Monday, June 30, 2008

Nici socialist, nici democratic ... nici islamic
Blocul Iakubian” (Polirom, 2007) al lui Alaa al-Aswani este, probabil, alegoria perfecta a societatii egiptene contemporane relativista si contradictorie. Fiindca in Blocul Iakubian, construit dupa planuri frantuzesti in anii de glorie cosmopolita a Egiptului, convietuiesc personaje de ieri, de azi si de miine, exponenti ai unor epoci istorice si culturale diferite.

In Blocul Iakubian isi are biroul Zaki Bey el Dessouki, un inginer ratat, care, la cei peste 60 de ani ai lui, traieste cu nostalgia trecutului si cu faima de crai batrin a prezentului. Zaki Bey este cel mai vechi locuitor al blocului si exemplu viu a ceea ce a fost odata, cindva, Egiptul regelui Faruk. La un apartament de la etajul 7, in acelasi bloc, isi ascunde cea de-a doua nevasta milionarul Hagg Azzam care, impreuna cu partenerul sau politic Al-Fuli, sint masuri ale prezentului corupt, ale puterii rapace, discretionare si lipsita de scrupule. La parterul blocului, acolo jos, in camarute strimte, destinate initial depozitarii, traiesc cei mici si multi; ca Busayna, Abduh si Taha. Iar daca primii doi isi folosesc trupul pentru a-si intretine familiile, Taha, tinarul care ar fi dorit sa devina politist, isi cauta, acum, implinirea in religie si martiriu.

"Blocul Iakubian" este o carte despre o societate viciata din punct de vedere politic, social, sexual si religios. Alaa al-Aswani descrie o tara fara busola (nici socialista, nici democratica, nici islamica) si cu oameni ale caror alegeri morale nu se pot raporta decit la doar doua valori disponibile; banul ori jihadul. De aceea printre ei nu exista eroi, ci doar victime. Chiar si cu un stil simplu, narativ, al-Aswani a reusit sa construiasca, spun eu, un roman cuprinzator, dificil, dinamic si, fara indoiala, curajos. Ce m-a dezamagit la el a fost felul cliseistic in care a ales sa solutioneze drama homosexualului. In rest, numai de bine. Si pe linga tragedii, in "Blocul Iakubian" exista ... happy end.

Thursday, June 26, 2008

Calvino, sens si non-sens
M-am chinuit o saptamina cu Italo Calvino si cu-a lui “Daca intr-o noapte de iarna un calator” (Polirom, 2006), iar azi m-am hotarit sa-o pun frumusel deoparte... poate pentru mai tirziu. E o carte inteligent scrisa, dar care, hotarit lucru, it’s not my cup of tea. Calvino spune despre ea: “Acesta este un roman despre placerea de a citi romane; protagonist este Cititorul care incepe de zece ori sa citeasca mereu alta carte, pe care, in urma a diferite vicisitudini, nu reuseste sa o termine”.

Am citit doar 6 din cele 10 romane si am constat ca nu-i chiar un roman despre placerea de a citi romane, ci mai mult despre frustrarea de a nu le termina. La mine nu-i vorba doar de frustrare, ci si de iritarea de citi un roman ...egoist. Da, il consider, pe Calvino egoist fiindca scrie despre placerea lui de citi romane. El este, de fapt, Cititorul si Cititoarea la un loc, ele este cel care se bucura atit de forma, cit si de continutul romanului, el este cel care tie, cititor real, iti ofera generos si pisalog indicatii despre cum sa citesti, ce sa citesti, unde sa citesti si...mai ales, ce ar trebui sa intelegi din ce citesti. Am avut senzatia ca sint prinsa, in “Daca intr-o noapte de iarna un calator”, intr-o cursa rotunda, ironica, intelectuala, fara a avea niciun grad de libertate a lecturii. Este exact aceeasi senzatie pe care am avut-o jucind, acum doi ani, un joc de corporatie (“Drawing sense or non-sense”) creat de niste colegi de-ai mei, pentru a reflecta asupra modului in care se poate stabili ordine in dezordine .

