Wednesday, May 19, 2010

Trecutul ca o ipoteca
Pina la ”Carte de identitate” (Leda, 2008) nu auzisem inca de Juan Goytisolo; insa odata cu acest roman, primul dintr-un Triptic al raului, l-am descoperit nu doar pe cel mai controversat scriitor spaniol, dar cred ca si pe unul dintre cei mai talentati si mai novatori autori contemporani. Nascut intr-o familie de aristocrati catalani (pe care, mai tirziu, avea s-o dispretuiasca), Juan Goytisolo devine in anii’ 50 un critic vehement al regimului lui Franco. In 1956 emigreaza in Franta, iar 10 ani mai tirziu incepe trilogia raului cu “Carte de identitate” – un roman politic despre o Spanie rigida, inca intepenita in traditii medievale, condusa de un regim totalitar sustinut, mai mult din inertie, de o masa amorfa si adormita de spanioli bigoti. Inutil de mentionat ca atit “Carte de identitate”, cit si “Don Julian” si “Juan fara tara” au fost interzise in Spania pina dupa moartea lui Franco.

Recuperarea identitatii este tema “Cartii de identitate”. O identitate pierduta nu doar odata cu exilul lui Alvaro Mendiola, eroul trilogiei, ci una care incepe sa se dizolve lent si constant odata cu tara. Razboiul civil da lumea peste cap, insa ceea ce-i urmeaza e si mai rau. Un rau malign, o tumoare care, in 25 de ani, transforma Spania “intr-o tara ingrozitoare si somnolenta de treizeci si ceva de milioane de politisti fara uniforma” (pag. 279): asta incluzindu-i pe nemultumiti si pe rebeli, anihilati rapid de majoritate. Alvaro Mendiola reuseste totusi sa evadeze in exil.

Dupa 10 ani se intoarce, insa, in Spania, bolnav de inima. La propriu. Iar la Barcelona, in casa de pe domeniul familiei, incepe recuperarea. Nu doar fizica. Incepe recuperarea identitatii, prin recuperarea trecutului: al sau, al familiei sale, al tarii sale. O incursiune istorica dureroasa si frustranta, insa neasteptat de obiectiva fiindca nu memoria lui Alvaro e instrumentul principal al recuperarii, ci o intreaga arhiva de fotografii de familie, documente oficiale, conversatii bilingve, articole de ziar. Iar bogatia asta documentara nu este exploatata doar de Mendiola, personajul “Cartii de identitate”, ci de Goytisolo insusi, care a reusit, astfel, sa creeze un produs literar inedit. I-a iesit o carte ca un colaj, ca un covor tesut manual, in care trecutul si prezentul se succed liniar; in care prezenta naratorului e cind evidenta, cind abia intrevazuta, ca un fir undeva, in fundal; cind stilurile si limbile se imbina in jocuri fericite de culoare. Vocea naratorului sau, mai precis, felul in care se foloseste Goytisolo de ea e remarcabila, zic eu, fiindca dizolvarea temporara a personajului ofera naratiunii o alta perspectiva: una reflexiva, detasata, aproape subiectiva.

Intorcindu-ma insa la Alvaro Mendiola, rezultatul exercitiului sau de recuperare nu este deloc unul fericit. Mendiola este departe de eroul traditional care-si gaseste linistea interioara in urma unui dureros proces de constiinta, ci, dimpotriva, se autoinflameaza, flageleaza, se simte din ce in ce mai dator sa-si distruga trecutul pentru a-si putea salva viitorul. “Viata ta se reduce acum la o lupta solitara cu fantomele trecutului si de rezultatul luptei depindea – stiai – lichidarea ipotecii care apasa viitorul tau ingust si lasat la voia intimplarii “ (pag.288). Iar Alvaro nu uita nimic. Nu-si uita familia, a carei bunastare se bazase pe exploatare si ipocrizie, nu uita sa desfiinteze fatarnicia, habotnicia si valorile unei societati conservatoare, nu se uita pe sine cind, in 1936, a fost doar la un pas de a deveni martir (sfint si blond ca ingerii din cartea deranjatei domnisoare Lourdes), nu uita religia si normele ei rigide si vetuste, nu-si uita compatriotii, mindri si lasi in aceeasi masura, nu-i uita pe francezi si aerele lor de socialisti superiori, nu uita lipsa de reactie in fata unui regim totalitar si opresiv si, mai ales, nu poate uita uitarea. Alvaro Mendiola nu poate accepta linistea personala si sociala atita timp cit ea e construita pe un trecut stricat, corupt si putred. De aceea, Goytisolo face curatenie...

