Saturday, January 31, 2009

Teoria legii pure
Nu teoria ca atare, ci o tentativa de aplicare a ei ne este prezentata de Antonio Tabucchi, in “Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro” (Polirom, 2002). Exponentul acestei Rechtslehre si, evident, admirator si fost elev al autorului ei, Hans Kelsen, este Don Fernando, avocatul nobil, obez si genial din Porto, “aparator al saracimii”. Contextul de aplicare al legii pure (al celei care respinge orice influenta de natura politica, morala si sociala) este Portugalia anilor ’90, o tara proaspat intrata in UE si care se confrunta -la vremea aceea- cu saracime, coruptie, abuz si rasism. Asemenarea cu alte “tari proaspat intrate in UE” e, as spune, izbitoare!

Subiectul este tragic si simplu si poate fi lesne confundat c-un thriller kafkian. Un tigan nomad (excelent portretizat) descopera intr-o dimineata un trup fara cap. Politia cerceteza crima si ofera detalii sumare. La fata locului, este trimis Firimino, un jurnalist tinerel si neexperimentat, care, fara tragere de inima, isi incepe propria ancheta. Nu doar ca descopera capul mortului inaintea autoritatilor, dar afla si criminalul, nimeni altul decit comisarul Grazii Nationale (nu-i niciun spoiler, toate astea fiind dezvaluite in prima parte-a cartii). Mortul, recunoscut dupa capul impuscat si pescuit de-un “pescuitor de cadavre”, este/a fost Damasceno Monteiro, lucrator la “Stones of Portugal”. De aici incepe o poveste absurda cu marmura, droguri si high-tech in care, evident, este implicata Garda Nationala.

Cum exista un martor potrivit caruia Damasceno Monteiro fusese luat pe sus, inainte de-a muri, de comisarul Titanio Silva si cum familia tinarului n-avea bani de procese, ziarul la care lucreaza Firimino il angajeaza pe Don Fernando avocat al victimei. Neatras nici de ziar, nici de bani, Don Fernando accepta reprezentarea doar fiindca acest caz este unul exemplar pentru conceptul de “grundnorm” al lui Kelsen, norma de baza, cea pura, care atrage celelalte legi si care “ar putea lua pozitie fata de samavolnicie”. Asa se face ca Firimino si ziarul sau devin doar un instrument util in miinile pricepute ale avocatului, instrument cu ajutorul caruia povestea se facea cunoscuta, pe de o parte, iar martorul era protejat, pe de alta. O confruntare, daca vreti, intre legea pura si cea aplicata de o societate corupta si abuziva. O confruntare din care nu se poate spune ca avocatul a iesit invingator, insa care, in final, creaza premizele unei victorii. Si aici cartea se termina-n suspans.

Ca si in cazul romanului “Onoarea pierduta a Katharinei Blum” (alta pierdere!!), cartea lui Tabucchi se inspira dintr-un caz real. Iar daca in “Onoarea pierduta...” presa isi arata partea de putere demonica, distructiva, in “Capul pierdut...” presa este cea care are potentialul si puterea de a stabili un echilibru de forte intr-o societate instabila. Si daca tot am adus in discutie cartea lui Böll as putea s-o folosesc si ca termen de comparatie stilistica, fiindca Tabucchi e chiar opusul lui Böll. Stilul italianului nu-i nici simplu, desi concret, nici foarte clar. Am gasit, de pilda, nefericita dezvoltarea insuficienta si destul de confuza a “normei de baza”, concept care, in opinia mea, sugereaza perspectiva din care trebuie citita “Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro”. Ma tem ca cei care trec rapid peste dialogul introductiv, nu foarte lung, insa destul de ciudat, intre Don Fernando si Firimino, vor percepe cartea asta ca pe o poveste slabuta, salvata, poate, doar de personificari si de umor.
PS. Iar se aduna restantele: Cartea ceasului de nisip si Istorie secreta asteapta la rind + o leapsa interesanta de la dragos c, caruia o sa-mi fac timp, promit, sa raspund curind :)

Saturday, January 24, 2009

Iuda trebuie sa sufere!!
Pfuuui...a fost socant sa citesc prefata lui Nae Ionescu la cartea lui Mihail Sebastian, “De doua mii de ani” (Humanits, 1990)! O replica taioasa, pretins rationalista si definitiv antisemita la o incercare destul de obiectiva de a dezbate drama suferintei evreilor pornind de la particularul Romaniei interbelice.

