Friday, December 26, 2008

Cinci
Daa; indiscutabil am ajuns si la ultimul post din 2008, fiindca de miine, timp de-o saptamina..La Revedere net. Abia astept sa revad, sa miros, sa simt zapada cu care nu m-am mai intilnit de vreo 3 ani.

Mai intii, sa raspund la o leapsa de la zum. “Ai citit vreo carte care să aibă un asemenea impact asupra ta încât să îţi dea peste cap percepţia asupra realităţii? Nu să îţi schimbe ideile, nu să îţi revoluţioneze gândirea, ci să te facă, pentru un moment, să nu mai ştii pe ce lume eşti, la propriu?”. Mi-a placut cum si-a amintit zum de cartile copilariei ei; si mie mi s-a intimplat, mai ales, cu Jules Verne, sa uit unde si cum traiesc, imaginindu-mi ca sint ori pe apa, ori sub, ori in vreun balon ceva, gata sa-i salvez vitejeste pe „Copiii Capitanului Grant” din miinile canibalilor. Mai tirziu, prin tineretea mea timpurie, cind citeam deja la „modul rational” (oh, yeah), Obligado a fost cartea care mi-a scurtcircuitat existenta. Am citit-o pe nerasuflate, am devorat-o aproape, iar apoi m-am trezit undeva, intr-o inchisoare, avind in mina un sapun cu cheiasol. Bine, realitatea nu era chiar atit de straina de experienta mea, caci pe vremea aceea traiam cu totii intr-o inchisoare. Stiu insa ca, mai apoi, ma apucasem de scris legat cuvinte :) Doamna D, pe tine care carte te-a facut sa uiti de tine? Dar tu, pantacruel?

Apoi, promisul top 5!! Am facut un calcul rapid si mi-a iesit ca anul asta am citit (doar:( ) vreo 60 de carti, asa ca un top aprox. 10% mi se pare rezonabil. Deci:

1. Copiii din miez de noapte, Salman Rushdie – (stiu ca unii gasesc nesuferita cartea, insa mie mi s-a parut colosala)
2. Calcanul, Günter Grass
3. Lectia de germana, Siegfrid Lenz
4. Omul fara insusiri (vol. 1), Robert Musil
5. Skygge Baldur, Sjón

Precum vad, trei scriitori de limba germana in top 5, ceea ce-mi reconfirma preferinta pentru literatura acestei limbi. Si daca stau bine si ma gindesc, asa obiectiv, insemnarile mele despre primele doua carti, mi se par bunicele ... chiar si-acum (by the way, voi nu aveti aceeasi senzatie de penibil, ca altfel nu prea stiu cum sa-i zic, atunci cind reveniti asupra propriilor texte? De unele, mie aproape ca mi-e rusine; insa le las acolo, asa, ca masura a incapacitatii mele.)

Si, in final, va urez un An Nou bun, fericit, plin de impliniri si...cu lecturi minunate!! Skål! :))
Oameni cioburi
It was not a street anymore but a world, a time and space of falling ash and near night”. Asa, apocaliptic, isi incepe Don DeLillo ultima carte, “Falling Man” (Scribner, 2007), o poveste disturbing, dureroasa, despre efortul de revenire “la normal” al unui supravietuitor din 9/11 si al familiei sale.

Keith Neudecker se trezeste in acea lume, in acel timp si spatiu umplut cu cenusa si noapte, usor ranit, dar plin de singe, stringind o servieta la piept. Este unul din supravituitorii din Turnul de Nord pe care il aude prabusindu-se in urma lui. Pasii il porta spre viata “de dinainte”, la apartamentul fostei sotii, Lianne, si al fiului lor, Justin. Ce se intimpla mai departe e doar munca de regasire si reconstructie; a sinelui particular si social.

Oameni facuti cioburi...imprastiate. Oameni fara o alta directie decit acea de cadere libera. Oameni, care pe masura ce timpul se scurge, isi regasesc parti din ei si dintre ale altora. Oameni care se reconstruiesc din bucati, se reimbina. Oameni bintuiti de teroare, oameni care se intreaba cine e Dumnezeu.

