Monday, November 26, 2007


Nationalismul lui Kadare??
Am reusit in sfiiiirsit sa termin “Generalul armatei moarte” (Polirom, 2002), o capodopera-se spune-a literaturii universale. Probabil ca asa si este din moment ce, in linii mari, mi-a placut, desi am citit-o dintr-o perspectiva critica...da’ critica rau. Realizez ca a fost mai degraba o atitudine sceptica pe care am abordat-o dupa primele 10-20 de pagini, in care am detectat la Kadare o nota suava de nationalism, iar senzatia asta m-a insotit pe parcursul intregii lecturi.

Generalul armatei moarte” este povestea unui general italian, care in 1963 vine in Albania, “ca un al doilea Hristos, cu harti, liste si evidente precise” (pag.13) in misiunea sfinta (a tarii lui) de a-si lua mortii acasa; mai precis osemintele soldatilor italieni, morti in Albania, in timpul celui de-al doilea razboi mondial. O googalire rapida mi-a furnizat citeva informatii istorice relevante pentru cartea lui Kadare. In 1939, armata lui Mussolini invada si anexa Albania (in timp ce Hitler era ocupat cu Cehia si Polonia), instituind la Tirana un guvern fascist care a functionat pina in 1944. Miscarea de partizani a fost insa una destul de puternica, ori hotarita, din moment ce Albania a fost singura tara est-europeana care a reusit sa se elibereze fara ajutorul trupelor sovietice...ori poate rezistenta italiana a fost una slaba?? hmmm

Buuun..in aceste conditii, Italia reprezenta dusmanul de moarte si “de pe mare” al albanezilor, asa incit sint cumva explicabile sentimentele nu tocmai prietenoase cu care scriitorul i-a animat pe localnici sa intimpine misiunea generalului italian (in paralel, un alt general – dar german, facea cam acelasi lucru, insa misiunea lui a fost trecuta de Kadare in plan secund). Mai putin explicabil insa, mi s-a parut felul in care scriitorul l-a portretizat pe general. Cu o ironie abia retinuta, Kadare il descrie pe fostul dusman ca pe o persoana care isi asuma superioritate in fata albanezilor. Ii atribuie lui, si preotului care il insoteste, ginduri si vorbe nu tocmai magulitoare la adresa acestora: “Albanezii citesc presa, observa generalul “ (pag.41), “..o tara atit de mica si de saraca”, “au niste voci primitive” (pag.83) , “dracu stie ce vor sa spuna popoarele astea in cintecele lor”. Prin comparatie, prezenta albaneza este una tacuta, demna, dar ostila. Mediul e si el prieten cu albanezul, fiindca muntele, frigul, vintul, ploaia si noroiul fac atmosfera cartii. E ca si cum Kadare ar fi translat razboiul in vreme de pace. Si spun asta fiindca, de fapt, asistam la infringerea generalului; la una psihica, fizica si, mai apoi, morala! Exista totusi un moment de reconciliere a lui Kadare cu generalul, cind acesta din urma recupereaza mult-rivnitele oase ale colonelului Z, dar pe care le arunca apoi, scirbit, cu piciorul intr-un riu, exact asa cum se cuvine, probabil, sa fie tratat un criminal de razboi...sau ce-a mai ramas din el.

Nici preotul catolic italian, care stie albaneza, nu este mai bine depictat. Moralitatea lui este pusa la indoiala. Sa fi avut preotul vreo legatura cu vadudva colonelui Z??? Ori cine era femeia care a deschis usa de la camera de hotel a preotului in momentul in care generalul implora beat sa inlocuieasca oasele aceluiasi colonel Z?

Singurul italian care a avut parte, in cartea asta, de o oarece simpatie din partea lui Kadare a fost prostituata, ale carei oase au fost descoperite intr-un mormint comun, peste oasele altor soldati. Era si ea o victima, la fel ca si albanezii!!

Marele merit al lui Kadare e ca scrie toate astea cumva detasat, aproape obiectiv. El doar reda dialoguri, imagini sau frinturi de amintiri....si le reda intr-un fel aproape natural, incit chiar si atunci cind construiesti ipoteza nationalismului ideologic, asa ca mine, tot mai ramine un semn de indoiala :-) Sint curioasa sa-l citesc pe Kadare, cel liber de dictatura lui Hoxha, si chiar am o carte, in daneza, “Cine a adus-o acasa pe Doruntine”, aparuta prima oara in Franta, in 1986...insa probabil ca lecturarea ei o sa mai dureze!!