In “Drawing sense or non-sense” exista trei jucatori si un coach cu viziune. Fiecare jucator poate desena folosindu-se doar de o singura forma geometrica; unul poate trage doar linii drepte, altul doar cercuri, iar cel de-al treilea, doar poligoane. Coachul are in minte un obiect si ii ghideaza pe jucatori sa il deseneze, asa cum se pricepe el mai bine. Am jucat jocul asta cu doi coachi diferiti; prima oara am urit jocul. Coachul era genul Calvino, ale carui indicatii sunau asa: “tu tragi o linie dreapta, pe mijlocul foii de hirtie; tu pui un cerc cam de-un 1 cm la capatul foii; tu desenezi un triunghi la mijlocul liniei care sa o intersecteze perpendicular” . Nu va puteti imagina, frustrarea de a face ceva ce nu-ntelegi de la-nceput, pe de o parte, si lipsa oricarei sanse de a te exprima personal, pe de alta. Tactica celui de-al doilea coach am gasit-o cit se poate de inspirata, fiindca se baza pe asocieri si munca in echipa. Cerea sa fie desenata intr-un loc, o figura care se semene cu ceva, iar fiecare jucator isi exprima propria viziune despre acel ceva, cu ce avea la indemina.

Cam asa si cu Calvino: ne ofera, zice el, romanul adevarat, perfectDaca intr-o noapte de iarna un calator” (filologii sigur il vor iubi macar pentru constructia lui), insa mie mi se pare ca e doar romanul lui adevarat si perfect, la care eu, ca cititor, n-am nici macar contributia de-a gindi. Am ramas doar cu ideea unei tehnici inteligente, dar nu si a unui rezultat neaparat inteligent. Dar s-ar putea sa ma-nsel, fiindca asa cum am zis, n-am reusit sa citesc decit 6 din cele 10 incipituri de tipuri de roman, propuse de Calvino. Am citit insa postfata lui Bogdan Alexandru Stanescu, in care se spune ca ce a realizat, semiotic, pe verticala, Umberto Eco, in "Numele Trandafirului", a reusit sa realizeze Calvino, pe orizontala, in “Daca intr-o noapte de iarna un calator”. Comparatia mi se pare a fi adevarata doar la nivel de tehnica; fiindca daca, la Eco, cititorul putea alege un nivel, doua, trei sau patru de lectura, la Calvino, cititorul citeste doar ce citeste. Atit.

Wednesday, June 18, 2008

Iar Chinaski
Are dreptate odin cind spune ca Posta (Polirom, 2004) e savuroasa. La fel de savuroasa ca si Factotum. De fapt, mi-e cam greu sa fac diferenta intre cele doua carti ale lui Bukowski: acelasi personaj betiv, afemeiat, misogin, obraznic, sincer si uman, Henry Chinaski, lupta pentru libertatea lui individuala intr-o lume nebuna, in care doar banii vorbesc. E drept ca-n Posta, faptele sint putin diferite, iar cartea chiar se bazeaza pe experienta lung’-a lui Bukowski de lucrator postal.

Iar ca sa fiu sincera, Henry asta Chinasky din Posta imi pare mai simpatic decit ala din Factotum. Mi se pare mai putin socant, mai putin cinic si mult mai uman. Parca nu-si mai baga picoarele in tot si-n toate si chiar ii pasa de ce se-ntimpla-n jurul lui. Ii pasa de bunul GG, lucrator model al Postei, care se stinge la datorie sub ochii nepasatori ai celorlalti, ii pasa de Betty , iubita alcoolica alaturi de fundul cald al careia dormise-atita ani, ii pasa de Joyce si de tristetea milioanelor ei, ii pasa de Picasso, ciinele prost si-i pasa, mai ales, de Marina, fetita lui cu care, uneori, se joaca :-))

M-a luat valul. M-am imbatat tot mai rau si am umblat beat cui, beat ca un porc. Am ajuns chiar cu un cutit de macelarie la gitlej int-o noapte-n bucatarie si apoi m-am gindit, usurel batrine, poate ca fetita ta o sa vrea s-o duci la Zoo. Inghetate, cimpanzei, tigri, pasari verzi si rosii, si razele soarelui coborindu-i pe crestet, soarele coborind si tirindu-ti-se printre firele de par de pe brat, usurel, batrine...