Crizele de apatie, de abandon care ii marcheaza pe Keith si Lianne se transforma uneori, in rabufniri de violenta. Keith ia la bataie barbatul care-o priveste murdar pe Florence (posesoarea servietei, si ea un supravietuitor), iar Lianne ii trage un pumn in plina figura Elenei, vecina care asculta neintrerupt si tare muzica araba. Nici mama Liannei, Nina, nu scapa de inchizitoriul aspru al fiicei in legatura cu iubitul ei Martin, curator neamt si posibil apropiat, in anii ’60, al Factiunii Armatei Rosii din Germania Federala. Peste toate, artistul Falling Man isi continua reprezentatiile ad-hoc: zborul in gol, reproducere a fotografiei lui Richard Drew, natura moarta.

Recolectarea personala, al carei efort seamana cumva cu terapia prin scris a grupului de pacienti Alzheimer al Liannei, incepe inconstient - prin gesturi reflexe (sex si ura), prin rutina linistitoare (viata de dinainte, jocul de pocher) – ca mai apoi sa devina rationala, decizionala, umana. Si, in sfirsit, actorul Falling Man moare din cauze naturale, iar show-ul nu mai e posibil, desi amintirea lui ramine.

Tema autoreprezentarii in fata sinelui e completata de cea a autoreprezentarii in fata multimii. Exista in “Falling Man” o amintire a Liannei despre calatoria ei in Egipt, prinsa fiind acolo intr-o multime care incepu sa o reflecte : “The crowd was dense and streaming, sundown, taking them along past booths and food stalls, and the friends were separated within half a minute. What she began to feel, aside from helplessness, was a heightened sense of who she was in relation to the others, thousands of them, orderly but all-enclosing. Those nearby saw her, smiled, some of them, and spoke to her, one or two, and she was forced to see herself in the reflecting surface of the crowd. She became whatever they sent back to her” (pag. 235-236).

DeLillo scrie rupt, secvential, in agonie parca. Paragrafele sint scurte si ascutite ca niste cioburi. Te zgirie, te ranesc; o tehnica in care climaxul se dezvolta prin durere. “Falling Man” e, pe scurt, o carte care nu te lasa rece.

PS. Am regasit si tema binarului, cea a lui “DA” si “NU”, din “Extrem de tare si incredibil de aproape”.

Thursday, December 25, 2008

Scurt, nemteste
Nici “Onoarea pierduta a Katharinei Blum” (Humanitas, 2003) nu-i o carte groasa; insa este mare. In cele doar 160 de pagini ale ei, Heinrich Böll a reusit sa descrie scurt, precis, critic si eficient o epoca ambigua din istoria Germaniei Federale: anii 1970, cind dreapta la putere se razboia cu stinga terorista si cind Factiunea Armatei Rosii impingea RFG-ul in ceea ce a fost numita Toamna Germana – criza natiunii vestice. Ca urmare, fiecare incercare a presei (ca de exemplu, tabloidul Die Zeitung) de a reda obiectiv detalii despre orice incident minor ori persoana implicata nu putea fi considerata altfel decit credibila si patriotica. Exact ca in cazul domnisoarei Blum.

Katharina Blum este o femeie inca tinara, divortata, atragatoare, corecta si disciplinata. Lucreaza de ani buni ca menajera la sotii Blorna si nu exista nicio suspiciune la adresa moralitatii ei: asta pina cind se indragosteste intr-o noapte de carnaval de Ludwig Götten, pe care il duce in apartamentul ei si-l ajuta sa scape de politie, in dimineata urmatoare. Ludwig era cautat in legatura cu un jaf bancar; insa poti sa stii ce legaturi ar putea avea jaful cu teroristii rosi? Ca urmare, Die Zeitung (orice asemanare cu Bild Zeitung este pur intimplatoare :)), ii da mina libera lui Werner Tötges, jurnalist zelos, sa sape in istoria “secreta” a domnisoarei Blum. Iar Tötges o face, obiectiv desigur, calcind peste cadavre, lansind zvonuri nu doar despre Katharina, ci si despre cercul ei de cunoscuti, facind supozitii care de care mai dramatice, mai defaimatoare, mai primejdioase.