Thursday, November 22, 2007

Din leapsa-n leapsa
Uite-asa, ma trezii pleznita de-o leapsa…ba nu de doo :-) Ca sa spun drept, citisem provocarea lorenei catre luciat si, mai acu’ vreo doo zile, m-am trezit intrebindu-ma ce-as vrea io de Mos Craciun sau de responsabilul cu dumnealui!! Mi-a fost cam greu sa fac o lista exhaustiva (hehehe), asa ca m-am lasat pagubasa fiindca oricum, nimeni nu-mi da mie leapsa!!! Da’ uite c-o patii!! Ca urmare, mi-am luat inima-n dinti sa zic ce vreau:
1. carnet de sofer, caci aci unde stau nu mai merge cu taxiu’!!
2. o idee remarcabila, extraordinara, nemaipomenita despre cum sa abordez designu’ de tractoare
3. mai multa aplecare spre o anumita limba straina care sa-mi faciliteze citirea lui Kierkegaard in original (chiar am o ruda care se numeste Søren Kierkegaard dar care, din pacate, nu scrie, ci face caramizi :-))
4. un nr. peren de CI sau BI, ca sa nu mai am probleme cind imi trimite Poliromu’ factura
5. Nurofen pentru raceala si gripa....cam vreo 40 de tablete
6. 50 de lectii de croquis cu model cu tot
7. colectia de 4 discuri Europa a lui von Trier care nu se mai gaseste nici macar la biblioteca
8. o reducere de maaacar 25% la periaj dentar pentru ciinele meu, Ilie
9. o excursie in Islanda si, implicit, o baie in apa de gheizere
10. o excursie luuuunga, da’ luuuunga de tot pentru vecinii mei care tund, la 6 dimineata, gradul viu
11. o geanta din piele neagra, nici prea mare, nici prea mica, fix de 15,4”, care poate fi purtata in diagonala si care sa nu se balabene in timpul pedalatului (pe bicicleta)
12. o caciula de lina, din aia cu clape si cu motive norvegiene, si
13. niste sosete cu nanotehnologie, asa cum am vazut la colegu’ meu neamt, ca sa nu mai am nicio problema cu inghetatu’ talpilor.
Mai departe dau leapsa urmatorilor: vic, fictionaddict, hobbitul si dan sociu :-)

In ceea ce priveste leapsa de la cinabru cu top 10 carti recomandate, ma adun si zic asa:
1. “Ulysses” de James Joyce, o carte nu usor de citit. Eu am inceput-o de doua ori, pina am dat de schema lui Linati care m-a desteptat..deodata!
2. “Dialogurile” lui Platon, o carte despre intelepciune care pe mine ma inspira ori de cite ori sint in pana de inspiratie.
3. “Daniel Martin”, de John Fowles…despre care, sincer, nu-mi mai amintesc mare lucru decit ca m-a tulburat profund atunci cind am citit-o...hehe, acu’ multi ani in urma
4. “Steaguri in tarina” a lui William Faulkner, o carte cumva stingace, dar cuceritoare prin temele abordate
5. “Cel mai iubit dintre paminteni”, Marin Preda, un roman pe care l-am citit cu aceeasi placere si in varianta cenzurata si in cea ne si pe care-l consider o capodopera a literaturii romane (parerea mea :-)
6. “Ostinato” al lui Paul Goma, o carte pur si simplu coplesitoare despre libertate
7. “Toba de tinichea” a lui Günter Grass, un roman dintr-o bucata despre cel de-al doilea razboi mondial, in care fictiunea, realitatea, dramatismul si umorul se imbina intr-un echilibru greu de anticipat.
8. “Portocala mecanica” , de Anthony Burgess, o carte cit se poate de actuala, despre limitele extreme ale raportului proprie vointa/constringere sociala.
9. “Colti Albi” , de Zadie Smith , o satira despre multiculturalism, integrare si defensiva sociala si
10.“The Time Travelers’ Wife”, de Audrey Niffenegger…un roman de dragoste cu totul si cu totul deosebit!!!
As mai adauga io niste carti de antropologie de Lucy Suchman si Tom Ingold...insa mai bine ma abtin si dau leapsa mai departe lui: ironistul, puck si alexandra :-)

