Tuesday, September 25, 2007

De ce o abandonam pe bunica?
Asta-i intrebarea de design research cu care ne-a lovit in moalele capului, zilele trecute, un coleg belgian. Desi suna silly, intrebarea este cit se poate de relevanta pentru tema lui cercetare; poate tehnologia informationala si inteligenta sa creeze produse pentru sustinerea emotionala a persoanelor de virsta a treia si a familiilor lor?
Si acum noi astia, colegii belgianului, intrigati de simplitatea provocatoare a intrebarii lui, am inceput sa-l combatem, sa-i deconstruim intrebarea (ceea ce in limbaj pompos profesional se numeste reverse engineering), somindu-l sa ne explice ce intelege el prin “abandon”...si iac-asa am ajuns sa discutam despre concepte si sa-i invocam pe Nietzche, Blumer si Wittgenstein, dar si pe stiintificii moderni care incearca sa aseze limbajul in casute ordonate, spatiate si imposbil de suprapus.
Caci ce este “abandonul”? In nici un caz nu este un aliaj care are atita fier si atita carbon, care prezinta urmatoarele caracteristici in urmatoarele conditii, care poate fi cintarit si caruia i se poate da o denumire peren solidara care, atunci cind este invocata, toata lumea stie exact, dar exact, despre ce este vorba. “Abandonul” e mai degraba un concept social, o qualitas occulta, care cel mai bine se caracterizeaza prin generalitate si care, odata invocat, face apel la experienta sociala a celor care dezbat “abandonul”. Sau cam ceea ce spunea Nietzche, in “Nasterea tragediei si alte scrieri” despre frunza.

Orice concept se naste facind echivalent ceea ce este ne-echivalent. Exact ca si in cazul frunzei cind stim ca o frunza nu este niciodata la fel cu o alta frunza, dar conceptul de frunza s-a format prin neglijarea diferentelor individuale, prin lasarea la o parte a acelor trasaturi care diferentiaza un lucru de altul; stim ca frunza, ca si concept, se refera doar la o forma primara”. [1]

Cu alte cuvinte cind cineva vorbeste de o frunza, fara sa explice nimic altceva despre acea frunza, toata lumea are idee despre ce este aceea o frunza; insa felul in care-si imagineaza frunza, ca si contur, ca si culoare, ca si textura, este diferit de la un individ la altul. Este “modelul” de frunza stocat de fiecare memorie in parte; este propria amintire despre frunza. La fel ca si cuvintul “bunica”, a carui plantare sireata in intrebarea de research a colegului, creaza, din start, un efect emotional foarte personal.

Cam asa si cu “abandonul”, iar ca sa fim siguri ca nu pierdem nimic-nimic din ceea ce este abandon, am incercat sa ne imaginam “limitele” lui. Dupa o scurta consultare, am ajuns la doua modele opuse de abandon.
Unu: o lasam pe bunica invalida singura, in virful dealului, si
Doi, mai putin sadic, cind: dorinta bunicii de a locui la casa de batrini este interpretata gresit de societatea care se grabeste sa-i infiereze familia
In cel de-al doilea caz, diferentele culturale joaca un rol major. De pilda, in societatile nordice, a locui la casa de batrini, de la o virsta incolo, e aproape un privilegiu. Batrinii gasesc in aceste case nu numai asistenta medicala si sociala non-stop, dar si un grad mai mare de libertate. Traiasc in mici apartamente, chiar si in cuplu, insa nu mai au nici un fel de griji administrative. Au un anturaj pe masura virstei, li se organizeaza mici evenimente ori excursii si cei care inca mai tin minte drumul spre casa pot calatori singuri, chiar si in strainatate. De obicei, e coada la admiterea la casa de batrini. Insa privind acest fenomen din sudul Europei ori din Orientul Mijlociu, faptul ca batrinii unei familii traiesc la casa de batrini este considerat abandon, iar cei care abandoneaza sint demni de toata critica societatii.

Evident ca intre cele doua modele, exista o multime de alte forme de abandon, deloc de neglijat. O mare multime, ocazie cu care i-am dat de lucru colegului belgian, caruia i-a dat prin cap un asemenea titlu...eu chiar am fost invidioasa pentru inspiratia lui :-) Insa pe mine, “de ce o abandonam pe bunica?” m-a facut sa ma gindesc la concepte si la felul in care tehnologia inteligenta a informatiei a reusit sa le incurce si mai tare. Tehnologia aia inteligenta care ne permite sa socializam in timp real cu persoane aflate la mii de kilometri distanta, dar cu care nu intotdeauna ne si intelgem. De exemplu, pe un forum romanesc in care disapora este bine reprezentata, cele mai multe conflicte se nasc din “neintelegere conceptuala” si mai putin din divergente de opinii. Se vorbeste aceeasi limba, fenomenele se incadreaza in aceeasi rama, dar fiecare intelege fenomenul diferit, dupa experienta proprie; se face apel atunci la DEX, la masuratori si calcule exacte; se invoca experienta personala care, de cele mai multe ori, e ignorata! Se incurca sensuri, se distorsioneaza concepte, se enerveaza spiritele si se trece la artileria grea...si atunci, chiar nu mi se mai pare deloc stupida intentia stiintificilor moderni de a pune conceptele in cutii, de a le rindui frumos in incercarea de a defini inteligenta, fericirea, starea de spirit etc etc etc in termeni numerici, cantitativi, in caracteristici neechivoce, astfel ca toata lumea sa inteleaga pe deplin ca frunza este verde si numai verde si neaparat de castan! :-)