Nu stiu ce-as mai putea scrie in plus?? Decit ca, la fel ca si Factotum, Posta e o carte care te cucereste prin simplitate, umor si ...tragism; dar care te si enerveaza prin misoginism :-))

Tuesday, June 17, 2008

Notite
Nu stiu exact sa spun de ce, insa dintotdeauna mi-a placut sa trag cu ochiul la insemnarile altora. Ma uit avida nu neaparat la continut, ci la felul personal in care se iau notite; cuvintele, desenele, liniutele si purceii, icsii si cruciulitele, paginarea...toate mi se par fascinante. De aia am mormait de placere cind i-am vazut foaia din studii despre iubire a lui katikaland. Asa ca ma simt datoare sa-i redau parte din placere, punind la vedere foi din carnetul meu de insemnari.


Noh, cine mai pune note de lectura??? Pliiizzzz

Monday, June 16, 2008

La datorie
Nu stiu daca exista in romaneste o expresie potrivita pentru ceea ce nemtii numesc “Die Freuden der Pflicht” (in engleza, “the joys of duty”), insa ideea asta, de indeplinire a datoriei cu placere, a folosit-o Siegfried Lenz in Lectia de germana (The German Lesson, A New Direction Book, 1986), pentru a analiza raportul dintre obedienta si rezistenta in Germania celui de-al treilea Reich.

The joys of duty” este tema eseului pe care tinarul Siggy Jepsen, aflat intr-o scoala de reeducare din apropierea Hamburgului, trebuie sa-l scrie, in 1954, intr-o ora de germana. Familiar cu subiectul, Siggi are mult prea multe de spus si de aceea nici macar nu-si incepe lucrarea. Preda foaia goala, drept pentru care este izolat intr-o celula si pus sa-si faca temele. Incepe sa-si adune, una cite una, amintirile de pe cind avea 10 ani, din 1943, de cind locuia la Rugbüll, in punctul cel mai nordic al Germaniei, la nici doi pasi de granita daneza. Aici si atunci avea sa fie prins Siggi intre datoria obedienta, de politist local a tatalui, Jens Ole Jepsen, si cea creatoare, de rezistenta, a pictorului Max Ludwig Nansen. Acesta din urma, prin peisajele lui pline de culoare si portretele expresioniste, lezase -pesemne- simtaminte naziste din moment ce Berlinul decreteaza absurd ca lui Max Ludwig Hansen i se interzice sa picteze. Ordinul este transmis politiei locale, iar Jens Ole Jepsen, prieten din copilarie al lui Hansen si chiar salvat de acesta de la moarte, trebuie sa-l duca la indeplinire. Iar Jens il indeplineste; mai intii orbeste, apoi cu o placere maladiva care face ca joys of duty sa devina a disease duty. La rindul sau, Max Ludwig Hansen continua sa picteze din acelasi sentiment al datoriei... de-a picta (pentru el o profesie), ignorind atit ordinul nazist, cit si eforturile constante si sirguincioase ale politistului local de a-l supraveghea. Intre cei doi se afla Siggi, baiatul inteligent, independent, maniac de curat, investit cu increderea celor doi adulti. Tatal ii solicita cooperarea in tinerea sub observatie a pictorului, iar Nansen ii cere sa-l ajute atunci cind picturile ii sint confiscate. Asa se face ca Siggi incepe sa ascunda mai intii tablourile lui Nansen pentru a le pune la adapost, in siguranta, apoi din placerea de a le colectiona si, in cele din urma, ajunge sa le fure pur si simplu. Tocmai acesta din urma e motivul pentru care Siggi se afla, acum, in scoala de reeducare, alaturi de alti tineri delicventi ale caror fapte sint puse, de o delegatie internationala de psihologi, pe seama traumelor provocate de razboi.