Saturday, November 17, 2007

Satira (ne)fericirii suburbane

…sau “Bullet Park”, de John Cheever (Polirom, 2007). Aparuta in 1969, cartea are aceeasi tema ca cea a lui Pynchon, “The Crying of the Lot 49”, si anume criza societatii americane a deceniului 7. Spre deosebire de Pynchon, dar insa cu acelasi umor, Cheever nu-si arunca dramatic personajele in framintarile, cautarile si protestele acelor vremuri, ci le conduce incet, sigur si parsiv, de la o stare de confort fizic si aparent psihic, spre una de confruntare/lupta inutila cu ei insisi ...si cu cei din jur. Fiindca pina la urma, Cheever protesteaza in “Bullet Park”, fara rezultat, impotriva unei realitati artificiale, ipocrite, conformiste, plina de prejudecati, lipsita de spirit si de intelegere, realitate in care oamenii se cred decenti, cuminti si buni.

O astfel de realitate se gasea(ste) in suburbii, ca Bullet Park de pilda, unde traiesc oameni ca Eliot Nailles si familia lui fericita. Eliot este un chimist care vinde apa de gura, cistiga binisor, arata binisor, se duce la Biserica mai mult din obisnuinta si inca isi iubeste sotia. Au o casa frumoasa, prieteni de conjunctura si consuma bauturi alcoolice doar inainte de culcare. Au un baiat sanatos, frumusel, istet, dar fara rezultate la invatatura si in care au toata increderea. Ce-si pot dori ei mai mult de la o viata asa de minunata?

Doar ca fericirea lui Nailles incepe sa fie amenintata, mai intii, de aparitia in Bullet Park a lui Paul Hammer si a nevestei lui isterice. Da; Nailles si Hammer doua nume predestinate, ca alb si negru, bine si rau, mama si tata, femeie si barbat. Apoi, baiatul lui Eliot, Tony, refuza intr-o buna zi se se dea jos din pat, din cauza de tristete, si acolo ramine o luna. In cele din urma, Eliot incepe sa urasca trenul care-l duce la munca si devine dependent de antidepresive ilegale. Ei da, e o situatie de criza in viata lui Nailles care inca mai crede in autocontrol....

In fine, cind lucrurile par a se reintoarce la minunatia de alta data, Hammer intervine; este convins (idee de origine materna) ca salvarea omenirii sta in sacrificiu, unul in Biserica, si de aceea trebuie ca cineva dragut, decent si bun, ca Nailles de pilda, sa fie crucificat. Doar ca, nu se stie din ce motive, Hammer renunta la Nailles senior si-l ia in vizor pe junior, proaspat vindecat de tristete.

Cartea se termina asa: “Tony se duse luni la scoala ca de obicei, iar Nailles - drogat - pleaca la serviciu si totul era la fel de minunat, minunat, minunat, minunat ca intotdeauna” – un happy end discutabil!

Cheever este sobru, dar incintator; sceptic si totusi ironic. Iar ce mi-a placut mai mult si mai mult la cartea asta a fost tempoul. Povestea porneste calma, cuminte, linistita si exact cind nu te mai astepti, incepe tumultul. Finalul se mai tempereaza, dar...ciocanul ramine in continuare de-asupra capului de cui :-)

Thursday, November 15, 2007

Jocul cu tehnologia
Intr-o discutie pe care am avut-o, zilele trecute, cu citiva interactive designeri, despre rolul tehnologiei informatiei in jocul activ, in aer liber, al copiilor de virsta prescolara, mi-a fost recomandat un articol, “It Felt Like Clown Sparks” (aparut in 2004, in revista Interactions), despre modul in care copiii par sa recepteze si sa controleze tehnologia.
Autoarea, Kristina Andersen, povesteste un episod al studiului ei, numit “Ensemble”, episod care s-a desfasurat cam asa: un grup de copii prescolari se joaca intr-o sala de spectacol. Un baietel de 4 ani descopera pe scaun un joben, il ia miini si incepe sa-l studieze. Ori de cite ori jobenul este rasucit, scoate un sunet a carui frecventa creste ori scade in functie de inclinatia jobenului. Baietelul se joaca o buna bucata de timp cu obiectul, invirtindu-l delicat ori zguduindu-l energic, ascultind in felul acesta deosebirile de frecventa a sunetului. La un moment dat, ii chema pe ceilalti copii, le arata jobenul, dupa care se indreapta spre vestiar, luindu-si pantofii si punindu-i la ureche...incepe sa-i scuture, insa pantofii nu scot niciun sunet.