...si sterge cu mopul imaginea cuminte si cenzurata a Spaniei din ultimele doua secole, vidanjeaza concepte precum familia, societatea, educatia, religia, sexualitatea, limba, rasa, cultura, si zgiltiie din temelii literatura.

Juan Goytisolo nu e usor si nici confortabil de citit. E plin de furie, de frustrare, de disperare, insa efortul cu care se straduieste sa spuna adevarul si sa construiasca o viziune noua, o literatura noua e remarcabil. Ceea ce urmeaza “Cartii de Identitate” e o radicalizare a acestui efort, iar in “Juan fara tara” Goytisolo isi prezinta si perspectiva noii lui constructii: cultura araba. Revin cu amanunte!

Friday, April 02, 2010

Dupa Infern
Am cumparat cartea de debut a lui Andrew Davidson, “The Gargoyle” (Canongate Books, 2009) doar pentru ca m-a atras coperta. De fapt, nu doar coperta in sine, ci si marginile innegrite ale paginilor, carbonizate parca, highlight-ul negru al unor parti din text, la rasfoire ... ce mai, un hard copy flamboyant care mi-a creat senzatia dezintegrarii in cenusa :) A trecut insa ceva vreme pina sa apuc sa o citesc si sa aflu de ce a fost (si inca este) un bestseller.

Pentru ca nu e doar o poveste plina de ritm si de imaginatie, dar si un amestec original si spectaculos dintre prezentul mai mult sau mai putin extraordinar si o istorie medievala, bine, bine de tot documentata. O poveste gotica despre dragostea predestinata dintre un Adam si-o Eva care traiesc aceeasi poveste de iubire, dar nu in sapte vieti, ci doar in trei. Trei pentru el, eroul principal, un porno star plin de pacate, care se zbate acum intre viata si moarte in rezerva de arsi a unui spital. Pentru ea, Marianne Engel (foooarte subtil numele, nu?) e doar o viata, traita de pe la o mie o suta si ceva si pina in zilele noastre, cind, ca de fiecare data, isi salveaza de la moarte iubitul ars. El evident ca habar n-are in cite alte vieti a mai fost ars si nici cine este nebuna cu parul vilvoi care i se tot furiseaza linga pat. Dar atunci cind Marianne Engel, o sculptorita de succes, bolnava de schizofrenie, incepe sa depene istoria iubirii lor, se produce schimbarea, renasterea, purificarea. O trecere de la Infern in Purgatoriu, spre drumul catre Rai, trimitere extrem de limpede facuta de autor, din moment ce Marianne Engel fusese, in secolul al XIV-lea, prima traducatoarea a Infernului lui Dante in germana. Detaliile pe care le ofera despre scrierile mistice ale maicutelor dominicane de la Engenthal si legendele de dragoste italiene, islandeze si chineze sint, paradoxal, pe cit de incredibile, pe atit de plauzibile si coerente. Plauzibile nu doar din cauza misterelor istorice, dar si datorita dovezilor palpabile pe care Marianne Engel le lasa mostenire.

Cred ca in asta consta si succesul si seducatia Garguiului creat de Davidson: suspendarea neincrederii cititorului, scufundarea lui intr-un fel de transa onirica in care ratiunea e amagita, amortita cu argumente credibile, pentru a lasa loc liber imaginatiei si aventurii. Daaar...mie, personal, cartea mi s-a parut cam evidenta si redundanta in povesti si simboluri. In plus, n-am seziat foarte bine motivul pentru care legendele de dragoste ale lumii ocupa loc in poveste. E drept ca fac trimitere la cele patru elemente (pamint, apa, foc si aer), insa cu ele sau fara ele istoria, in sine, ramine aceeasi. Mi s-a parut mult prea evident efortul autorului de a face totul, absolut totul clar, de a repeta si explica pina si ceea ce nu trebuie explicat. Mai putin pedant, insa, mi s-a parut cu cele doua personaje principale care traiesc, cumva, intr-o singura dimensiune – cea temporala. Nu se dezvolta, ramin aceleasi pe parcursul a 700 de ani si 400 si ceva de pagini. Pacat!! In fine, una peste alta, cartea e o lectura placuta, incitanta si lejera. O recomand ca un excelent bedtime reading, in cazul in care suferiti de insomnie. Veti avea o noapte alba, palpitanta :).