[1] FW Nietzche, On truth and lying in a non-moral sense. The birth of tragedy and other writings. Geuss, R. and Speirs, R. Cambridge, Cambridge University Press: 141-153

Saturday, September 22, 2007

Somnul spiritualitatii naste terorism

Cam asta ar fi mesajul transmis de John Updike in ultimul sau roman, “Terrorist”, publicat in 2006. Considerat a fi prima carte dupa 11 septembrie in care terorismul este explorat din perspectiva teroristului, romanul lui Updike este nu doar o analiza incisiva a societatii americane, dar si un exemplu pur de corectitudine politica, servita in ambalajul, de-acum obositor, al autoculpabilizarii.
Teroristul lui Updike este Ahmad Ashmawy Mulloy, un tinar american de 18 ani, nascut din mama de origine irlandeza si tata egiptean. Crescut doar de mama sa, Teresa, sora medicala si artist amator, Ahmad este convins ca-si poate gasi drumul in viata prin islam, atunci cind educatia liberala si aparent lipsita de afectivitate a mamei este inlocuita de calauzirea parinteasca a imamului, care pare a umple, totodata, si golul fizic lasat de lipsa tatalui.

Ahmad este frumos, destept si idealist! Indeajuns de destept incit sa perceapa contradictiile dintre surele Coranului si intrepretarile razboinice ale imamului, dar indeajuns de idealist incit sa nu vrea sa inteleaga de ce un afro-american poate cinta in corul bisericii doar din placerea de a cinta si mai putin datorita credintei in D-zeu. Cu alte cuvinte, Ahmad – teroristul nu este decit o victima a societatii. Acea societate care ofera tatalui libertatea de a-si parasi familia, iar mamei libertatea de a-si trai propria viata; acea societate in care crestini si evrei il lasa pe Dumnezeu de-o parte si traiesc viata hedonistic si egocentric; acea societate in care dascalii sint plictisiti de viata, de elevi si-si petrec timpul din vacanta in vacanta; aceea societate in care adolescentele nu stiu altceva decit sa flirteze, sa-si descopere buricele si sa-si arate nurii; acea societate care a demonstrat cit de slaba poate fi, cind doua avioane au pus la pamint simbolurile capitalismului si ale bunastarii.
Asa se face ca tinarul decent Ahmad se lasa manipulat, cu buna stiinta, de imam si este gata sa-si ofere viata, in slava lui Allah, prin implinirea unui act terorist la fel de maret ca cele de la 11 septembrie, act care il va conduce direct in Paradis, acolo unde houris – fecioare cu ochi mari si negri - il vor astepta si ii vor darui fericirea vesnica.
Icredibil, dar adevarat, viata si sufletul lui Ahmad, dar si a altor sute de americani – crestini ori whatever- sint salvate de un evreu, a carui credinta este la fel de esuata ca si cea a mamei lui Ahmad.
In concluzie, teroristul este o fiinta gingasa, pura. Teroristul nu este altceva decit o victima a doi monstri: a fundamentalismul islamic, dar mai cu seama a materialismului, oportunsimului si carpe-diem-ului societatii vestice. Teroristul este o unealta; una politica si sociala.

Teroristul” lui Updike este o poveste legata...uneori atit de legata ca da din poveste in poveste, a la Saramago. Apoi sint personajele: bine dezvoltate atunci cind le e menirea, dar putin prea previzibile, asa cum e cazul imamului, dar mai ales al lui Charlie, libanezul-american care uraste America, dar care il divinizeaza pur si simplu pe George Washington.
Ce mi-a placut cel mai tare din carte a fost o discutie despre depictare. Intr-o convorbire pe teme religioase, Ahmad ii spune mamei lui:
In Islam, se numeste blasfemie incercarea de a uzurpa prerogativele lui Dumnezeu in ceea ce priveste creatia sau reproducerea”. “Stiu”, ii raspunde mama, care continua, “De aceea nu sint statui ori picturi in moschei. Pentru mine e totusi ceva de neinteles. Dumnezeu ne-a dat ochi ca sa vedem. Sa vedem ce?”.

Pe scurt, ca si concluzie, “Terrorist” este un roman bine scris, cu o perspectiva inedita, dar cu directie previzbila. Un roman de 3 stele jumatate.

Tuesday, September 18, 2007

The Time Traveler's Wife,
de Audrey Niffenegger

…ca si “Man Walks into a Room” este o carte aflata la granita dintre fictiune si fantastic. Dar, spre deosebire de cartea Nicolei Krauss, "Sotia calatorului in timp" este o experienta surprinzatoare, incredibil de emotionanta si cu totul remarcabila. Asta mai cu seama daca incepi cartea, asa ca mine, cu o doza suficienta de suspiciune, generata probabil de prezentarea mult prea exuberanta, de pe coperta spate, a celor de la The Times: “Wonky, sexy, incredible!...Aceasta este extraordinara poveste de dragoste dintre Clare si Henry. Henry o cunoaste pe Clare cind ea avea 6 ani, iar el, 36; se casatoresc cind Clare avea 22 de ani si Henry 30”!! Hmmm...cam mult love story si cam mult SF pentru gusturile mele literare, insa ilustratia cartii (nu degeaba Niffenegger este visual artist) a avut impactul hotaritor: am cumparat-o si n-am mai lasat-o din mina doua zile! Cind am terminat-o, eram in transa, nutrind un respect nemarginit pentru incredibila abilitate a scriitoarei de a transforma batrinul si plictisitorul roman de dragoste in ceva proaspat, neconventional, original si ... naucitor.