Nu vreau sa vorbesc despre cartea in sine (Norman Manea o face foarte bine aici), vreau doar sa arat cit de penibil si absurd a putut fi tool box-ul gindirii rationaliste (romanesti) din anii ’20-’30.

Pornind de la un dialog pe care eroul cartii il are cu unul dintre prietenii si colegii lui, Mircea Vieru - singurul om despre care eroul n-ar fi crezut ca ar putea fi antisemit, Nae Ionescu dezvolta o metafizica a “problemei evreiesti”. Fiindca da, in Romania interbelica, si nu doar in Romania, problema evreiasca exista. Ba mai mult, era chiar o primejdie. Iar daca Mircea Vieru (in realitate, Camil Petrescu) sustinea ca “problema evreiasca” nu era una religioasa, ci una politica si economica, Nae Ionescu foloseste religia ca fundament si argument. Fundament pentru “devenirea evreilor” si argument pentru ideea ca “Iuda [adica evreii] trebuie sa sufere pina la sfirsitul lumii” pentru vina de a-l fi tradat pe Christos. Dezvoltarea acestei idei urmareste un sir oarecum logic, insa argumentatia e penibila, aberanta, iar, in termenii de azi, caduca.

Deci.. Nae Ionescu sustine ca drama iudaismului e un fapt, nicidecum o problema; mai cu seama una politica. Drama iudaismului e un fenomen care poate fi studiat si, probabil inteles. Insa cum din observatia ca, pe oriunde-ar exista evreii, exista probleme si conflicte, Nae Ionescu trage concluzia ferma ca singura cauza a dramei evreiesti se afla in insasi structura "bolnava" a evreului. Si de aici, incepe elucubratia despre ce inseamna a fi evreu. Evreul e evreu, chiar daca, din intimplare, e roman, bulgar, rus sau altceva; caci -spune Nae Ionescu- a fi ceva/cineva inseamna ca:
a) poti deveni acel ceva/cineva printr-un act subiectiv, de marturisire, sau
b) esti purtator/vehicul al unei istorii (in speta, a celei evreiesti).

Iar Nae Ionescu e de parere ca prima varianta nu e efectiva. Si aici vine cu exemplele lui Faber si Rathenau care, desi au adus servicii importante Germaniei in primul razboi mondial, “n-au devenit germani. Au slujit, dar dinafara, de dincolo de zidurile comunitatii spirituale germane. E nedrept? Intrebarea n-are niciun sens, e un fapt. Asa fiind singurul fapt de a fi evreu, francez sau mai stiu eu ce, e sa fii purtator al istoriei respective”. Iar istoria, fara indoiala, e aia de doua mii de ani, chiar daca tu, Iosef Hechter, te-ai nascut la malul Dunarii, la fel ca parintii si bunicii tai! Mai mult, tu, Iosef Hechter, nu esti “om de la Dunare”, ci “evreu de la Dunare”....de parca evreul, n-ar fi om!! Nemaicomentind argumentul “e un fapt”, cred ca Nae Ionescu sigur ar mai fi murit o data sa auda, azi, despre diversitate, multiculturalism si toleranta.

Spuneam in insemnarea de la “Cum am devenit huligan”, ca Mihail Sebastian s-a dovedit a fi un vizionar; in “Doua mii de ani” e, in plus, si-un bun diagnostician. El spune: “cauzele antisemitismului sint aceleasi, desi planurile sint diferite”, antisemitismul religios, pe de o parte, si cel politic si economic, pe de alta. “Nu sint doua fenomene fara raport; sint doua fete ale aceluiasi lucru”.