Thursday, April 01, 2010

Sunny Bergen
Am avut, cica, noroc de atita soare-n Bergen :))

Wednesday, March 31, 2010

Navoadele lumii
“Pestisorul de aur” (Art, 2009) e o carte din perioada cuminte a lui JMG Le Clezio, caracterizata prin aceeasi limpezime stilistica pe care am intilnit-o si in “Ritornela foamei”. N-am mai auzit vocea viguroasa si militanta din “Terra Amata”, nici jocul experimental cu scrisul, ci am citit o poveste curgatoare, frumoasa, melodioasa, o poveste aproape clasica despre dezradacinare, imigrare, cautare de sine.

Ca si in “Ritornela foamei”, personajul principal este o tinara, Laila, a carei maturizare incepe devreme si continua dramatic in adolescenta. Insa istoria Lailei e mult mai cruda: la 6 ani, fetita marocanca, neagra ca abanosul, este furata din satul ei, batuta (motiv pentru care isi pierde partial auzul) si vinduta unei batrine evreice din Rabat. Cit timp aceasta a trait, Laila a avut parte de un adapost sigur si de o educatie temeininca si multiculturala. Insa odata cu moartea batrinei Lalla Asma, cosmarul fetitei reincepe. E incredintata fiului batrinei, a carui nevasta, Zohra, o uraste. Laila e sechestrata, abuzata, aproape oferita pentru delectare unei familii kinky de francezi. Insa Laila reuseste sa fuga si-si petrece citiva ani de semi-inocenta in casa unor prostituate. Urmeaza un scurt episod de revenire in casa Zohrei, dupa care...marea evadare. Cu una din prostituate, ajunge la Marsilia si, in cele din urma, la Paris. Aici incepe maturizarea, intr-un mediu liber, dar ostil. Cunoaste mizeria si suferinta, prietenia, tandretea, dar si violenta, cunoaste cartile si, mai ales, muzica. Muzica si ritmul ei pe care nu le aude, ci le simte, le inspira, le inghite cu mare lacomie. In lipsa actelor, muzica (si cartile) ii asigura identitatea. Bubuitul tobelor africane din metrou ii aminteste trecutul, pe cind rezonanta clapelor de pian ii contureaza viitorul. Blocata, suspendata fizic si birocratic intre trecut si viitor, Laila se hotareste sa mearga mai departe. Perseverenta ei dublata de noroc, o imping spre tara tuturor posibilitatilor, pe care o strabate de la Est la Vest in incercarea de a se gasi pe sine. Dar regasirea nu are loc decit acasa; acel acasa vag conturat in amintirea ei, acel acasa pe care-l simte cind a ajuns la el.

E o poveste trista cu o aparenta liniaritate narativa; aparenta, fiindca Le Clezio reuseste, cu maturitate si sensibilitate, sa atinga note subtile in partitura lui. Nu e doar o istorie personala a maturizarii, ci una exemplara despre umanitate si supravietuire intr-o lume in care sansele sint raspindite neuniform.

Tuesday, March 30, 2010

Arta grotescului
Raspindirea dementei in masa, convertirea ratiunii in absurd sint temele din “Masele si puterea” pe care Elias Canetti le prefigureaza si prelucreaza superb in romanul sau de debut, “Orbirea” (Polirom, 2008), roman care e pur si simplu o capodopera, un produs literar perfect incepind cu ideea si continuind cu personajele, structura si limbajul.