Iar ca raspuns firesc la intrebarea din subtitlu “Cum se isca si unde poate duce violenta?” avem reactia Katharinei, a carei onoare fusese pe veci pierduta. Tinara femeie il invita pe ziarist la un interviu, iar cind acesta ii propune sa-l inceapa “c-un bang-bang”, Katharina face BAAANG cu pistolul pe care tocmai il furase. Apoi se preda Politiei. Si asa incepe cartea!!

Restul sint extrase din declaratiile Katharinei in fata politiei si procuraturii; interviuri cu persoane implicate mai mult sau chiar deloc, articole de presa, probe de dosar. Toate prezentate limpede si obiectiv.

Precizia stilistica a lui Böll nu poate concura, in “Onoarea pierduta a Katharinei Blum”, decit cu economia resurselor la care apeleaza. Carnavalul si povestea domnisoarei Blum sint pretexte mai mult decit suficiente pentru a descrie o perioada a confuziei sociale si politice si pentru o critica dura si ironica a unor institutii consacrate: casatoria, familia, biserica, legea, justitia si ...media. Orice as mai adauga e de prisos.

PS Revin miine cu o ultima insemnare pe anul asta (inainte de plecarea in vacanta) despre o lectura restanta (care m-a bintuit) si c-un top 5 al lecturilor mele din 2008. Craciun fericit!!

Monday, December 22, 2008

The King of the Beats...and jazz
Sa tot fie 5 ani de cind m-am apucat de citit prima oara ”Pe drum” (Polirom 2003) de Jack Kerouac. Atunci n-am ajuns decit pe la jumatatea cartii, dezamagita cumva de repetitia plictisitoare – gindeam la vremea aceea – a calatoriilor lui Sal si Dean de-a latul Americii postbelice. Insa editia aniversara, de anul trecut, a celor de la Viking (“a member of Penguin Group”) m-a facut sa reiau lectura; de la inceput. Si chiar daca nici acum nu pot sa spun cu mina pe inima ca-mi place foooarte mult “Pe drum”, recunosc totusi ca m-a impresionat suficient incit s-o duc la bun sfirsit.

Am gasit remarcabil, cel putin pentru-o carte scrisa asa, dintr-o bucata (e celebra povestea scroll-ului), echilibrul natural (juri c-aproape studiat) intre nebunie si ratiune, cautare si abandon, abjectie si daruire, realitate si halucinatie, naivitate si cunoastere. Nebunia lui Dean Moriarty este cea care-l fascineaza pe Sal Paradise si cea care aprinde spontan dorul de duca. Iar drumul de la Est la Vest si-napoi, iar inainte si iar indarat e suportul perfect al cautarii. Nu, nu a timpului pierdut (lectura, de altfel, preferata si de nedespartit a lui Dean), ci a acelui ceva, necunoscut, dar care sa ofere Sens.

Cautarea celor doi prieteni, carora li se adauga multi altii (pe wikipedia am gasit o lista completa cu personajele din “Pe drum” si persoanele, in carne si oase, la care se refera) functioneaza nu doar ca proces al cunoasterii, ci si ca protest fata de cumintenia si buna cuviinta a acelei epoci americane. O cumintenie de te apuca greata, pe care gasca de prieteni o provoaca ordinar: betii crincene, droguri, sex pe apucate, imoralitate si o totala lipsa de responsabilitate.

