Tristete si erotism
La 82 de ani (acum are 83), Siegfried Lenz a scris primul lui roman de dragoste: “Un minut de tacere” (“Et minuts stilhed” – editia daneza, Hovedland, 2008). Un roman scurt, o nuvela practic, despre o poveste de dragoste la fel de scurta, interzisa si perfecta.
Christian are 18 ani si o iubeste pe Stella Petersen, profesoara de engleza din liceu. Relatia lor (profesor-elev) devine una erotica, sexuala in vacanta de vara, in Hirtschafen - oras fictiv in nordul Germaniei, la malul Marii Baltice. Aici Christian si Stella se iubesc in tacere, in clandestinitate si… Stella moare. Durerea lui Christian, ca si dragostea, se manifesta tot in tacere. E dureros, sfisietor sa-si aminteasca de Stella, de iubirea lor, de sperantele lui, de deznadejdea lui, in minutul de reculegere pe care profesorii si elevii i-l pastreaza intru amintire.
E atita tristete si erotism in nuvela asta, incit e greu sa te distantezi lucid de ea. Povestea e scandaloasa in sine, social inacceptabila , nu?, insa Lenz nu te lasa s-o privesti in felul acesta. El te implica in amintirile eroului, in flash-backuri triste, in descrieri uluitoare ale marii si tarmului baltic si in trairi naive, dar pline de pacat. Pacatul este insa abil eludat, iar povestea ramine cumva pura, neintinata. Ce ramine dupa “Un minut de tacere” e prima dragoste: sincera, formativa si de neuitat.
Intre Christian si Stella exista o oarece diferenta de virsta, probabil importanta, insa deloc precizata. Totusi, ei sint parteneri egali in relatie. Stella il familiarizeaza pe Christian cu Faulkner si Orwell, iar Christian ii povesteste Stellei despre mare si roca ei din adincuri. Daruirea lor unul altuia e si ea egala, juvenila, inconstienta.
Tacere. Dragostea e consumata in tacere mai putin din cauza ilegitimitatii ei, cit mai ales din cauza inutilitatii cuvintelor, a potentialului lor decadent. “Tacerea, Christian, inseamna uneori mai mult decit cuvintele. Intelegi ce vreau sa spun? –Da, i-am raspuns.” Si tot in tacere Christian isi poarta durerea. In tacere isi aminteste de “tu, Stella” si doar vorbind, foloseste persoana a-III-a. Gesturile tandre, cuvintele de iubire sint “ale tale, Stella”, iar actiunile exterioare sint “ale ei, Stella”. E o trecere subtila folosita, cu mare efect, de Lenz. “Ti-ai lasat capul incet pe umarul meu, iar eu nu indrazneam sa mai fac nicio miscare. Mi-am abandonat mina intr-a ta si n-am simtit-o decit atunci cind ai ridicat-o usor, lasindu-ti obrazul sa se odihneasca pe ea o secunda. Cu o voce care nu parea a ei, Stella s-a ridicat si a iesit afara..” (pg. 37-38).
Mai spuneam cindva ca Lenz e un maestru al stilului. In cartea asta, de doar 140 de pagini, el reuseste sa exprime, repet, nu doar o imensa tristeste (fara niciun fel de sentimentalism), dar si erotism. Mi-a adus aminte de “Povestea tirfelor mele triste” a lui Marquez (scrisa si ea la batrinetea autorului), cu deosebirea ca erotismul lui Lenz nu-i unul greu, sexual ca al columbianului, ci unul mai degraba inocent, platonic. Tristetea nici ea nu-i una metafizica, ci una cit se poate de concreta; contine durere, resemnare si maturizare.
La 82 de ani (acum are 83), Siegfried Lenz a scris primul lui roman de dragoste: “Un minut de tacere” (“Et minuts stilhed” – editia daneza, Hovedland, 2008). Un roman scurt, o nuvela practic, despre o poveste de dragoste la fel de scurta, interzisa si perfecta.Christian are 18 ani si o iubeste pe Stella Petersen, profesoara de engleza din liceu. Relatia lor (profesor-elev) devine una erotica, sexuala in vacanta de vara, in Hirtschafen - oras fictiv in nordul Germaniei, la malul Marii Baltice. Aici Christian si Stella se iubesc in tacere, in clandestinitate si… Stella moare. Durerea lui Christian, ca si dragostea, se manifesta tot in tacere. E dureros, sfisietor sa-si aminteasca de Stella, de iubirea lor, de sperantele lui, de deznadejdea lui, in minutul de reculegere pe care profesorii si elevii i-l pastreaza intru amintire.