“Orbirea” e o cronica a nebuniei in care realitatea adevarata e inlocuita progresiv de o suma de realitati personale, deformate maladiv de doua mari obsesii: ideea si banul. Pieter Kien este cel mai mare sinolog in viata, un autodidact, orbit de dragostea pentru cartile lui pe care le aduna compulsiv, fie concret, in biblioteca locuintei sale, fie abstract, in capul lui imens, sustinut de un trup ridicol. Pieter Kien, cel orbit de idee, se insoara din neghiobie, cu slujnica Terese, orbita, la rindul ei, de bani. Si de aici incepe confruntarea dintre imaterial si material, un razboi parsiv din care nu exista nici invins, nici invingator. De partea lui, Kien ii are pe filosofii lumii si marii ginditori chinezi, pe piticul Fischerle, orbit de dorinta de a deveni un mare campion de sah si, in final, pe fratele sau, Georges, ginecologul-psihiatru, orbit si el de ideea ca femeile sint o nenorocire. De partea lui Terese e doar intendentul sadic Pfaff , caci obiectul adoratiei ei, vinzatorul Grob, pe care il dezmiarda Pudha, se dovedeste a fi doar un oportunist.

Confruntarea partilor e dura si cruda: din punct de vedere fizic, Kien iese intotdeauna bine tabacit, insa din punct de vedere spiritual e tot mai dirz, mai aprig, mai orbit. Din ce in ce mai orbite sint si celelalte personaje care nu mai pot discerne realitatea reala, adevarata, de realitatile din interiorul lor, de fantasmele lor...si de aici delirul exterior, nebunia. In “Orbire”, Canetti nu pune fata in fata cele doua mari realitati (cea adevarata vs. cea fantastica), ci o rezultanta a lor. Realitatea adevarata, cea exterioara - hai sa-i zicem, e prelucrata patologic de mintile personajelor, e convertita la absurd si apoi expluzata, influentind si deformind incontrolabil realul. Iar cuvintele nu fac altceva decit sa distorzioneze mesajul, sa-l devalizeze de logica, sa-l transforme in irational. Iar Canetti manipuleaza nu doar realitatea, dar si cititorul, pe care il face partas la nebunie. Faptul ca naratorul devine, pe rind, vocea fiecarui personaj face ca pozitia cititorului sa nu mai fie una de observator neutru si limpede la cap, ci una din care se implica direct si multiplu la paranoia generala.

Arta grotescului. Da, Canetti face, ca nimeni altcineva, din grotesc arta. Exploreaza cu mina sigura satira, pronind de la ironiile cele mai fine pentru a ajunge la burlescul cel mai absurd. Se joaca, daca asta e termenul potrivit, cu partea neagra, nefericita a comedei, in care zimbetele sau hohotele de ris ale cititorului nu sint eliberatoare, ci acuzatoare. Odata cu sfirsitul dramatic (auto da fé-ul lui Kien), cititorul se simte vinovat ca a luat, aproape direct, parte la o mascarada, la dementa generala.

Ca si concluzie, recomand “Orbirea” nu cu una, ci cu doua guri. E una din cartile perfecte care-ti influenteaza, ca sa citez acum, “nu doar memoria rationala, ci si pe cea afectiva”.

PS Stau si ma gindesc cit de bine aduce tema din “Particule elementare” a lui Houellebecq, cu “Orbirea”: doi frati extrem de inteligenti, insa incapabili sa vada si sa inteleaga lumea din afara lor, ideea (exprimata de George Kien) ca o societate perfecta ar putea exista doar in lipsa sexului si declaratiile misogine, cum ca femeia e sursa raului :))

Monday, March 29, 2010

Elena din Piata Bucuresti
Nici nu stiu cum am rezistat sa trec peste prima jumatate a cartii ”Piazza Bucarest” (Gyldendal, 2004), a scriitorului danez Jens Christian Grøndahl, insa pina la urma a meritat efortul. A meritat, fiindca ceea ce imi parea a fi la inceput o insiruire puerila si frustranta (dar si frustrata) de clisee despre femeia est europeana sexoasa, desteapta si maritata cu un occidental sau american, s-a dovedit a fi o reflexie interesanta despre liberate si originea neintelegerilor social-culturale dintre est si vest europeni, la putin timp dupa caderea Cortinei de Fier.