Si o idee nemuritoare, verbalizata de Sebastian ca o reactie la nenumaratele pusee antievreiesti ale deceniului 3: e trist atunci cind nici nu mai bagi in seama violentele rasiale (verbale si fizice), fiindca ele fac parte din peisajul obisnuit al vietii de zi cu zi. Iar potentialul lor e ucigas!!

PS. Coperta din fotografie e cea a editiei din 2006!

Tuesday, January 20, 2009

Stiinta, metafizica si pornografie
Pe Michel Houellebecq l-am ocolit sistematic vreo 3 ani – fara motiv. Imi fusese recomandat de o prietena filosof , careia ii fusese recomandat, la rindul ei, de o alta persoana care, nu doar ca citise, dar se mai si conversase cu autorul. Pe filiera asta am aflat pronuntia fonetica “uelebec” si subiectul “Particulelor elementare”, subiect care, acum imi dau seama, e de fapt al “Platformei” (asta ca am incurcat io romanele). Anyway, francezul s-a pus de-atunci in stand-by in mintea mea si abia un alt filosof (Ironistul, care iar si-a suspendat blogul) m-a determinat, anul trecut, sa-l cumpar. Au mai trecut de-atunci niste luni si, iata-ma acum, la pomul laudat, cu “Particule elementare” (Polirom, 2006).

O carte destul de OK. Inteligenta si mestesugita (asta de la Céline se trage). Insa cred ca asteptarile au fost prea mari, fiindca altfel nu-mi explic dezamagirea. Dar incerc.

Intii si-ntii, m-a enervat inconsistenta. Intre romanul postmodernist, dar fara adincime – si aici se cade sa explic, si amestecul asta, oximoronic, intre naturalism si existentialsim.

Roman postmodernism, fara adincime! Am avut senzatia ca unele capitole se dezvolta pornind de la conspecte/rezumate filosofice, fara a deveni insa si argumente pentru ele. Deci filosofia e folosita ca pretext! Iar atunci cind apare si-o idee originala, ea se pierde frustrant de rapid! Cam ca aia de la casatoria lui Bruno, cind Michel asociaza formula preotasca “si vor fi amindoi un singur trup” cu paradoxul EPR (ceva legat de particule). Mie mi s-a parut un prilej genial de apropiere a teologiei, fizicii si filosofiei, un subiect care chiar merita dezbatut, insa pe care Houellebecq il concediaza din condei: “Vreau sa spun, continua Michel cu insufletire, ca pe plan ontologic li se poate asocia un vector de stare unica intr-un spatiu Hilbert. Intelegeti ce vreau sa spun? – Desigur, desigur....”, mormai slujitorul lui Hristos aruncind priviri in jurul lui. “Scuzati-ma”, spuse el brusc si se indrepta spre tatal miresei. Isi strinsera indelung miinile, se imbratisara. “Admirabila ceremonie, superba...” (pag. 209)...blablabla. De aici m-am enervat si m-am intrebat cum Dumnezeu doi oameni, frati pe jumatate, sint atit de inteligenti incit sa-i analizeze pe altii si lumea din jurul lor (uneori chiar s-o si recreeze), dar sint impotenti sa se vada pe ei? Sa se recunoasca bolnavi, alienati? Mai ales atunci cind cauza e evidenta, nu pentru ei, desigur: parinti saizecisioptisti, hipioti, iresponsabili, egoisti ...yeah!

M-au enervat incertitudinea, confuzia, lipsa unei luari de pozitii. N-am inteles daca Houellebecq incearca sa explice mecanismul revigorarii extremei drepte in anii ’90 sau pur si simplu sa-i ofere motivatie ?? E ceva confuz, duplicitar in scrisul lui si nici macar pretentia de a-l pastisa pe Céline (cu stil cu tot) nu ma convinge de contrariu.

Naturalism metafizic; ei da, prin concluzia abrupta si sci-fi ca schimbarea societatii actuale (care sucks!) se poate realiza doar printr-o “MUTATIE GENETICA”!! Si atunci ce te faci cu temele alea existentialiste, apriorice-as zice- pentru “Particule elementare”?