Deci: Henry DeTamble este calator in timp. O mutatie genetica extrem de rara, face ca, in diferite momente, mai ales in cele de stress maxim, Henry sa dispara pur si simplu din timpul real, lasindu-si in urma hainele si efectele personale, pentru a se trezi apoi gol-golut, intr-un alt loc si, evident, intr-un alt timp. Deseori trebuie sa fure haine si mincare si sa fuga de politie. Uneori, Henry se intoarce in prezent, plin de rani si suferinta. Alteori se intoarce in timp pentru a-si vizita propria versiune. De cele mai multe ori, insa, Henry se intoarce intr-o poienita din apropierea casei lui Clare Abshire, unde o intilneste pentru prima oara, cind avea 36 de ani iar ea 6. Henry stia atunci ca, in trecutul lui si in viitorul ei, Clare ii este sotie, sufletul pereche. Fetita se indragosteste de el si asteapta, in secret, momentul in care il va intilni in timp real....
Cam asta e linia de timp a romanului: o povestire cronologica din punctul lui Clare de vedere si o pendulare haotica in timp si spatiu din perspectiva lui Henry. Insa “Sotia calatorului in timp” este mai mult decit aceasta calatorie in timp. Este un roman care exploreaza dragostea neconditionata dintre un barbat si o femeie, nevoiti sa traiasca sub acest belstem temporal, absolut incontrolabil. Faptul ca Henry stie ca va muri la 43 de ani, lasindu-le in urma pe Clare si pe fetita lor, Alba, are un puternic efect dramatic asupra povestii. Dramatismul este cu atit mai accentuat cu cit Alba mosteneste mutatia genetica a tatalui si ea insasi este un calator in timp!!!

Imi dau seama cit de greu e sa explic, asa la rece, ceea ce se intimpla pe parcursul a peste 500 de pagini din roman, pentru a arata de ce cartea asta, aparent incurcata, este atit de miscatoare! Poate o fraza, dintr-o scrisoare pe care Henry i-o scrie, dupa citiva ani de casnicie, lui Clare, convinge mai bine: “Clare, vreau sa-ti spun din nou ca te iubesc. Dragostea noastra a fost firul prin labirint, plasa de sub picioarele dansatorului pe sirma, singurul lucru sigur, din toata lumea asta, in care cred. In noaptea asta am realizat ca dragostea pe care ti-o port are o densitate mult mai mare decit mine insumi”. La final, cind Henry, la 43 de ani, vine din timp ca s-o intilneasca pentru totdeauna, pe Clare, cea de 82 de ani, mai ca mi-a trebuit batista! :-)
O carte de vreo 4 stele jumate’!!

Sunday, September 16, 2007

Man Walks into a Room,
de aceeasi Nicole Krauss

Man Walks into a Room” este romanul de debut al Nicolei Krauss (aparut in 2002), pe care l-am citit din curiozitatea de a vedea cit de tare seama ca stil cu “Istoria iubirii”. Ei bine, nu seamana. Subiectul este insa unul captivant si cu un potential urias de speculatii filosofice, pe care cred ca, din pacate, Krauss nu l-a exploatat suficient.

Cartea incepe cu momentul incercarii unei bombe atomice in desertul californian, in vara anului 1957, urmind sa aflam imediat, ca in 2000, cam in acelasi loc, Politia il descopera pe Samson Green, profesor de literatura la Columbia University, mergind fara nicio tinta si fara sa-si aminteasca ceva despre el. Samson este internat in spital unde i se gaseste o tumoare pe creier si este operat. I se extirpa tumoara, dar odata cu ea, pierde si memoria ultimilor 25 de ani. Mai concret, Samson isi poate aminti primii 12 ani de viata, de mama sa, de copilaria petrecuta in California, dar absolut nimic despre sotia sa Anna, ori despre viata lui recenta din New York. Curios insa, memoria prezenta ii functioneaza absolut normal, fiind capabila sa stocheze evenimentele in ordine cronologica. Acest lucru ofera speranta celor apropiati ca, incetul cu incetul si cu terapie, Samson isi va aminti cine este el si cine sint toti ceilalti de linga el; isi va aminti cit de mult o iubea pe Anna. Totusi, Samson pare a nu dori acest lucru...si nu aflam de ce. Nu aflam nici cum se simte un om uitat de timp, fara constiinta propriei identitati si nici ce anume-l face sa nu-si doreasca amintirile-napoi.

Aflam doar ca, atunci cind i se propune sa ia parte la un experiment de Artficial Intelligence, se ofera bucuros voluntar. Experimentul se desfasoara tot in desertul californian, iar Samson urmeza sa fie receptorul memoriei altcuiva. Adica a unui oarecare Donald, bolnav de cancer, care isi impartasise amintirile, transcrise acum in limbaj binar, unui giga-tera-hard-disk, iar una dintre ele, cea mai puternica, urma sa fie transferata acum, memoriei aproape blank a lui Samson. Iarasi nu aflam de ce Samson, reluctant ideii de recuperare a propriei memorii, este gata sa-si incarce memoria cu amintirile altcuiva??