Povestea in sine e una, hmm, clasica. Scott, un fotograf american, auto-exilat in Danemarca, este trimis in Romania, in 1988, pentru a face un foto-reportaj despre viata crescatorilor de oi de la munte. Ghidul lui este Elena, o tinara de 22 de ani, bine educata, culta, care vorbeste o engleza corecta, cu accent de BBC, dar care il intriga prin comportamentul ei contradictoriu. De fata cu soferul masinii in care cei doi calatoresc, Elena este profesionala si impersonala, dar atunci cind acesta dispare pentru a da raportul la Securitate, Elena devine dintr-o data alta. Entuziast-melancolica, ea pune intrebari despre viata din Vest si despre calatoriile lui Scott. In ultima seara a sederii lui la Bucuresti, Elena il invita pe Scott la o serata literara, in urma careia americanul danez vine cu o propunere tentanta: o casatorie de forma prin care Elena sa poata parasi Romania.

Si asa se face ca, 25 de ani mai tirziu, o scrisoare de la Bucuresti ajunsa la adresa veche, de la Copenhaga, a lui Scott si a Elenei, prilejuieste scrierea unei istorii. A unei istorii ratate, mai intii din perspectiva lui Scott, dar mai ales a fiului lui vitreg din prima casatorie, si, mai apoi, din perspectiva Elenei, aflata acum, undeva, in Italia. Cel care pune povestile cap la cap este naratorul, fiul vitreg al lui Scott, scriitor, care fusese martor al primilor ani de casnicie a Elenei cu tatal lui vitreg. O casnicie ciudata, asexuata initial, dominata de caracterul arogant si capricios al Elenei, pe care o considera o golddigger, o oportunista egoista, snoaba si recalcitranta. O fiinta fara suflet, care n-a avut nicio remuscare atunci cind a incercat sa-l seduca pe el si nicio remuscare atunci cind l-a parasit, ani mai tirziu, pe Scott, pentru un anticar din Arezzo.

Portretul pe care naratorul scriitor i-l face Elenei, in prima parte a cartii, este crud si plin de aversiune. Atras sexual de tinara femeie, fiul lui Scott ii recunoaste acesteia unele calitati, dar i le transforma rapid si tenace in defecte. Elena nu este frumoasa, ci doar tinara. Coapsele ei sint cam groase, cultura si interesul pentru carti si tablouri continua sa reprezinte o forma de rezistenta intr-o societate libera, de aceasta data, pe care nu face nici cel mai mic efort sa o inteleaga. E incaptainata si stupida atunci cind le respinge, lui si sotului ei, argumentele potrivit careia democratia si libertatea inseamna si dreptul la neimplicare sau lipsa de interes pentru politica ori pentru temele mari ale omenirii. Si, in fine, Elena e de-a dreptul repulsiva in agresivitatea cu care sustine ca procesul si executia sumara a cuplului Ceausescu fusese exact ceea ce meritau cei doi.

Iar dupa 25 de ani, Elena are, in sfirsit, dreptul la replica. Ii incredinteaza, acum, unui narator adult si mult mai tolerant secretul ei si povestea ei romaneasca mult prea putin verosimila. O poveste despre libertate si despre pretul ei. O poveste despre o iubire tragica si un abandon si mai tragic. O poveste despre supravieturie prin dedublare, renuntare si permanenta cautare. O poveste care face din Elena un Om, iar din viata ei o Istorie. O poveste despre victima si calau si despre raportul paradoxal dintre ele.

Cred, de altfel, ca reflexiile pe marginea acestui raport reprezinta partea cea mai valoroasa a cartii care, altminteri, mie nu mi se pare coerent legata (cele doua parti si cele doua portrete sint mult prea diferite, prea contradictorii pentru a se putea compune, mai apoi, armonios). E interesant, spuneam, modul in care Grøndahl reuseste sa articuleze si sa exemplifice raportul intersanjabil dintre victima si calau (Elena insasi este deopotriva victima si calau). El considera ca acest paradox al conditiei in care victima devine calau si viceversa este cauzat de deconectarea, atit a victimei, cit si a calului, de la lume, de pierderea legaturii lor cu umanitatea. Iar o astfel de experienta nu poate fi inteleasa decit de cineva care a trait-o cu adevarat si care a depasit-o. De cineva care a fost atit victima, cit si calau. De aici si neintelegerile de natura culturala, sociala si politica la convergenta a doua lumi diferite, asa cum a fost Estul si Vestul european la sfirsitul secolului trecut.