M-a mai enervat la Houellebecq si rezolvarea rapida a sexismului!! Intre creierul si sexul masculine (si avem aici doua extreme, Michel si Bruno), femeile au inima, creier – nu neaparat, insa au ...mult sex de oferit. Si taman ele mor: destul de tinere si de boli crunte!!!

Pina la urma cred ca tocmai sexul salveaza cartea asta; sexul si pronografia folosite exact atunci cind filosofia nu mai tine. Abia aici vad mestesugul si inteligenta lui Houellebecq.

Sunday, January 18, 2009

Apostatul
Julian” (Abacus, 1993), de Gore Vidal, e o carte a carei granita intre fictiune si non-fictiune e destul de greu de stabilit. Documentarea e temeinica, minutioasa, impresionanta - munca de istoric. Etalarea insa, expunerea evenimentelor e deja literatura.

Pedant, ironic, uneori sarcastic, Gore Vidal da cezarului ce e al cezarului. Il reabiliteaza pe cel care a fost timp de 3 ani imparat roman, Flavius Claudius Julianus, cunoscut, mai ales, sub numele de Apostatul. “Reabilitarea” e una personala: jurnalul lui Julian augmentat cu schimbul de scrisori, replici, ginduri si corectii – pe alocuri serioase, pe alocuri doar pretentioase- ale lui Libanius si Priscus, doi dintre mentorii si confidentii imparatului.

Jurnalul, recuperat la moartea Apostatului, contine ginduri, fapte si evenimente de pe cind Julian, nepotul lui Constantin cel Mare, avea 10 ani si se gindea, la fel ca toti cei din jurul sau, ca menirea (si salvarea) lui e sa devina cleric si nicidecum august. Asta mai ales atunci cind Constantius, unchiul imparat, nu arata absolut nicio retinere fata de macelarirea rudelor, potentiali rivali la-mparatie. Asa se face ca Julian se dedica studiului (logicii, retoricii), ii citeste pe greci, se indragosteste de ei si atunci cind parcurge prima lucrare crestina o vede lipsita de orice sens. In mintea lui de copil si, mai apoi, de adolescent, ideea superioritatii elenismului prinde contur si radacini. Doar ca e nevoit sa pastreze aparentele de pios credincios si de interesat viitor teolog. E destul de abil, asa incit reuseste chiar sa capete permisiunea lui Constantius de a studia...la Atena!!

Aici isi consolideaza nu doar cultura, ci si ideea potrivit careia crestinismul este o abdicare de la procesul gindirii. Conceptul de trinitate i se pare ilogic si, de aceea, imposibil, neadevarat. Iar crestinii, galineenii – cum ii numeste, sint niste impostori: pe de o parte, vorbesc de miracolul revelatiei, iar pe de alta, “fura” obiceiuri si traditii pagine.

Elenismului i se mai da o ultima sansa (ori crestinismul, aflat in plina expansiune, e pus la incercare) odata cu numirea lui Julian ca cezar al Galiei si, mai apoi, august (dupa moartea neasteptata a lui Constantius). Noul imparat Julian e decis sa restabileasca elenismul; pasnic, tolerant, platonician. Aproape democratic. Insa revelatia crestina devenise, de la Constantin cel Mare-ncoace, un altfel de Adevar, unul pentru care ar merita sa ucizi. Ceea ce s-a si intimplat in timpul razboiului cu persii, la Ctesiphon, cind Julian a fost strapuns ... de o lance romana.

In “Julian”, Gore Vidal ridica abil “mingi la fileu” dupa care, te invita sa “preiei”, sa-ti pui intrebari, sa gasesti raspunsuri. De pilda, eu am gasit oarecum nefiresc si incompatibil caracterul ezoteric al resurectiei eleniste incepute de Julian atit cu formatia lui culturala, logica, rationala, cit si cu felul lui spartan de-a trai, de a nu irosi. De aceea mi s-au parut de neinteles eforturile de reconstructie/renovare a templelor pagine precum si tenacitatea imparatului in a aduce jertfe zecilor, sutelor de zeitati grecesti si in curiozitatea lui nemasurata de a consulta oracole. Un lux, as zice, destul de fatis si suparator caruia i s-ar putea datora cerbicia crestina. Ce s-ar fi intimplat daca Julian Apostatul n-ar fi fost ucis de lance romana? Ce s-ar fi intimplat daca procesul lui de toleranta religioasa ar fi continuat domol, fara insurgente, fara revolte? Ar fi aratat lumea noastra altfel? Cum?