Transferul are loc si Samson se trezeste cu bomba-n cap. Da, cu o bomba, fiindca amintirea pe care o primise era chiar despre incercarea aceea nucleara din Mojave, din vara lui 1957. Scopul acestui revolutionar experiment era obtinerea, intre doua sau mai multe persoane, a unei empatii pure, reale, prin experienta si nu doar prin simpatie. E foarte clar insa ca experimentul esueaza in acest sens, fiindca Samson nu simte nici urma de empatie cu donatorul bombei, ci o trezire (???) a constiintei sale. Asa se face ca porneste in cautarea straunchiului sau, Max (supravietuitor al Holocaustului), care are aproape 100 de ani si este senil. Deci, fara memorie!! Intr-o clipa de luciditate, Max ii spune totusi unde se afla ingropata cenusa mamei lui Samson (desi ar fi putut afla asta mult mai usor de la Anna cu care, desi se despartise, mai tinea legatura) iar dupa o vizita la casa copilariei sale, se decide sa recistige dragostea Annei!!!!

Asadar, un subiect generos cu idei generoase de explorat; cum ar fi, de pilda, ideea singuratatii omului, drama pierderii identitatii, ideea aceea a empatiei pure, implicatiile experimentului de transfer de memorie etc. Cam despre asta as fi vrut eu sa citesc...ma tem insa ca Nicole Krauss a fost cam superficiala si m-a condus din confuzie-n confuzie, pina la finalul la fel de confuz. Nici nu stiu cite stele sa-i dau...probabil trei, pentru idee!!

Friday, September 14, 2007

Istoria iubirii
...incredibil de aproape de "Extrem de tare..."

Hotarit lucru, "Istoria iubirii" a fost un titlu de carte care nu mi-a facut cu ochiul deloc, dar chiar deloc. Imi imagineam ca ar fi o enciclopedie siropoasa a iubirii, o lectura potrivita de salon. Insa m-am inselat!
Cartea a ajuns in miinile mele la recomandarea unor persoane carora le creditez gusturile in materie de literatura. Nu aveam habar nici cine este Nicole Krauss, insa google m-a lamurit ca este sotia talentata a unui scriitor la fel de talentat, pe care, culmea, il abordasem de curind: Johnatan Safran Foer. Cu aceasta incurajatoare referinta, alaturi de prezentarea de la Humanitas, am purces la citit "Istoria iubirii". Primele pagini m-au acaparat. Nici vorba de istorie siropoasa, ci era promisiunea unei lecturi dinamice, ironice, lucide, istoria unei vieti trecute, in adevarul ei cel mai golut; istoria lui Leo, batrinul antipatic din New York, care scrie o carte despre un baiat care iubea o fata. Atita doar ca pe la pagina 50, cind in scena a intrat Alma, m-a pocnit deodata deja-lu-ul!!
Pe scurt, Alma are 14 ani si poarta numele eroinei dintr-o carte cu totul speciala pentru mama ei, carte pe care aceasta o traduce din spaniola in engleza, pentru un client misterios. Tatal Almei murise de curind, iar fetita se chinuie sa gaseasca unu leac pentru singuratatea mamei. Banuieste ca vindecarea ar avea legatura cu acea carte, asa ca porneste in cautarea autorului ei.
Pe de alta parte, il avem pe Leo Gursky, emigrantul evreu din Polonia, care incearca sa mai traga putin de viata, care mai scrie din cind in cind si care, mai ales, isi aminteste de prima lui dragoste, de acum 60 ani, dragoste care l-a inspirat sa scrie o carte pe care a pierdut-o.
In final, Alma il gaseste pe Leo care afla ca romanul pe care-l scrisese in tinerete nu s-a pierdut, ci a fost insusit de altcineva care l-a publicat iar, acum, este tradus de mama Almei.
Asadar ca si in “Extrem de tare...”, avem un copil fara tata care porneste sa caute ceva, dar nu stie prea bine ce. Mai avem un batrin, supravietutior al Holocaustului, care-si duce viata solitar si care se gindeste la o dragoste mutilata de razboi. In plus, aflam ca batrinul (exact ca si in cartea lui Foer) cauta si el la rindul lui ceva, ceva care este chiar fiul sau. La sfirsitul cautarilor lor, batrinul si copilul se gasesc unul pe altul.
Apoi, nu doar subiectul este oarecum comun in cele doua romane! Structura lor este si ea similara, construita pe imbinarea planurilor de naratiune copil-batrin. Exista unelte de exprimare comune: motivul tacerii, suplinirea limbajului prin “DA” si “NU”, pagini incomplete, care contin o singura idee, fie ea doar si de-o propozitie....
Probabil ca cine n-a citit “Extrem de tare, incredibil de aproape” inainte de “Istoria iubirii”, poate spune despre cea din urma carte ca este originala...si vice-versa. Problema inspiratiei (cine dupa cine s-a luat) e cu atit mai discutabila, cu cit cele doua romane au aparut in acelasi an: 2005. Citind insa si celelalte carti scrise de cuplul Foer-Krauss, personal tind sa cred ca Nicole Krauss este cea care a preluat, daca nu subiectul, macar stilul de a scrie al lui Foer! Cartea cu care a debutat Krauss, “Man Walks Into A Room” este total diferita ca stil si constructie de “Istoria iubirii”, pe cind “Everything Is Illuminated” are elemente comune cu “Extrem de tare, incredibil de aproape”.
Lasind la o parte pacatul asemanarii, cred totusi ca Nicole Krauss este talentata. Scrie frumos, cursiv, sensibil si cu umor, un umor pe care-l gasesc mult mai delicat decit cel al lui Foer. Acord “Istoriei iubirii” trei stele si jumatate.