Potrivit unuia dintre ei, Siggi este o victima nu doar a razboiului, dar si a familiei. S-ar parea ca sufera de “jepsenofobie”, o anxietate asociata cu persoana tatalui, iar eseul nu face decit sa confirme diagnosticul. Fiindca pentru Siggi si fratii lui, nu au existat o mama si un tata, ci “the Rugbüll policeman and his wife”, un cuplu care, prin raceala, infelxibilitate si un simt al datoriei patriotic, a reusit sa-si expuna copiii unor situatii primejdioase si sa-i indeparteze care incotro. Iata cum il descrie Siggi pe tatal sau: “that was my father, all over, eternally bent on doing his duty, the impeccable officer of the law” (pag. 56) si “without no orders, he was only half man” (pag. 57). Doar un astfel de om lipsit de imaginatie, ca politistul din Rugbüll, nu putea pricepe cum pictorul Nansen nesocotea voluntar ordine si refuza supunerea in fata oricarei autoritati. Asa cum nici nu putea pricepe de ce membrii Volkssturmn-ului (un fel de garda patriotica) au hotarit sa plece la culcare atunci cind razboiul se sfirsise, desi politistul mai avea inca ordin “sa tina drumul”. Astfel de situatii/reactii absurde fac deliciul cartii. Fiindca nu doar situatiile in sine sint hilare, dar si descrierea lor amanuntita, cu un umor discret, inteligent. De pilda, scenele de doliu de la moartea Dittei (sotia pictorului), cu Frau Holmsen ajunsa in genunchi la catafalc, dintr-un calcul gresit al distantei, ori cu veteranul capitan Andersen suspinind la capatiiul moartei : “hei tinerico, n-ai putut sa astepti primavara ca sa mori?”. Sau de profesorul Pruegel care, chiar si cu englezii debarcati in curtea scolii, continua incapatinat lectia despre reproducerea pestilor. Ori scena in care “the Rugbüll policeman and his wife” ii cer jigniti socoteala lui Hilke (sora mai mare a lui Siggi) pentru ca a pozat seminud lui Nansen: "My father went out into the passage, shouted for Hilke, listened and shouted again. When the door of Hilke’s room opened he came swiftly back into the kitchen, looked round for the best place to take up an impressive stand, preferably on some sort of pedestal, and, since there was no such thing available, placed himself at the long side of the kitchen table. Drawn up to his full height, legs apart, his dry face strenuously raised, he stood there waiting for her” (pag 402).

Cum spuneam si in Diavolul cititor, stilul lui Lenz este unul cuceritor. Constructia romanului, pe doua planuri, pare, la inceput, monotona si asta din cauza descrierilor repetate si minutioase ale peisajului din Rugbüll. Insa ce urmeaza acestor descrieri e un tumult. Gradatia e exponentiala si, nu de putine ori, se opreste brusc, in momentul culminant. Totul e sa ai rabdare si dispozitie, fiindca Lectia de germana trebuie savurata. E un roman al sensibilitatii germane, cu putina politica, dar cu multa introspectie; un roman remarcabil.

Saturday, June 07, 2008

Boje moi
Am zis sa nu-l incep pe T.O.Bobe cu mult prea minunata si prea laudata lui vacanta de vara, asa ca m-am decis pentru Centrifuga (Polirom, 2005) – o cartulie care m-a ... bulversat. De ieri si pina azi, am citit-o de doua ori. E dinamica, provocatoare, ironica, subtila. Si chiar daca vorbesc de ea la singular, Centrifuga e, de fapt, un duet dintre o spirala si o bucla ce se dezvolta intr-un plan format de o axa a dragostei si una a despartirii.

