de roman citit vreodata), dar si aparitia recenta a traducerii romanesti “Nocturna in Chile”, la Editura Curtea Veche.

“By Night in Chile” este confesiunea halucinanta, de o noapte, a unui muribund-parintele Urrutia- ale carui amintiri creioneaza, delirant, relatia bizara dintre Biserica, Arta si putere intr-o societate opresiva, ca cea a deceniului 8 in Chile. Confesiunea parintelui e halucinanta, insa concluziile acesteia, ca si unele personaje invocate, sint cit se poate de reale. Jünger si Neruda sint exemple de scriitori reali care, direct sau indirect, au ales sa serveasca sistemul; unul opresiv, brutal. Au inchis ochii si au tras foloase (fiecare de la sistemul lui). Ei au ramas celebri...insa multi altii, ca Maria Canales, s-au ales, in urma colaborarii cu puterea, doar cu o faima efemera. Insusi parintele Urrutia – preot ca formatie, insa poet si critic literar prin vocatie – moderat de altfel, se vede nevoit sa ingenuncheze, fara folos, in fata Juntei militare si sa predea lectii de marxism lui Pinochet. Cine l-a impins la asta?? Frica, Mr. Raef: frica ce se transforma, apoi, in ura.

De altfel tot Mr. Raef a fost cel care l-a trimis pe Urrutia, in calitate de preot, in Europa, ca sa studieze metodele de supravietuire a Bisericii. Biserica, si ea, aservita puterii, amenintata insa, din chiar interiorul ei: de porumbei, mai exact de gainatul lor acid. Iar, de-aici, de pe batrinul continent, Urrutia a inteles ca Biserica a ales sa supravietuiasca prin opresiune; prin vinarea si uciderea porumbeilor, cu soimi special dresati de insisi slujitorii Domnului. Doar parintele Antonio din Burgos face opinie separata si considera porumbeii, acolo si ei, niste creaturi ale Domnului, in ciuda gainatului lor acid.

Prostitutie politica a Bisericii si a Artei. Suportabila pina la un punct. Pina la punctual in care “the wizened youth” cedeaza…. “and then, the storm of shit begins”.

“By Night in Chile” e o satira scurta si densa a la Borges. Deliranta a la Ferdydurke. E insa, peste toate, un manifest al constiintei umane....destul de stingist, desigur :)

Sonata lui Oates
Chiar si fara sa fi facut referire directa la Appassionata lui Beethoven, ultima carte a lui Joyce Carol Oates, “The Gravedigger’s Daughter” (Harper Perennial, 2008), poate fi comparata cu o bucata muzicala: din punctul de vedere al arhitecturii, al dezvoltarii textului, al ritmului, al expresivitatii. Iar Oates stapineste perfect cuvintele, literele, sunetele, intelesul lor si le combina intr-un recital de emotii intim si puternic. Romanul este scris in memoria bunicii autoarei, “Blanche Morgenstern, the gravedigger’s daughter” – o supravietuitoare.

Allegro Assai – In The Chautauqua Valley, prima parte a romanului cu tema definitorie a supravieturii. O parte grava, dar alerta, dinamica, in care evenimentele si emotiile se succed dramatic. Rebecca Schwart supravietuieste: nasterii sale in conditii inumane la bordul unui vas spre America; saraciei din casa insalubra a groparului; abuzului psihic al tatalui ce-si vede pierduta demnitatea; fugii de-acasa a celor doi frati mai mari; uciderii mamei si a sinuciderii groparului care, intr-o ultima clipa de luciditate, intoarce pusca dinspre capul copilei; unei adolescente stigmatizate si chinuite de incercarea de “a fi buna” si de “a crede in Dumnezeu”; unui sot abuziv si violent; si, in sfirsit, unui criminal in serie caruia ii datoreaza, insa, o noua viata si o noua identitate pentru ea si copilul ei.