Tuesday, September 11, 2007

Sa nu uitam!
“Sa nu uitam cine sintem si de unde venim” - cred ca asta este o datorie morala a evreilor si mai cu seama a scriitorilor evrei. Spun lucrul acesta, fiindca tema holocaustului si a cautarii identitatii sint comune si mai mult sau mai putin evidente in toate cele 5 romane pe care le-am citit recent, romane scrise de 3 tineri autori americani, de origine evreiasca. Vorbesc despre Gary Shteyngart si “Absurdistan”, apoi despre Johnatan Safran Foer – cu “Extrem de tare si incredibil de aproape” si cu “Totul este iluminat” – si despre Nicole Krauss – cu “Istoria Iubirii” si “Man Walks Into A Room”.

Fara nicio o retinere, declar ca dintre cei 3, Safran Foer este cel mai inovativ. El experimenteaza si-si potenteaza scrisul cu desene, cu note de mina, cu fotografii, cu tacere, cu spatii goale ori, dimpotriva cu rinduri suprapuse, reusind sa-si expuna ideile cu o parcimonie inocenta de cuvinte. Inocenta (totusi aparenta) a exprimarii sale artistice are de-a face cu limitarea. Astfel, daca in “Extrem de tare si incredibil de aproape”, limitarea este cognitiva, din moment ce personajul principal are 9 ani si o experienta de viata limitata, in “Totul este iluminat”, limitarea se refera la limbaj. Aici cea mai consistenta parte a cartii este ca si cum ar fi fost scrisa de un rus care vorbeste o engleza destul de acurata, dar ciudata prin constructie si prin folosirea neoportuna a cuvintelor. In ambele variante, nu doar inocenta este asigurata, dar si umorul involuntar.

Extrem de tare si incredibil de aproape” este povestea lui Oskar, un baiat de 9 ani, cu minte de inventator, al carui tata se afla accidental in World Trade Center, la 11 septembrie 2001. Oskar este singurul care ii aude apelurile telefonice din ultimele lui momente de viata, apeluri inregistrate pe robot, si decide sa ascunda caseta. Peste un an insa, porneste de unul singur prin New York, in cautarea unui oarecare Black si a unei incuietori care sa se potriveasca la cheia descoperita intr-un plic gasit printre lucrurile tatalui sau. Gaseste nu numai incuietoarea (a carei cheie se afla doar intimplator in posesia tatalui) insa isi descopera si bunicul, supravietuitor al Holocaustului, cel care-si parasise cu 40 de ani in urma sotia, in momentul in care aceasta hotarise unilateral, sa-l pastreze in pintece pe cel care avea sa devina tatal lui Oskar. Drama bunicilor (dragostea mutilata, razboiul, Holocaustul, emigrarea, resemnarea, adaptarea, frica de reproducere, frica de viata, nevoia de viata, regretul) sint prezentate in paralel cu cautarile lui Oskar, cautari pe care baiatul le considera firul lui de legatura cu tatal disparut, piedica pusa in calea uitarii. Doua drame, intinse peste trei generatii, tragedii scrise cu delicatete si emotie.

Totul este iluminat” este povestea lui Safran Foer, un tinar evreu pornit intr-un fel de pelerinaj spre un sat din Ucraiana, in cautarea femeii care, in urma cu 60 de ani, ii salvase bunicul de la pogrom. Calatoria se face prin intermediul unei firme de turism din Odessa, iar ghizii, de altfel si singurii lucratori ai firmei, sint tinarul Alex si bunicul acestuia, care se presupune ca ar fi stiut satul. Alex, contabil prin educatie, este traducatorul, iar bunicul este soferul. In timp ce Alex se pretinde un tinar cool, cu bani girla si fete la picioare, bunicul pretinde a fi orb si a vedea lumea doar prin ochii ciinelui sau, Sammy Davis Jr. Jr. Structura romanului alterneaza povestea magic realista a satului ucrainean din timpul celui de-al doilea razboi mondial, poveste redata de Foer, cu jurnalul de calatorie tinut de Alex, in engleza lui ciudata si cu scrisorile de dupa peregrinaj, trimise de Alex lui Foer in America. Asa aflam drama satului evreiesc in timpul raboiului, drama cautarilor lui Alex -care nu este deloc atit de cool precum pretinde, ci viseaza doar la o viata mai buna peste Ocean- dar mai ales drama bunicului, reprimata zeci de ani si ascunsa in cinism si indiferenta oarba fata de prezent. Ei bine, bunicul lui Alex chiar traise in acel sat ucrainean si, fara sa fie evreu, avea prieteni evrei. In timpul pogromului insa, a fost nevoit sa-i tradeze, sa-i trimita la moarte pentru a salva viata lui si a familiei lui. Asa se face ca vinovatia reprimata de mai bine de jumatate de secol iese acum la suprafata, se sparge ca un buboi si-l determina pe batrin sa-si puna capat zilelor. Mi se pare destul de ciudat, insa, ca tocmai acestei povesti nu i s-a acordat prea mare atentie in film, lasind cumva cam in ceata scena sinuciderii personajului.
Ambelor carti le acord 4 stele si, desi mi-a placut mai mult “Extrem de tare...” pentru maniera inovativa de a scrie, aceasta din urma are, zic eu, pacatul neoriginalitatii. Seamana extrem de tare cu cartea sotiei, “Istoria Iubirii”...ori, poate, vice-versa?!! (voi reveni asupra subiectului)