Mi-a mai placut la Grøndhal felul in care descrie peisajele si locurile care exista pentru ca exista oameni care sa le perceapa, sa le priveasca, sa traiasca pur si simplu cu ele. Din pacate insa, grija exagerata, de-a dreptul pedanta, a autorului pentru detalii ajunge iar sa rupa ritmul cartii cu divagatii total nerelevante.

Sunday, February 28, 2010

Augie sizes the day
In ianuarie am revenit la Saul Bellow, unul dintre scriitorii mei favoriti. De inceput, l-am inceput demult, hat prin studentie, cu “Darul lui Humboldt” care, ani la rind, a ramas romanul meu favorit. Am continuat cu “Traieste-ti clipa”, “Iarna decanului”, “Ravelstein” si iata-ma, acum, intorcindu-ma la Bellow, mai precis la un Bellow timpuriu: “Aventurile lui Augie March”, primul lui hit novelistic pentru care a primit, in 1953, primul National Book Award.

Partial autobiografic, “Aventurile lui Augie March” (Polirom, 2008) prevesteste talentul lui Bellow de creator de personaje puternice si bine conturate. Augie March este un asemenea personaj a carui “definire” o urmarim din anii copilariei lui sarace, petrecuta intr-un cartier evreiesc din Chicago, si pina la maturizarea fortata (si) de razboi. Augie March e un personaj tipic bellowian cu o discrepanta uluitoare intre intelect si emotivitate. Dar este in acelasi timp unic pentru lipsa de initiativa si dezinteresul, aproape inconstient - as zice, pe care-l manifesta pentru orice decizie/alegere rationala pe care o ia in viata. Augie isi traieste clipa pur si simplu. Se lasa condus de sentimente, invaluit de fatalitate, se lasa impins de imprejurari, incercuit sau prins de-a binelea in ele, cu o nonsalanta vecina cu naivitatea. Pus in fata unor situatii, dintre care unele de-a dreptul speciale, Augie actioneaza impulsiv, impingind inapoi, indaratul mintii lui, toate argumentele rationale care, ca oricarui tip destept, i trec totusi prin cap. Ratiunea ii spune de pilda, ca ar trebui sa accepte oferta de infiere a sotilor Renling, insa Augie o ia la sanatoasa. Tot ratiunea ii spune ca ar putea sa nu se amestece in treburile lui Mimi, mai cu seama cind e logodit si gata gata sa se pricopseasca. Dar Augie prefera prietenia autentica traiului bun de milionar. Nici in Mexic n-ar fi trebuit sa mearga, dar dragostea fata de Thea l-a orbit. Asa cum l-a orbit si impulsul de-a o ajuta pe Stella sau de-a se casatori apoi cu ea.

Uneori insa nici impusul nu mai functioneaza si atunci Augie nu face nimic. Pur si simplu nimic. Nu reactioneaza si se lasa, pasiv, cuprins de evenimentele din jurul lui. Soarta e cea care decide. Ei bine, tocmai pasivitatea asta mi s-a parut suspecta. A vrut Bellow sa creeze un personaj care crede naiv in sentimente? Un personaj genuin bun? Sau un personaj ales? Un favorit al soartei? Personal, cred in cea de-a doua varianta, fiindca Augie March nu e doar frumos si destept, ci are si noroc. Un noroc chior si cel putin o mie de sanse-n viata. E protejat de Einhorn, de Renlingsi, de Magnusi, de Thea si, mai ales, de cineva acolo sus care il slaveaza chiar si dintr-o barca de naufragiat c-un nebun in ea.

“Aventurile lui Augie March” e o poveste savuroasa. A la Bellow, desigur. Ii lipseste insa acea dimensiune intelectuala, culturala, pe care efectiv am savurat-o in toate celelalte romane. Lipsesc meditatiile, exercitiile de gindire, dialogurile ironic savante, trimiterile cu tilc ... adica exact ardeiul iute dintr-un gulas, altminteri bine pregatit :)

Ah, si mi-am notat o fraza cumva definitorie pentru substanta lui Augie March. Stella ii spune: “...unul din lucrurile pe care le-am gindit este acela ca si eu si tu sintem genul de oameni pe care altii incearca mereu sa ii potriveasca in planurile lor. Iar daca nu ne conformam dorintelor lor, ce se intimpla?” (pag. 548)

Monday, February 22, 2010

Coo-cooo!
Ce-mi plac Marina si diamantele ei :))


PS. raul, merci de tipul cu Paloma Faith.