Ei bine, episodul asta mie, personal, mi-a provocat o dilema ingrozitoare! Agreez tehnologia si o accept in masura in care faciliteaza explorarea realitatii...insa atunci cind vine vorba de coruperea realitatii, deformarea ei, ori pur si simplu de inlocuirea ei, mi se pare ca lucrurile stau putin altfel, mai cu seama atunci cind e vorba de copii. Mi-a fost foarte clar ca acel baiat stia limpede la cel foloseste o palarie/un joben, intelegea rostul si functionalitatea obiectului si era capabil sa considere jobenul, ca si pantofii, in categoria “ceea ce purtam”. Deodata, descopera ca jobenul poate scoate sunete...de ce nu si pantofii?

De aici incolo mi-am pus intrebarea etica, daca noi, adultii, avem dreptul de a furniza informatii false despre realitate unui copil care nu are inca masura realitatii si care se afla in plin proces de cunoastere?? Parintii ar putea spune ca povestile sint un gen de “informatii false”, pe care totusi copilul este capabil sa le discearna, ca nefacind parte din realitate. Insa astea sint povesti, vorbe ...ce te faci insa atunci cind jobenul cinta??? Cum ii poti explica apoi unui copil ca matura nu zboara, ori cum ii poti arata diferenta dintre ceea ce este un obiect si ceea ce poate fi?

Pe de alta parte, traim intr-o era in care tehnologia informatiei este ubicuua. Realitatea reala se transforma si ea, se imperecheaza cu realitatea virtuala rezultind o noua realitate pe care unii dintre noi nici nu o mai pot intelege. Insa in cazul asta, cine are controlul??? Noi sau tehnologia? Si daca tehnologia se gripeaza, da rateuri, se afla in pana de curent....noi ce facem?? Cum mai supravietuim daca ne tot lasam la mina ei, daca uitam cum e sa traiesti fara ea?? Si-atunci, avem dreptul ori nu sa punem senzori de miscare in joben??

PS...umbla zvonul cum ca multinationale, bine cotate, sint aprig interesate de Second Life!!

Tuesday, November 13, 2007

Halucinantul lot 49
Nu sint sigura daca Thomas Pynchon a scris “The Crying of Lot 49” ("Strigarea lotului 49" - Polirom, 2006) sub influenta nemijlocita a LSD-ului, insa cartea i-a iesit de-a dreptul nebuna, nebuna, nebuna…:-)

Inca de la prima pagina, plojam impreuna cu eroina principala, Oedipa Maas, o casnica de vreo 30 de ani, inca atragatoare, in ceva despre care nu stim daca este realitate sau doar halucinatie, intr-o serie de situatii absurde si haotice, intr-un complot al anarhistilor impotriva postei de stat, intr-un gen de poveste mystery cu personaje ciudate cu nume bombastice, nume pline de tot felul de-ntelesuri, dar nu intotdeauna folositoare.

The Crying of Lot 49” (Vintage, 2000) este o carte despre nebunia, teribilismul, anarhismul si misticismul anilor ’60, nu doar in America. O carte despre o lume care inca isi cauta echilibrul dupa cel de-al doilea razboi mondial. O carte despre comunicare. O carte care parca ar vrea sa lupte cu demonul lui Maxwell-posesor al informatiei si, ca urmare, stapin al ordinii de sistem. O carte despre putere si despre opozitie.