Sunday, September 09, 2007


Absurdistan,
de Gary Shteyngart
…o alta-mi abordare a topului 10 cu cele mai bune aparitii in 2006. O carte care m-a contrariat. O carte stil Borat, cu scene rupte parca din Confederatia imbecililor dar parca si din Ferdydurke. O carte despre absurdul si grotescul trecerii de la comunismul salbatic la capitalismul si mai salbatic. O carte obraznica despre politica, sex si multiculturalism.
Protagonistul Absurdistanului este Misa Vainberg, aka Snack Daddy, aka porkyrussianlover, un tinar de 180 de kilograme... dar fiul celui de-al 1238-lea bogatas rus:-) Misa, in ciuda staturii masive, nu este lipsit de inteligenta si nici de sensibilitate. Studiaza multiculturalismul la Colegiul Accidental din New York, iubeste la disperare o negresa latino din Bronx si are psihiatru personal. Se vede insa dramatic despartit si de colegiu, si de iubita si de psihiatru atunci cind tatal sau ucide un om de afaceri american si-si transforma fiul in persona non grata pentru American Visa. Ca urmare, Misa ramine captiv in St Petersburg unde-si traieste viata oligarhic, din petrecere in petrecere, avind uneori idei filantropice si crize de depresie. Gindul de a se intoarce in New York nu-l paraseste insa si, atunci cind tatal este ucis la rindul lui de mafia ruseasca, Misa incearca sa gaseasca o solutie pentru a ajunge fie si cu doar citeva grade longitudine mai aproape de America visurilor sale. Pentru asta se deplaseaza in Absurdistan, o tara petroliera aflata, undeva, intre Rusia si Iran, de unde-si cumpara un pasaport de belgian. Ghinionul il urmareste insa mai departe, caci in Absurdistan izbucneste razboiul civil. Partile beligerante sint doua grupuri etnice de crestini a caror schisma e generata de orientarea diferita a postamentului pe care sta crucea. Apoi, iubita latino il anunta prin email ca-l paraseste pentru un profesor obscur, pe numele lui, Jerry Shteynfarb ;-) Asa ca lui Misa, rus prin nastere, evreu dupa circumcizie, american prin idealuri si proaspat belgian prin coruptie, nu-i ramine altceva de facut decit sa se consoleze in bratele unei etnice focoase ... de unde ajunge mai apoi, nici mai mult, nici mai putin decit ministrul afacerilor multiculturale din Absurdistan!
Cu un umor abraziv si cu un limbaj care uneori frizeaza vulgarul, Shteyngart reda nebunia erei postsovietice, ridiculizind un mod de viata in care traditia si minunile Americii nu-si gasesc niciun fel de echilbru. Ridicole sint si personajele, fie ei evrei, rusi, etnici absurzi, americani ori belgieni. Toate creeaza situatii grotesti, absurde, inimaginabile. Sexul este si el la fel de absurd, as zice chiar imund din cauza limbajului grosier. Recunosc faptul ca m-au socat scenele hardporno din Absurdistan, nu neaparat pentru situatii, cit pentru colectia de cuvinte tari scrise in ruseste, dar care exista si pe romaneste in aceeasi arie a exprimarii ce nu prea are-a face cu literatura. Pe de alta parte, cartea nu duce lipsa de citate frumoase. Ca de pilda, “Libertatea este anatema visurilor nutrite in captivitate”, o idee care reda perfect esenta romanului.
O carte de trei stele.