Tuesday, January 13, 2009

O familie irlandeza
Ma uit chioris la teancul de carti din stinga mea: carti citite, carti despre care am note si impresii, carti despre care insa, de cind a inceput anul, nu am mai scris nici macar un rind. Din lipsa de timp...si probabil si de chef. La work, ma plasez exact in mijlocul unei harababuri de proiecte cu cai care de care mai critice, iar cind ajung acasa, pe frig si pe-nserat, nu-mi vine decit sa-mi pun catoiu’ la picioare, sa-mi iau o carte si sa citesc din ea pin-adorm: asta intimplindu-se destul de des si repejor. In weekenduri profit de lumina naturala ca sa duc la-ndeplinire un proiect prietenesc: 5 tablouri pentr-o casa mare, nou-nouta. Doua, pe caramiziu, le-am terminat: mai am 3 pe ton de verde :)) (la teme am, insa, liber). Dar, totusi, ce vroiam sa spun?

Da...vroiam sa scriu despre familia irlandeza; aia clasica si catolica, formata din mama, tata si citiva copii (intre 4 si 6, rezonabil), c-o unitate de nezdruncinat si c-un simt patriotic destul de ascutit, cel putin in fata britanicilor. Ei bine, “Reuniunea” (Polirom, 2008) lui Anne Enright demitizeaza, desacralizeaza familia irlandeza. O aduce pe/sub pamint si face din ea o reuniune/adunare de indivizi, din intimplare frati - sapte la numar, din doisprezece citi au fost –, plus o mama cu desavirsire absenta, de la nasterea copiilor si pina la moartea unora dintre ei, si fantomele unor tati, bunici si prieteni ai bunicilor, atitia citi au fost. Iar prilejul reuniunii este sinuciderea unuia dintre frati, Liam, inecat in mare, cu pietre in buzunare.

Moartea lui Liam, si mai ales faptul ca inainte de moarte isi scosese chilotii si sosetele murdare, declanseaza in mintea Veronicai, sora mai mica doar cu 9 luni, o multime de intrebari si reflectii. Un catharsis. Ce l-a impins pe Liam in mare? Si de ce s-a intimplat asta? Nu doar cu Liam, ci si cu ea si ceilalti frati raspinditi care incotro, unii realizati, altii pur si simplu ratati.

Iar intrebarile Veronicai tintesc nu doar trecutul apropiat, ci si pe cel indepartat, cu haaat, 80 de ani in urma, de pe cind bunica Ada era fata si de care se indragostisera, in egala masura, bunicul si Nugent. Nugent, agentul de pariuri, care avea, pina la urma, sa joace in viata familiei un rol mult mai important decit bunicul insusi. Fiindca de el, de Nugent, se leaga amintirile Veronicai. Amintiri despre intimplari care s-au intimplat sau care ar fi putut sa se intimple. Amintiri despre vina, iertare si regret.

Anne Enright e inteligenta, profunda si curajoasa in “Reuniunea”. Pe alocuri, chiar si patriotica (de aici cred ca i se trage si multimea de reviewuri proaste din partea britanica a amazonului). Are un fel de-a scrie pe care eu, una, il invidiez . Daca as fi scriitoare, mi-as dori sa scriu ca ea: sa am nervul si abilitatea ei de a echilibra realul cu suprarealul. Ce mi-a displacut, insa, a fost modul in care a folosit moartea si cauzele mortii lui Liam pentru a motiva situatia existentiala si matrimoniala a Veronicai; situatie care, logic, pare a nu avea nicio legatura cu trecutul ...ala, indepartat!!
PS scurt si promotional:): mai am de scris despre Iulian, de Gore Vidal, Particule Elementare, a lui Houellebecq si De doua mii de ani, a lui Mihail Sebastian.