M-am intrebat de ce “lotul 49”? “Lotul”, ca si cuvint, este introdus prin intermediul sotului Oedipei, Wendell "Mucho" Maas, DJ la postul de radio KCUF (mai bine citit de la dreapta la stinga), ale carui angoase sint legate nu de razboi (al doilea, ori cel din Coreea, asa cum s-ar astepta contemporanii), ci de vechiul job, ca dealer de masini second hand. Iar masinile apartin, evident, unui lot care ii trezeste lui Mucho amintiri perene si deprimante. 49, spun unii, ar insemna anul 1849, anul in care a avut loc goana dupa aur in California si in care s-au pus bazele unui sistem privat de posta. Ma mai gindesc la faptul ca 49, sau mai degraba 1849, ar avea legatura si cu revolta populara de la Dresda, moment la care a participat activ insusi compozitorul Richard Wagner, al carui nume imi suna al naibii de familiar cu personajul pynchonian Richard Wharfinger, scriitorul unei piese de teatru in care se vorbeste despre revolta, despre anarhie. De ce nu insa si la 1949, an in care a ajuns in America primul lot de masini Volkswagen Beetle, masini la care Pynchon face dese referiri, la fel ca si la trupa Beatles?? Ori 1949, anul in care Konrad Adenauer a fost ales cancelar al Germaniei, personalitate care mi-a fost sugerata de un alt personaj al lui Pynchon, avintatul Konrad, care pe la pagina 113 declara tantos, pe o masa: “Salvarea Europei depinde de caile de comunicatie, asa-i?”.

Caile de comunicatie, e drept...dar mai trebuie si niscai comunicare!! Iar in “The Crying of Lot 49”, personajele nu comunica mai deloc, iar atunci cind o fac, o fac prost; transmit mesaje fara noime sau distorsionate de droguri si de bautura. Exact ca-ntr-o revolutie, in care atit puterea cit si opozitia sint dezorientate, corupte, viciate. Pynchon are meritul de a construi, cu un umor remarcabil, o astfel de situatie sociala complexa care pare atit de reala, incit te absoarbe in interiorul ei si te obliga sa o experimentezi. De pilda, cititorul, la fel ca si Oedipa-personajul principal si detectivul cartii-, sfirseste confuz si fara rezultat:-) Meritul lui Pynchon mai consta si in modul in care-si potenteaza personajele cu niste nume incredibile, hilare, dar bazate pe o realitate mai mult sau mai putin indepartata deceniului 6 si care ar putea (sau nu) avea legatura cu lotul ’49. De pilda:
- Oedipa este cit se poate de normala , insa prenumele ei aminteste de Oedip – “detectivul” din Theba, dar face trimitere si la Freud. Si asta nu fara noima, caci Oedipa are un psihiatru care incearca sa o indoape cu LSD si care, evident, este de scoala freudiana.
- Dr. Hitler Hilarius – este psihitarul Oedipei si care, cu vreo 20 de ani in urma, experimenta, la Buchenwald, diverse tehnici de hipnotizare, pe evrei. Cum naravul din fire n-are lecuire, Hilarius experimenteaza, acum, LSD pe casnicele din oras.
- Miles, Dean, Serge and Leonard – cei 4 membri ai formatiei “The Paranoids” care reprezinta o satira a cultului hippie californian, cu trimitere sigura la Beatlesi.
- John Nefastis – stiintificul care se opune in mod nefast demonului lui Maxwell in incercarea de a face ordine in sistem
- Robert Schurvham, un fel de oponent in piesa din poveste al lui Richard Wahrfinger si care, pe mine, m-a dus cu gindul la Robert Schuman si la declaratia scandaloasa a acestuia ca “muzica lui Wagner este o porcarie” :-)
Si astea sint doar citeva observatii despre personaje, la prima mina, in momentul in care am realizat cit de multe si dese sint trimiterile lui Pynchon la istorie, stiinta si alte cunostinte folositoare omului. Probabil ca o a doua lectura va descoperi conexii mult mai bogate...insa nu stiu cit de folositoare ar fi ele pentru dezlegarea conspiratiei comunicatiei din “The Crying of Lot 49”!!

Thursday, November 08, 2007

Explozie senzoriala pe Strada Crocodililor
Vorbesc acum de Bruno Schultz, considerat unul dintre cei mai mari scriitori polonezi ai secolului XX, modernist prin stil si care are doar doua carti publicate: “Strada crocodililor”/“Pravaliile de scortisoara” si “Sanatoriul timpului”-ambele aparute la Polirom si reunite in volumul “Manechinele”, 2004 - si inca o carte neterminata, al carei manuscris nu a fost niciodata gasit de la moartea lui, in 1942. O moarte absurda: scriitorul a fost impuscat, pe una din strazile ariene ale orasului sau natal, Drohobici, de catre un ofiter nazist care i-a recunoscut orginea obscura (Schultz era evreu). Un destin tragic si ciudat caruia cred ca i se acorda prea multa atentie atunci cind se vorbeste de opera lui Schultz; mi se pare cumva inutil, fiindca Schultz ar fi ramas un mare scriitor, chiar daca destinul i-ar fi fost altul.