Andante con moto – In The World, a doua parte, oarecum stabila, plata, simpla, aproape comuna. Hazel Jones si fiul sau “are keeping going” pentru a-si cauta siguranta, linistea, viata. Gratie infatisarii ei exotice, a inteligentei native-si naive, a demnitatii ei morale, Hazel cladeste incet si sigur un viitor de pianist pentru fiul sau. Hazel gaseste, in plus, dragostea si confortul material. In The World e tranzitia catre cea de-a treia parte.

Allegro ma non troppo – Beyond, o revenire stapinita la tema supravietuirii. Hazel isi confrunta trecutul, fortata de propriul copil si de viitorul socru, il rezolva, dar il pastreaza ingropat pentru sine. Nimeni nu mai avea sa auda vreodata de Rebecca Schwart, de “the gravedigger’s daughter”…

…si, totusi, epilogul surprinde o semnatura, o poveste, un trecut!!!

E o carte superba, emotionanta, feminina. Oates imi aminteste, in egala masura, de Toni Morrison si de Carson McCullers, dar mi se pare ca stilul ei, desi liric, are mai multa forta, mai mult impact. Trebuie sa recunosc insa, ca am “auzit” si niste note false. Mi s-a parut, de pilda, fortata scena erotica de la cabana, dintre Hazel si Chet, si abrupt epilogul. Abrupt ca stil; rupe ritmul. Ca un capac de pian trintit peste ultima nota de la Appassionata!

Aristotel pe foarte scurt

Aristotel e un monstru, ca sa spun asa :) Daca vrei sa-l citesti nesistematic, doar din curiozitate, esti pierdut. Are peste 150 de lucrari din domenii atit de diferite, incit e greu de crezut ca opera sa poate avea coerenta: “Despre poeti”, Despre Justitie”, “Despre sanatate”, “Despre suflet”, “Despre placere”, “Despre stiinte”, “Despre specii si genuri”, “Despre animale”, “Despre pitagoreni”, “Despre astronomie”, “Despre magneti”, “Victorii olimpice” etc etc. N-a existat, cred, domeniu pe care Aristotel sa nu vrea sa il cunoasca: uneori prin observatii, alteori prin logica. Asa ca “Aristotle, A Very Short Introduction” (Oxford Paperbacks, 2000) de Jonathan Barnes e un ghid cit se poate de util in opera celui numit “printul filosofilor”.

Pe de alta parte, Jonathan Barnes este profesor de filosofie antica la Universitatea din Geneva si este un exeget al lui Aristotel. Introducerea asta foarte scurta e insa remarcabila: prin continut – ofera un overview succint, dar complet, al celor mai importante preocupari aristotelice; prin structura – traseaza firul ala rosu al coerentei; prin critica – chiar daca ea, critica, e din dragoste; prin stil – aproape literar. E mai mare placerea sa sari impreuna cu Aristotel si Barnes de la logica, la zoologie, de la Jocurile Olimpice, la teoria metafizica, de la politica, la psihologie, iar toate invataturile astea fiind plasate corect, in contextul vremii – adica anii 300 i.Chr. Barnes ne avertizeaza inca de la inceputul introducerii sale ca, daca ne uitam la Aristotel doar de-acum, din timpul prezent, exista riscul de a-l considera pe cit de genial, pe atit de ridicol!!

Ceea ce trebuie sa ne amintim despre Aristotel e ca el a fundamentat stiinta si cercetarea, ca el a dezvoltat logica si a impus limbajul generalizator. La fel de important e ca teoriile sale, mai ales cele despre biologie/zoologie si cele despre logica, au rezistat vreo 2000 de ani, adica pina prin secolul al XVIII-lea. Barnes il considera pe Aristotel nu un creator de gindire sistematizata, ci un teoretician al gindirii sistematice. El, spune Barnes, nu creeaza un sistem, ci ne arata, mai degraba, cum ar trebui sa fie unul!!