Wednesday, September 05, 2007

Coltul buchinistului

De citeva saptamini ma gindesc sa-mi transform un colt de living, in care acum se afla un birou abandonat, intr-un colt intim de lectura, cu rafturi, un scaun cit mai confortabil, o masuta, pentru cafea si laptop, si neaparat o lampa cu picior. Am gasit rafturile si masuta, dar scaunul, pe care-l vreau mai degraba un lænestol, inca-mi imi da furca. Lampa, ma gindesc sa mi-o construiesc singura, dupa ideea IQ lamp, a lui Holger Strøm (am incercat asamblarea in hirtie si e destul de tricky...dar cu putin efort, sper sa reusesc :-)
Insa cu scaunul e greu sa ma hotarasc, mai ales cind oferta este mare si cind designul poate fi atit de simplu si de functional!! :-) Exact ca designul minimalist, practic, inteligent si inovativ de la Nils Holger Moorman, companie infiintata de un designer autodidact, in Germania Bavareza.
Drella, artistul si punctul de apreciere
Cine-i Drella? Este Andy Warhol, artisul pop cel mai faimos si controversat, iar Drella este nickname-ul pe care si l-a ales in 1965, o combinatie extrem de sugestiva si contradictorie intre Cinderella si Dracula.
De ce vorbesc de Warhol?? Fiindca o discutie recenta, in care popartistul a fost comparat cu Paris Hilton, m-a facut sa ma gindesc la ce spunea Bruce Archer despre arta si apreciere: “arta este o activitate prin esenta subiectiva.... si tocmai de aceea, persoana care o apreciaza trebuie sa cunoasca mai intii punctul de vedere, perspectiva din care artistul si-a abordat opera” [1]. Asta cred ca e valabil, mai cu seama, atunci cind vorbim de exponentul cel mai valoros al POPismului, curent la fel de controversat ca si Warhol insusi!! Pop art-ul a fost, in esenta, o miscare de protest ironic impotriva elitismului artistic postbelic (mai cu seama impotriva expresionismului abstract), a inaccesibilitatii artei (ori doar a accesibilitatii ei de catre cei cu bani), printr-o estetica a gunoiului, in perioada in care America, de exemplu, cheltuia uriase resurse materiale si de creativitate pentru a produce acest gunoi la scara mare, industriala. Pentru POPisti, guma de mestecat, benzile desenate, filmele de categorie B cu superstaruri stralucitoare, stirile de la ora 5, toate reprezentau un tarim excitant pe care l-au folosit conceptual, intr-o incercare de redefinire a artei, de impingere a limitelor ei estetice si morale. S-au folosit pentru asta de eroi de benzi desenate, de obiecte banale, pe care le-au marit si distorsionat grotesc, reproducindu-le in serie, transformindu-le in obsedante obiecte artistice.
Ei bine Warhol era facut pentru asa ceva! Personalitatea lui duala, inger si demon deopotriva (Drella!!), se manifestase inca de pe cind studia la Carnegie: desenele in “blotted” lines - aca inversarea copiei cu orginalul (blotted line este procedeul prin care peste un desen in tus se asaza o hirtie absorbanta pe care se imprima desenul original dar in linii discontinue, intrerupte), scandaloasa lucrare in lemn (in maniera abstract expresionista :-) “The Board Gave Me My Face, But I Can Still Pick My Own Nose” ori coperta revistei Cano, o anticipatie a lucrarilor sale de serii. Asa ca nu-i de mirare, de ce seria lui de conserve de supa a captat moodul momentului si a inregistrat un succes rasunator. Interesant e ca Warhol a abordat POPismul cu benzile desenate, insa a renuntat la ele, dupa ce proprietarul unei galerii de arta i-a sugerat sa se concentreze auspra unui singur lucru care ii place (banii, de exemplu). Warhol a preluat sfatul add-literam si a inceput sa picteze semnul dolarului, Coca-Cola si cutiile de supa.
De ce serii? Poate pentru ca paradoxal, reluarea obsedanta a unui motiv, ridica motivul la statul de icon, dar ii scade, in acelasi timp, valoarea si potentialul, il depreciaza. Aceasta explicatie poate fi aplicata si seriilor cu VIP-uri ale momentului, ale caror picturi sint multiplicate neglijent prin serigrafie (in studioul sau numit ironic “Factory”), accentuind senzatia de flash si artificial. Iata ce spunea despre seria lui “Death And Disatsers”: “Daca vezi o imagine socanta de mai multe ori, aceasta isi perde capacitatea de a soca”. [2]
...si despre “Factory”, studioul lui de lucru si de intilniri ale gilteratilor: “Iubesc Hollywoodul (fabrica de filme). E plastic, dar imi place plasticul. Vreau sa fiu plastic. Sintem un vaccum, aci la Factory”...si incheie testamentar: “La sfirsitul zilelor mele, cind am sa mor, vreau sa nu ramina nici o urma din mine ...vreau ca masinaria sa dispara”.[2]
Seriile se regasesc si in filmele lui, iar pe actori (prieteni pe care-i filmeaza in “Factory”, uneori fara ca ei sa stie) ii numeste “superstars”. Seriile se gaseau chiar si in viata lui personala; avea peste 20 de pisici si toate se numeau Sam!!
Partea obraznica a personalitatii sale se manifesta plenar in seria “The Most Wanted Men”, printurile cu Mao, cele cu secera si ciocanul, cele de campanie electorala cu portretul verde-albastru al lui Nixon, dar cu inscriptia “Votati-l pe McGovern” si, mai cu seama, seria “Oxidarilor” (Piss Paintings).
Revin la dualitatea personalitatii lui Warhold. Desi mai degraba introvertit, tacut, pastrind discretie asupra relatiilor sale homosexuale, Warhol se transforma pe sine insusi intr-un icon. Autoportrele sint insa sugestive doar pentru imaginea lui Warhol, in diferitele etape ale vietii lui: de la ingenuitatea primului desen din adolescenta si pina la artificialitatea ultimului autoportret, realizat doar cu un an inaintea mortii sale [3]. Spre deosebire de autoportrete, cartile lui Warhol, si mai cu seama “Filosofia lui Andy Warhol”, o colectie de conversatii telefonice pe care artistul le-a avut cu citiva apropiati – il explica, il fac mai putin enigmatic si ii ofera poate, celui care-i apreciaza opera, o perspectiva mai apropiata de cea pe care a avut-o artistul, atunci cind a creat.