Strada Crocodililor” (in editiile de limba engleza)/ “Pravaliile de scortisoara” e o carte de memorii, aproape mitologica, in care Schultz, copil fiind, isi aminteste in termeni lirici, onirici orasul natal si, mai ales, tatal. O carte scurta si densa, de o frumusete poetica aproape coplesitoare, care mie imi aminteste mult si bine de “Orbitorul” lui Mircea Cartarescu. Insa in cazul lui Schultz, nu mama este obiect de veneratie si metamorfoza, ci tatal, bolnav psihic intelegem, dar caruia autorul i-a acordat o insemnatate aproape demiurgica.

Strada Crocodililor este o culegere de povestiri cu doua teme mari; orasul si tatal. Orasul care, ca si Bucurestiul lui Cartarescu, devine un spatiu deschis, in care copilul viseaza si traieste emotii pe care le reda apoi, intr-o bogatie de imagini verbale, aproape vizuale: “Piata era pustie si ingalbenita de dogoare, ca pustiul din Biblie, cu praful maturat de vintul cald. Salcimii spinosi, rasariti din pustietatea pietei galbene, se ridicau deasupra ei involburati, cu frunzisul albicios si cu buchetele filigranelor verzi, dispuse elegant, ca pomii din vechile goblenuri. Se parea ca salcimii stimuleaza vintul, stirnindu-si teatral coarnele, pentru ca unduindu-se patetic sa-si expuna eleganta evantaiului de frunze cu pintecele argintiu, ca blana vulpilor de pret “( pg. 14-15).
Iar tatal este figura centrala: traieste intr-o lume aparte pe care si-o creaza imaginar sau fizic, inteles fiind doar de copilul Schultz. Tatal are vagi tentative de a-si expune ideologia creatoare, dar eretica, in fata croitoreselor de pravalie, insa intotdeauna este adus cu “picioarele pe pamint” de harnica Adela, slujnica telurica a gospodariei. Schultz –tatal face apologia materiei si militeaza impotriva perfectiunii divine, prin preluarea modesta, dar provocativa, a rolului de creator secundar, de modelator imperfect al materiei. Rezultatul creatiei sale ar fi manechine, materie neterminata, semiorganica, pseudo-vegetala, pseudo-fauna, o generatio aequivoca, un gen de ferment fantastic al materiei primare. In imaginatia lui Schultz, tatal insusi ajunge sa se transforme uneori intr-o astfel de creatura, iar dupa moarte, sa ia forma condorului impaiat din sufrageria casei.

Putine sint povestile in care tatal sa lipseasca, insa una, despre Nimrod, este absolut induiosatoare. Nimrod este “un catel, pufos, cald, pulsind de bataile unei inimi mici si grabite”, adus in godpsodarie de Adela, si care, pentru Schultz, nu era nici mai mult, nici mai putin decit “secretul vietii, taina ei esentiala, adusa la o forma mai simpla, mai convenabila”, o neasteptata aparitie a materiei fluide, care ia forme neateptate...la fel de neasteptata ca si senzatia de plin, de satisfactie intelectuala si de frumusete pe care ti-o ofera experienta lecturii lui Schultz.

Sunday, November 04, 2007

Metoda Platon
Ma aflu, de vreo doua saptamini, in situatia paradoxala a cutiei lui Abe; am o idée, sau mai degraba simt o idee, insa nu o pot articula. Am citeva frinturi de adevar si nu-mi dau seama cum sa le pun cap la cap si cum sa construiesc intregul pe care sa-l numesc, sa-l arat si sa ma folosesc de el. Am senzatia ca intre a invata design si a practica design este o relatie cu totul si cu totul speciala, un raport care nu a fost pus inca in evidenta si pe care nu toti (designerii) il constientizeaza.