Tot Barnes e de parere ca eudaimonia lui Aristotel (concept prezent in cele doua etici ale sale) nu e chiar ceea ce se cheama fericire (hapiness), ci mai degraba un fel de prosperitate (human flourishing) ce poate fi atinsa printr-o intensa activitate culturala. Ar trebui sa trag cu ochiul pe la gramo in legatura cu eudaimonia, da’ ma tem ca serialul lui despre etica nicomahica e mai lung decit introducerea lui Barnes :))

Despre Aristotel ca persona, nici exegetul nu stie multe: “Of Aristotle’s character and personality little is known. He was allegedly a dandy, wearing rings on his fingers and cutting his hair fashionable short. He suffered from poor digestion, and is said to have been spindle-shanked. He was a good speaker, lucid in his lectures, persuasive in conversation; and he had a mordant wit. His enemies, who were numerous, accused him
of arrogance”.

Admiratia lui Barnes pentru Aristotel este, chiar daca din dragoste, una obiectiva. Nu lipsesc din introducere comentarii ironice despre naivitatile lui Aristotel; ca cea a bronzului, exemplu de cauza materiala, ori ca plasarea “animalului de foc” pe luna. Si mai ales Barnes are meritul, asa cum spuneam, de a ne introduce in opera lui Aristotel bucata cu bucata, integrindu-ne in acelasi timp, in intregul ei. Si asta e cu atit mai dificil de facut, cu cit lucrarile aristotelice care au supravietuit sint doar insemnari si note...majoritatea cartilor sale s-a pierdut!!

Tristete si erotism
La 82 de ani (acum are 83), Siegfried Lenz a scris primul lui roman de dragoste: “Un minut de tacere” (“Et minuts stilhed” – editia daneza, Hovedland, 2008). Un roman scurt, o nuvela practic, despre o poveste de dragoste la fel de scurta, interzisa si perfecta.

Christian are 18 ani si o iubeste pe Stella Petersen, profesoara de engleza din liceu. Relatia lor (profesor-elev) devine una erotica, sexuala in vacanta de vara, in Hirtschafen - oras fictiv in nordul Germaniei, la malul Marii Baltice. Aici Christian si Stella se iubesc in tacere, in clandestinitate si… Stella moare. Durerea lui Christian, ca si dragostea, se manifesta tot in tacere. E dureros, sfisietor sa-si aminteasca de Stella, de iubirea lor, de sperantele lui, de deznadejdea lui, in minutul de reculegere pe care profesorii si elevii i-l pastreaza intru amintire.

E atita tristete si erotism in nuvela asta, incit e greu sa te distantezi lucid de ea. Povestea e scandaloasa in sine, social inacceptabila , nu?, insa Lenz nu te lasa s-o privesti in felul acesta. El te implica in amintirile eroului, in flash-backuri triste, in descrieri uluitoare ale marii si tarmului baltic si in trairi naive, dar pline de pacat. Pacatul este insa abil eludat, iar povestea ramine cumva pura, neintinata. Ce ramine dupa “Un minut de tacere” e prima dragoste: sincera, formativa si de neuitat.

Intre Christian si Stella exista o oarece diferenta de virsta, probabil importanta, insa deloc precizata. Totusi, ei sint parteneri egali in relatie. Stella il familiarizeaza pe Christian cu Faulkner si Orwell, iar Christian ii povesteste Stellei despre mare si roca ei din adincuri. Daruirea lor unul altuia e si ea egala, juvenila, inconstienta.