Si toata aceasta nebunie, aparent lipsita de orice sens, contrasteaza cu lirismul delicat al peisajelor intilnite pe drum si cu muzica de jazz pe care ... parca o auzi. Fara-ndoiala, Kerouac o cunoaste si-o iubeste. “Once there was Louis Armstrong blowing his beautiful top in the muds of New Orleans; before him the mad musicians who had paraded on official days and broke up their Sousa marches into ragtime. Then there was swing, and Roy Eldridge, vigorous and virile, blasting the horn for everything it had in waves of power and subtlety--leaning to it with glittering eyes and a lovely smile and sending it out broadcast to rock the jazz world. Then had come Charlie Parker, a kid in his mother's woodshed in Kansas City, blowing his taped-up alto among the logs, practicing on rainy days, coming out to watch the old swinging Basie and Benny Moten band that had Hot Lips Page and the rest Charlie Parker leaving home and coming to Harlem, and meeting mad Thelonious Monk and madder Gillespie--Charlie Parker in his early days when he was flipped and walked around in a circle while playing. Somewhat younger than Lester Young, also from KC, that gloomy, saintly goof in whom the history of jazz was wrapped; for when he held his horn high and horizontal from his mouth he blew the greatest; and as his hair grew longer and he got lazier and stretched-out, his horn came down halfway; till it finally fell all the way and today as he wears his thick-soled shoes so that he can't feel the sidewalks of life his horn is held weakly against his chest, and he blows cool and easy getout phrases. Here were the children of the American bop night”.
Provocarea lui Kerouac, desi indrazneata, are -zic eu- jumatate de masura. Obrazniciile lui sint cam soft, asta daca stai sa le privesti din perspectiva timpului prezent, ori macar din cea a lui Bukowski. Mai apoi, provocarea societatii abia de-atinge homosexualismul, insa nu si sexismul; ele ramin tabuuri. Iar daca totusi, in “Pe drum”, se vorbeste despre Kinsey si teoria lui, femeile ori sint inca la mina barbatului, ori curve...ori ceva pe-acolo.

Ca urmare, proza capodopera a lui Kerouac m-a incintat prin naturalete, lirism si sinceritate. Insa provocarea - o fi fost la vremea ei!!

Sunday, December 14, 2008

Cine sint eu?
....asta ca sa-mi parafrazez insemnarea de la Pale Fire. Si, evident, ma refer la inca un Nabokov maare intr-o cartulie mica: Ochiul (Polirom, 2008)!

E o carte din tineretea lui Nabokov, sirineana, berlineza si in care tema autodefinirii e una fundamentala. “Cine sint eu?”, pare a se intreaba eroul principal, un émigré rus din Berlin, ”la inceputul anilor douazeci din doua perioade de timp, din secolul acesta si din dezgustatoarea mea viata” (pag. 17). Doua coordonate temporale, accidental suprapuse si care tind sa-l defineasca pe el, tinerelul perceptor de la Berlin: o coordonata istorica – cea a revolutiei ruse de la 1917 si una personala, din perspectiva celor care il cunosc.

Intii si-ntii, autodefinirea se face prin obiectivizare, iar o conditie esentiala ar fi departarea de eu-l material; decorporalizarea.. Exact ceea ce face émigré-ul rus, impuscindu-se in inima dupa o bataie zadravana si neasteptata primita de la sotul amantei. Si-abia cu eu-l fantomatic, dematerializat, tinarul rus are curajul de a-si incerca redefinirea, reprezentarea, folosindu-i pe ceilalti drept oglinzi ale propriei reflexii.

Cine este Smurov la urma urmei? Durul si violentul ofiter alb perceput de Marianna? Timidul si neexperimentatul tinar vazut de Evghenia? Mirele Vaniei, considerat ca atare de mintea senila a unchiului Pasa? Spionul presimtit de Weinstock? Perdantul sexual si cleptoman descris de Roman Bogdanovici in jurnalul sau? Poetul absurd considerat de Vania? Ori escrocul descoperit de Muhin? Si la o adica, cine/care e originalul?

Taxonomia lui Linnaeus ar putea ajuta la reprezentarea unui model general...insa cu totul arbitrar. “Kasmarin nascuse de-acum inca o imagine a lui Smurov. Mai conteaza care? Caci eu nu exist: exista numai miile de oglinzi care ma reflecta” (pag. 153). Arbitare si instabile; de aceea constructia unei versiuni privilegiate a eu-ului e una imposibila!! “Acea reflexie si cu mine ne-am contopit” (pag. 146).

Precum spuneam, Ochiul e scrisa de-un Nabokov mare a carui ontologie e abordata entomologic, original :) Ochiul e insa, literar, o cartulie. Are 155 de pagini (caracter mare) si e oarecum modesta. Stilul este elegant, insa constructia – desi inteligenta – abia daca prefateaza genialitatea si amibguitatea din Pale Fire. E (aproape) evident in Ochiul cine e Smurov, nu?!