E atita tristete si erotism in nuvela asta, incit e greu sa te distantezi lucid de ea. Povestea e scandaloasa in sine, social inacceptabila , nu?, insa Lenz nu te lasa s-o privesti in felul acesta. El te implica in amintirile eroului, in flash-backuri triste, in descrieri uluitoare ale marii si tarmului baltic si in trairi naive, dar pline de pacat. Pacatul este insa abil eludat, iar povestea ramine cumva pura, neintinata. Ce ramine dupa “Un minut de tacere” e prima dragoste: sincera, formativa si de neuitat.
Intre Christian si Stella exista o oarece diferenta de virsta, probabil importanta, insa deloc precizata. Totusi, ei sint parteneri egali in relatie. Stella il familiarizeaza pe Christian cu Faulkner si Orwell, iar Christian ii povesteste Stellei despre mare si roca ei din adincuri. Daruirea lor unul altuia e si ea egala, juvenila, inconstienta.
Tacere. Dragostea e consumata in tacere mai putin din cauza ilegitimitatii ei, cit mai ales din cauza inutilitatii cuvintelor, a potentialului lor decadent. “Tacerea, Christian, inseamna uneori mai mult decit cuvintele. Intelegi ce vreau sa spun? –Da, i-am raspuns.” Si tot in tacere Christian isi poarta durerea. In tacere isi aminteste de “tu, Stella” si doar vorbind, foloseste persoana a-III-a. Gesturile tandre, cuvintele de iubire sint “ale tale, Stella”, iar actiunile exterioare sint “ale ei, Stella”. E o trecere subtila folosita, cu mare efect, de Lenz. “Ti-ai lasat capul incet pe umarul meu, iar eu nu indrazneam sa mai fac nicio miscare. Mi-am abandonat mina intr-a ta si n-am simtit-o decit atunci cind ai ridicat-o usor, lasindu-ti obrazul sa se odihneasca pe ea o secunda. Cu o voce care nu parea a ei, Stella s-a ridicat si a iesit afara..” (pg. 37-38).
Mai spuneam cindva ca Lenz e un maestru al stilului. In cartea asta, de doar 140 de pagini, el reuseste sa exprime, repet, nu doar o imensa tristeste (fara niciun fel de sentimentalism), dar si erotism. Mi-a adus aminte de “Povestea tirfelor mele triste” a lui Marquez (scrisa si ea la batrinetea autorului), cu deosebirea ca erotismul lui Lenz nu-i unul greu, sexual ca al columbianului, ci unul mai degraba inocent, platonic. Tristetea nici ea nu-i una metafizica, ci una cit se poate de concreta; contine durere, resemnare si maturizare.
5 comments:
Evident ca ma cam oftici, eu nu stiu germana, asa ca nu pot citi cartea. Iar la noi, afara de Ora de germana - super! - tradusa demult, acest autor - ca multi nemti - nu prea e pe listele editorilor. Mai ales daca n-au luat Nobelul...
am vazut ca la Humanitas au tradus "Mostenirea lui Arne" (cartea de pe noptiera)
http://www.humanitas.ro/siegfried-lenz
nici in engleza se pare ca nu s-a tradus prea mult de el, insa poti incerca in franceza:-)
pentru mine Lenz era pina acum un autor plicticos, din manuale scolare. Hmm, cred ca am sa-i mai dau o sansa:-))
foarte frumos comentariul tau, ma apuc de Lenz imediat ce dau de el! mai ales ca mie mi-a placut la nebunie povestea tarfelor mele triste, desi nu sunt fan declarat marquez
@dragos c: titlul acela nu este in limba germana, ci probabil in daneza (anda, tu stai in danemarca, nu?)
in germana ar fi fost (cred) Eine Stille/Ruhige Minute sau Eine Minute von Ruhe; fac si eu pe desteapta, mai mult ca sa-mi amintesc germana pe care o uit zi de zi:))
caprikornk, titlul pe germana e "Schweigeminute", ceea ce ar insemna (in mai multe cuvinte dar la fel de precis) "moment de reculegere". De atfel, asa am fost tentata sa traduc titlul, insa citind Jurnalul lui Sebastian, am intilnit expresia "un minut de tacere", care mi se pare mult mai frumoasa.
Si da "Et minuts stilhed" e titlul in daneza; am si spus de altfel. Daca dragos a inteles ca e titlul original, e numai vina lui. Ca nu stie germana :)))
Post a Comment