Tacere. Dragostea e consumata in tacere mai putin din cauza ilegitimitatii ei, cit mai ales din cauza inutilitatii cuvintelor, a potentialului lor decadent. “Tacerea, Christian, inseamna uneori mai mult decit cuvintele. Intelegi ce vreau sa spun? –Da, i-am raspuns.” Si tot in tacere Christian isi poarta durerea. In tacere isi aminteste de “tu, Stella” si doar vorbind, foloseste persoana a-III-a. Gesturile tandre, cuvintele de iubire sint “ale tale, Stella”, iar actiunile exterioare sint “ale ei, Stella”. E o trecere subtila folosita, cu mare efect, de Lenz. “Ti-ai lasat capul incet pe umarul meu, iar eu nu indrazneam sa mai fac nicio miscare. Mi-am abandonat mina intr-a ta si n-am simtit-o decit atunci cind ai ridicat-o usor, lasindu-ti obrazul sa se odihneasca pe ea o secunda. Cu o voce care nu parea a ei, Stella s-a ridicat si a iesit afara..” (pg. 37-38).

Mai spuneam cindva ca Lenz e un maestru al stilului. In cartea asta, de doar 140 de pagini, el reuseste sa exprime, repet, nu doar o imensa tristeste (fara niciun fel de sentimentalism), dar si erotism. Mi-a adus aminte de “Povestea tirfelor mele triste” a lui Marquez (scrisa si ea la batrinetea autorului), cu deosebirea ca erotismul lui Lenz nu-i unul greu, sexual ca al columbianului, ci unul mai degraba inocent, platonic. Tristetea nici ea nu-i una metafizica, ci una cit se poate de concreta; contine durere, resemnare si maturizare.

Eu si noi
Chiar cu riscul de a “speria” audienta masculina care mai trece din cind in cind pe blogul asta, ma incumet sa declar cartea lui Carol Shields, “Jurnal in piatra” (Humanits Fiction 2008), una dintre cele mai bune carti, citite de mine, cu si despre femei. E si pentru femei ... insa nu numai.

“Jurnal in piatra” e povestea unei vieti. Insa “ce este povestea unei vieti? O cronica a faptelor, sau o impresie mestesugit modelata? Aducerea la un loc a lucrurilor de care se teme? Sau adunarea lucrurilor revelate nonsalant, acele minuscule beneficii ale cunoasterii care i-au fost destinate?” (pag. 293), se intreaba Daisy Goodwil, eroina cartii, aprope spre sfirsitul vietii sale lungi.

Iar Carol Shields scrie o poveste magic-realista (si postmodernista) despre viata lui Daisy Goodwill, nascuta aproape odata cu secolul (trecut) si moarta prin omienouasuteoptzecisiceva. O poveste-jurnal-ambivalent. O poveste despre “eu” , Daisy Goodwill, asa “cum sint”, dar mai ales o poveste despre “noi”, nenumaratele Daisy Goodwill, asa cum “societatea se asteapta ca sa fim”. Eu si noi, doua pronume, fiecare cu partea lui de jurnal. Mai vizibil “noi”, caci Daisy insasi se vede pe sine ca un personaj. “Eu”-l e tinut in taina, e intim, neimpartasit si luat, la sfirsit, cu sine, in nemurire.

Shields face o treaba excelenta cu dedublarea asta literara, de-a dreptul schizofrenica. Ii asigura lui Daisy participare continua la poveste, insa si detasare, contemplare. Daisy e ea, atunci, la nastere, intr-o atmosfera magic realista (mi-a amintit, cumva, de “Ca apa pentru ciocolata”). Apoi intreaga viata e un “noi”: o tinara culta, gata-gata sa faca o partida buna, rapid ratata; apoi o sotie si mama model care trudeste in timpul zilei, insa care la cina se “prepara”, pentru sot, cu haine si parfum, iar mai apoi, in pat, inutil, cu diafragma. Devine vaduva si redevine “eu”, impacata cu sine, dar prinsa in propria neexprimare. Daisy Goodwill - prezenta si absenta. Dar si istorie.

Mai mult decit povestea in sine, cum spuneam magic realista, pe mine m-a prins mai degraba stilul. E curgator, multivalent, subtil, seducator si senzual. Umorul nu lipseste nici el, nici poezia si nici inteligenta. E o carte pentru care Carol Shields a primit Pulitzerul in 1995.