[1] “Nature of reasearch” de Bruce Archer, in co-Design Journal, 2003
[2] “Filosofia lui Andy Warhol” (o carte surprinzatoare, plina de umor si spirit. Aici se afla si celebrul quote "I am a deeply superficial person" :-)
[3] “Warhol” de Caludia Bauer, 2004

PS. As fi vrut sa pun link la toate lucrarile pe care le-am amintit, dar din pacate, nu toate sint publicate pe Internet!

Sunday, September 02, 2007

Sicko si Michael Moore la Sønderborg
Da, da... pe 26 august, in micul oras danez din apropierea granitei cu Germania, marele Michael Moore si-a lansat, pentru prima oara in Europa, ultima productie: Sicko. Europremiera a avut loc in modernul complex stiintific si cultural, Alsion, iar cei care au vrut sa vada filmul, introdus de insusi realizatorul lui, au platit biletul de intrare cu o suma cuprinsa intre 210-280 de euro!! Inutil de spus ca evenimentul s-a desfasurat cu casa inchisa; biletele fusesera epuizate cu doua luni inainte de premiera. Citind eu toate aceste amanunte in saptaminalul local, mi-am si format o idee despre film si Michael Moore; ideologie scumpa! Si asta pentru ca la vremea cind am vazut Fahrenheit 9/11, l-am considerat unul dintre cele mai proaste productii ale genului acela pretentios de nici film, nici documentar! Un atac dezlinat si incapatinat impotriva administratiei americane, o irosire de timp si, mai ales, de documente video valoroase.
Evident, atacul a fost reluat de Moore si in discursul de la Sønderborg, punind de aceasta data accentul pe rolul jucat de media americana si jurnalisti in razboiul din Irak: “o mare parte a americanilor nici nu stie unde se afla Irakul pe harta si asta este vina presei” sau “media americana are o raspundere mult mai mare pentru razboiul din Irak, decit George Bush insusi” , incheind cu fraza “e trist ca Europa trebuie sa ne vada in acest fel”, referindu-se la cotinutul filmului sau, Sicko. Eram deja hotarita sa ratez productia, insa o declaratie a lui Moore, franca si opusa discursului lui bombastic de impresionat batrina Europa, m-a facut sa ma razgindesc. Moore spunea, fara sa critice in mod direct, faptul ca nu a fost deloc impresionat de sistemul de sanatate danez (99% socialist) si ca trebuie sa fie ceva putred si aici din moment ce, intr-un clasamant al Organizatiei Mondiale a Sanatatii, Danemarca se afla pe locul 34, iar Statele Unite pe 37!!!
Asa ca...am vazut filmul! Sicko este o comparatie subiectiva intre sistemul medical din Statele Unite, bazat pe sistemul privat si profitabil al asigurarilor de sanatate si sistemele de sanatate mai socialiste, promovate de tari precum Canada, Marea Birtanie, Cuba si, mai ales, Franta! Sint prezentate cazuri ale unor americani carora le-au fost refuzate de catre asigurari, interventii si tratamente vitale din cauza unor motive puerile si birocratice. Este prezentat cazul unei familii, lovita de boli cronice, care este nevoita sa-si vinda casa pentru a putea plati facturile medicale. Este prezentat cazul unui barbat care, in urma unui accident, este pus sa aleaga intre salavrea indexului sau a inelarului, asta fiindca asigurarile ii acopereau doar refacerea unei singure falange!!! Este prezentata istoria dezastruoasa a sistemului, “pus pe roate” de Nixon, cu incercarea timida de a fi schimbat de prima doamna in timpul administratiei Clinton careia, insa, i-a fost inchisa rapid gura de citiva membri bine intentionati ai Congresului, membri ce aveau sa “sfirseasca”, evident, in posturi de consilieri valorosi ai companiilor de asigurari. Prin comparatie, cetateni ai unor tari precum Canada, Marea Birtanie, chiar si Cuba, sint niste norocosi. Mai ales francezii, al caror sistem de santate se afla pe primul loc in topul OMS. Vreo 10 americani, stabiliti la Paris, ii explica lui Moore cit de recunoscatori sint ei statului francez, unde nu numai ca asistenta medicala este gratuita, dar concediul este de 5 saptamini pe an, concediile medicale sint platite, chiar si alea de-o zi, asistenta sociala la fel, amanunute care il fac pe Moore sa scoata exclamatii, mai intii de neincredere, apoi de uimire si, mai apoi, de maaare pretuire!! :-) Cu siguranta, francezilor le va placea acest film, dar sper ca nu intr-atit de mult incit sa-l recompenseze iar c-un Palm d’Or. E drept ca Sicko ar merita mai degraba un premiu decit Fahrenheit’; este bine realizat, coerent, ideea este clara si fara comentariile si efectele tendentioase ale lui Moore, insa obiectivismul – calitatea jurnalistului invocat in discursul lui, nu? – lipseste cu desavirsire. La Moore totul e ori alb, ori negru. Sistemul de santate american e iadul pe pamint, iar cel european socialist e perfect. Oare???
P.S. Romania se afla si ea in top 100 al OMS...ocupa fix locul 99!!