Sunday, February 21, 2010

Celalalt picior
Intotdeauna ma blochez in fata titlurilor Hertei Müller. In germana, mi se par atit de lirice, atit de expresive, atit de rotunde si atit de greu de talmacit. E si cazul cartii "Reisende auf einem Bein" , tradusa fericit de simplu in daneza ca "Rejsende på et ben" (Politisk revy, 1990), dar a carui mot-a-mot translare in romaneste n-are niciun sens. ”Calatorie intr-un picior”?

Calatorie, desigur, fiindca emigrarea e o calatorie; defintiva, insa. O calatorie din cealalta tara, (Romania, niciodata numita), intr-o alta tara, Germania Federala. O calatorie dorita, asteptata, obtinuta cu greu. E insa o calatorie incompleta, fiindca Irene, personajul cartii, ramine cu un picior dincolo. Ramine cu amintirile, cu nostalgia, cu cealalta limba, toate acestea fiind un punct de referinta, un element de vesnica si siciitoare comparatie. De ce, de exemplu, in germana exista acelasi cuvint pentru frunza si (foaie de) ziar, cind in cealalta limba sint doua cuvinte diferite?

”Reisende auf einem Bein” e prima carte scrisa de Herta Müller dupa emigrarea ei in Berlinul de Vest si singura in care vorbeste despre experienta ei acolo. Insa e o carte la fel de trista cum ii sint toate celalte, chiar daca aceasta tristete are o cu totul alta origine. Nu mai e tristetea nascuta din tragedia vietii sub un regim opresiv, nu mai provine din frica si neputinta, ci din instrainare si din singuratate.

Cealalta tara ramine in spate, in intuneric, insa ramine tara pe care o simte, o cunoaste. Dincoace e(ra) promisiunea. Insa, exact ca-n romanul lui Calvino, ”Orase Invizibile”, cu cit Irene, se apropie mai tare de noua tara, de noul oras, de noul ei barbat, cu atit mai mult se simte straina. Straina si singura. Straina de toti ceilalti si straina de ea insasi. Toate fotografiile (ale ei si ale altora) sint un celalt eu. Chiar strinsi laolalta, toti ceilalti eu nu ofera ansamblul, intregul, imaginea familiara. Toate garile de tren si metrou, toate locurile prin care Irene calatoreste nu-i aduc orasul mai aproape. Fiindca una e sa-l vezi de la distanta, sa treci prin el, si alta e sa te opresti acolo. Doar dincolo de Zid s-ar putea sa fie ceva ce Irene cunoaste, ceva de unde a plecat.

Nici oamenii nu-i sint aproape. Nici Franz, care e si fizic departe, nici Stefan si nici macar Thomas homosexualul, cu care Irene ajunge sa faca dragoste. Ramin straini, mult mai straini decit barbatul care se masturba pe tacute, in spatele ei , in tara. Pur si simplu, mereu in miscare, dintr-o gara in alta, de la un barbat la altul, Irene nu se mai poate lega de nimeni si nimic, caci calitatea de a prinde radacini se pierde, se pare, odata cu anii. ”Dar atunci nu mai eram tinar” este mottoul cartii, oferit de Cesare Pavese.

Cum spuneam, ”Reisende auf eniem Bein” este o carte trista. Nu sumbra, insa trista. E cumva ambigua, bluruita, inexplicita. Totul se intrevede doar, nimic nu-i clar. Nici dorul lui Irene fata de cealalta tara nu-i dor, nici dragostea fata Franz nu-i dragoste, nici limba nu mai e precisa. Totul e dureros de dual. Un picior aici si unul dincolo.

Iar din carte nu lipsesc acele snap-shoturi, acele insertii poetice si aproape independente de rest cu care Herta Müller ne-a obisnuit: ”Era o liniste, ca cea dintre mina si cutitul care tocmai au ucis”. Sau. ”Cu dunga lor suie, ciorapii femeilor se scurgeau spre capatul strazii, in rigole, ca si cind femeile ar fi fost numai picioare”.

Ahh...si chiar Elena Ceausescu semana cu Rosa Luxemburg si cu blestemul fetei ei.