A invata design, stiu de la clasici (Donald Schön, Herbet Simon, Israel Scheffler), este un proces aproape kafkanian, in care nu stii unde te afli si nu ai nici un punct de referinta pentru a evalua o situatie...situatie care e plina de mister, confuzie, de lucruri ascunse, de lucruri nespuse. Atunci cind inveti design depinzi, de cele mai multe ori, doar de “inflexiunea vocii profesorului, pentru a descoperi ca ceva din ceea ce ai gindit/creat este gresit” (Schön, 1987, p.82). Si cum sa nu fie asa cind design inseamna, de cele mai multe ori, sa gasesti o solutie, pe care nu o stii, la ceva care/despre care nu stii??? Exact ca in dialogul despre virtute al lui Socrate cu Menon, descris de Platon. Menon intreaba: “în ce chip vei cerceta, Socrate, un lucru pe care nu-l ştii deloc cum este? De la ce punct de reazem, între atâtea necunoscute, vei porni când vei face cercetarea? Sau, chiar presupunând că te-ai întâlni cu soluţia cea mai bună, cum vei şti că-i ea, dacă n-o cunoşti deloc?” (Plato, 1956, p.128). La aceasta intrebare, despre a invata design, au raspuns deja multi. Schön, de pilda, spune ca procesul de invatare este un echilibru intre teoria rationala si practica situationala. Lave si Wenger introduc chiar termenul de “participare periferica legitima” (1991), concept dezvoltat din studierea relatiei “mester-ucenic” in 5 cazuri diferite, pe trei continente. Pina aici, sint absolut de acord ca a invata sa fii designer este un proces dificil, mai degraba individual, desi cumva ghidat, si care, mai ales, are de-a face cu experienta!!! Insa ce se intimpla dupa ce devii designer?

In toate profesiile se vorbeste despre practica, aceea pe care Schön o ridica la grad de arta. A practica o meserie, inseamna a aplica eficient invataturie dobindite. Aici e cazul sa ma desprind de clasici si sa spun, cu mina pe inima, ca practica unui designer consta, pe linga aplicarea invataturilor dobindite, intr-un nou si special proces de invatare, plus interventie. De pilda, un designer (mai cu seama unul User Centred) este chemat sa gaseasca o solutie la ceva despre care nu are habar mare lucru. Exemplu: crearea a ceva (produs/masinarie, serviciu) care sa sustina practica brutarilor. Si tu, ca designer, te duci intr-o bruarie, insa habar n-ai despre ce inseamna a fi brutar. Dar trebuie sa inveti: te prezinti la lucru, la ora 2-n noapte, asemeni unui ucenic, spionezi si inregistrezi munca brutarului, procesul de fabricatie a piinii, operatiile si miscarile pe care brutarul le face. Reflectezi asupra lor si gasesti o logica...iar mai apoi, intervii. Da, munca desginerului e una interventionista!!! Invatatura ta ca ucenic se termina atunci cind intelegi; spre deosebire de uncenicul adevarat care ajunge sa profeseze, atunci cind intelege ceea ce a invatat!. Tu doar intervii, fara a face piine, si intr-o masura mai mare sau mica, mai acuta ori mai lenta, ajungi sa schimbi practica brutarului. De aici incolo, tu esti masterul: tu il inveti pe brutar cum sa faca piine.

Cam asta am in cap...un concept despre relatia speciala dintre designer si practica, invatare, masterare (“practice/learning/teaching”)...insa nu stiu de unde s-o iau si cum s-o apuc?!!
Singurul gind care-mi trece prin minte este Platon!! Ma gindesc sa aplic, intr-un seminar cu designeri metoda de chestionare pe care Platon i-a atribuit-o lui Socrate, in dialogul acestuia cu Menon (intrebari: ce inseamna a invata design si ce inseamna a practica design??)...si as vrea sa am norocul ca acestia sa-mi raspunda ca Sclavul si nu ca Menon :-)
P.S. Si mai am o gluma sufista despre invatare/masterare, redata de Doris Lessing, in "Time Bites" (2004). Cica:
"Un proaspat discipol, dupa multe si grele incercari, ajunge la coliba din munte a lui Mulla (Nasrudin). Stiind ca fiecare miscare a iluminatului Sufist are semnificatie, nou-venitul il intreaba pe Nasrudin de ce si-a sulfat in miini. 'Ca se le incalzesc, desigur', raspunse acesta. Dupa un timp, Nasrudin sufla in farfuria cu supa. "Ce faci, Maestre?', intreaba discipolul. 'Racesc supa, desigur'. Atunci, discipolul l-a parasit pe Nasrudin fiindca nu putea avea incredere in cel care face un singur lucru pentru a obtine doua rezultate total diferite"