Sunday, December 07, 2008

Fukú
Scurta si minunata viata a lui Oscar Wao” (Polirom, 2008) este cartea pentru care scriitorul american, de origine dominicana, Junot Díaz a primit National Book Critics Cricle Award in 2007 si Premiul Pultizer in 2008. Pe merit, zic eu; nu insa pentru originalitate, din moment ce vocea naratorului are isteria amuzant erotica a lui Woody Allen, din moment ce tema romanului are suficiente puncte comune cu ”Sarbatoarea Tapului” a lui Llosa si din moment ce epicul are suficienta fantezie magica incit sa-ti aminteasca de Veacul de singuratate al lui Marquez. Meritul lui Díaz e acela ca a reusit sa imbine toate astea intr-un echilibru perfect, intr-o proza exuberanta, bilingva, tragica si comica in egala masura, rationala....pina la punctul in care, asemenea oricarui dominican respectabil, aduce vorba despre fukú.

Se spune ca la inceput a venit din Africa, adus de tipetele sclavilor; ca a fost blestemul de moarte al localnicilor tainos, rostit exact in momentul in care o lume pierea si alta incepea; ca a fost un demon impins inspre Creatie prin usa de cosmar care s-a deschis in Antile. Fukús americanus sau, mai colocvial, fukú – in general un cuvint de ocara sau un fel de blestem; mai exact Ocara si Blestemul Lumii Noi” (pag. 11). Fukú era ceva de temut, era ceva care plutea in aer, era ceva omniprezent, iar pe vremea parintilor povestitorului avea chiar si un reprezentant: Rafael Leódinas Trujillo Molina, "cel mai Dictatorial Dictator care a Dictat vreodata".

Si nu despre fukú-ul povestitorului, Yunior (un dominican veritabil, deci care nu-si poate tine el rabo in pantaloni), vorbeste Díaz, ci despre fukú-ul abatut asupra familiei lui Oscar -zis, dupa o noapte de Halloween, Wao, de la Oscar Wilde. Fukú-ul stirnit asupra bunicului din partea mamei - medic chirurg, cel care a refuzat sa-si dea fata cea mare si frumoasa lui Trujillo, pogorit apoi asupra bunicii – asistenta medicala, asupra celor doua fete cunoscute si, mai apoi, asupra nabadaioasei Hypatia Belicia Cabral, cea de-a treia si ultima fiica, necunoscuta, vinduta, recuperata de La Inca, apoi gata sa fie omorita de camarilla lui Trujillo, salvata ca printr-un miracol si trimisa in New York, unde s-a casatorit temporar, i-a facut pe Lola si Oscar iar, mai apoi, s-a imbolnavit de cancer.

Lola mosteneste frumusetea si determinarea mamei; insa Oscar mosteneste fukú-ul pe care-l desfida. El, Oscar...un nating negru, mare si gras, SF-ist ticnit si cititor de benzi desenate, scriitor cu pretentii de celebritate, fara nicio iubita, inca virgin si cu un singur prieten: Yunior, colegul de camera in campus si iubitul nestatornic al Lolei. El, Oscar, desfida blestemul, cautind dragostea in locul din care mama lui a fugit din calea dragostei.

O poveste despre Cabrali (mai multe despre femeile Cabral) destul de complicata; spusa cind de Yunior, cind de Lola. O poveste in care planurile temporale se suprapun si intersecteaza inteligent. O poveste in care prezentul isi trage seva din trecutul trist, traumatizant, in care umbrele “manugustei” inca isi mai fac aparitia in lanurile de trestie si in care, abia o treia generatie, va fi libera. Libera de fukú.

Inainte de-a-ncheia, nu-mi pot retine uimirea de-a afla ca Díaz a scris si rescris cartea asta (ori, ma rog, dialogurile din ea) de zeci de ori. O spune aici. Eu am gasit dialogurile beton: colocviale, genuine...mai ales asa, cu amestecatura aia de spaniola vulgara!!