Prima poveste, “Spirala”, e un sir discotinuu, suprarealist de cadre cinematografice din viata de zi cu zi a eu-lui personaj. Realitatea continua e descompusa in mici secvente de sine statatoare, deformata stilistic si lexical iar, apoi, etalata intr-un sir aleatoriu, deformat. Tehnica e chiar centrifugala, ca sa zic asa, fiindca intregul se roteste din ce in ce mai rapid, dizolvindu-se, separindu-se. Ideea asta de separare este explicita, dar nu si evidenta, in poemul de la pag. 32, al lui Friederich von Hausen, “Mîn herze und mîn lîp diu wellent scheiden”. Pacat ca redactorul de carte nu a incercat si o traducere a poemului (e drept ca-i scris in germana medievala, insa o googalire ferma, cu von Hausen ca subiect, iti ofera citeva pagini cu poemul transcris in germana contemporana): caci el, poemul, si insemnarea “dupa o idee de J.L. Borges” mi se par esentiale in intelegerea Spiralei. E vorba despre dualitatea contradictorie a fiintei umane; trupul vrea una, sufletul alta si, desi trupul se cere despartit de suflet, e condamnat pe viata sa il poarte. Si reciproc.

Trupul este meticulos redat prin descrierea rutinei zilnice: “De dimineata, cind m-am trezit, am cascat, mi-am scarpinat barbateste pieptul si am coborit in papuci, mi-am pus halatul pe mine si m-am dus la baie, unde am facut pipi, si pe urma am potrivit apa calda pentru dus.” si tot asa pina la lasarea serii cind “am imbracat pijamaua si mi-am pus halatul pe marginea patului sa-l am de dimineata la indemina. Am stins lumina, am intrat sub patura si dupa putina vreme am adormit”.

Dar sufletul…eheeei; pentru el exista viziuni, amintiri despre iubite, doruri neimpartasite, fraze cu rima, basme si povesti, sentimente exprimate-n cod binar, scrisori pentru fiul si fiica nenascuti si, in sfirsit, exista desprinderea: “pe cind stateam in felul meu contemplu, cu ochii-n bagdadia cu paiang, veni la mine, coborind din templu, chiar Beatrice, la principiul yang, si-mi spuse s-o urmez prin limbe ‘nalte, sa imi arate-n ceruri un triang. Santa Maria! ce picioare, ‘ncalte, avea, de n-atingea nici aburind cararea care ne ducea in alte prea diafane cercuri ce ne prind in jocul lor de forte centrifuge si ne-nvirtesc intr-un vertij. Pierind, abia apuc sa vad cum dinsa fuge in mult prea sfinta exaltare a desprinderii. In lumea ce ne suge, ne-om intilni spre-a ne centrifuga".

In cea de-a doua poveste, “Bucla”, sint abordate absurd subiecte precum dragostea, despartirea, erotismul, moartea, toate acestea centrifugindu-se in jurul lui nea Gica, cel mai mare si cel mai rapid frizer din lume care tunde simultan la sase scaune si rade-o barba dintr-o singura miscare. Nea Gica, frizerul, n-are niciun rival; nici printre fotbalistii de la Rapid, nici printre tenori. Nea Gica e stapinul parului, e dusmanul eternitatii, stapinul efemerului:

Eu nu doresc sa am urmasi.
Urmasii iti sufla in ceafa, ceea ce e,
daca nu pidosnic,
Cel putin scirbos.
Urmasii te calca pe calciie.
Calfele sint contigue cu ucenicii.
Ucenicii seamana cu femeile.
Ei vor mereu sa faca sa dureze.
Eu, nea Gica, am inaltat un monument mai efemer ca aerul
”.

Realitatea sociala si politica sint si ele, ca nea Gica, tinte ale ironiei: “Politia secreta cauta secretul succesului”, iar “Zirkus macht frei”.

Centrifuga nu e doar o carte-cartulie; e un joc. Un joc de limbaj (cu clisee cu tot), un joc de stiluri, un joc de text, un joc de perspicacitate. Pacat ca nu exista un cuvint inainte sau macar niste note explicative, fiindca astea chiar ar potenta valoarea cartii...zic io!

P.S. “boje moi” –asa se termina mai toate filmele rusesti in care iubitii se despart. “Boje moi”.