Navoadele lumii

“Pestisorul de aur” (Art, 2009) e o carte din perioada cuminte a lui JMG Le Clezio, caracterizata prin aceeasi limpezime stilistica pe care am intilnit-o si in “Ritornela foamei”. N-am mai auzit vocea viguroasa si militanta din “Terra Amata”, nici jocul experimental cu scrisul, ci am citit o poveste curgatoare, frumoasa, melodioasa, o poveste aproape clasica despre dezradacinare, imigrare, cautare de sine.

Ca si in “Ritornela foamei”, personajul principal este o tinara, Laila, a carei maturizare incepe devreme si continua dramatic in adolescenta. Insa istoria Lailei e mult mai cruda: la 6 ani, fetita marocanca, neagra ca abanosul, este furata din satul ei, batuta (motiv pentru care isi pierde partial auzul) si vinduta unei batrine evreice din Rabat. Cit timp aceasta a trait, Laila a avut parte de un adapost sigur si de o educatie temeininca si multiculturala. Insa odata cu moartea batrinei Lalla Asma, cosmarul fetitei reincepe. E incredintata fiului batrinei, a carui nevasta, Zohra, o uraste. Laila e sechestrata, abuzata, aproape oferita pentru delectare unei familii kinky de francezi. Insa Laila reuseste sa fuga si-si petrece citiva ani de semi-inocenta in casa unor prostituate. Urmeaza un scurt episod de revenire in casa Zohrei, dupa care...marea evadare. Cu una din prostituate, ajunge la Marsilia si, in cele din urma, la Paris. Aici incepe maturizarea, intr-un mediu liber, dar ostil. Cunoaste mizeria si suferinta, prietenia, tandretea, dar si violenta, cunoaste cartile si, mai ales, muzica. Muzica si ritmul ei pe care nu le aude, ci le simte, le inspira, le inghite cu mare lacomie. In lipsa actelor, muzica (si cartile) ii asigura identitatea. Bubuitul tobelor africane din metrou ii aminteste trecutul, pe cind rezonanta clapelor de pian ii contureaza viitorul. Blocata, suspendata fizic si birocratic intre trecut si viitor, Laila se hotareste sa mearga mai departe. Perseverenta ei dublata de noroc, o imping spre tara tuturor posibilitatilor, pe care o strabate de la Est la Vest in incercarea de a se gasi pe sine. Dar regasirea nu are loc decit acasa; acel acasa vag conturat in amintirea ei, acel acasa pe care-l simte cind a ajuns la el.

E o poveste trista cu o aparenta liniaritate narativa; aparenta, fiindca Le Clezio reuseste, cu maturitate si sensibilitate, sa atinga note subtile in partitura lui. Nu e doar o istorie personala a maturizarii, ci una exemplara despre umanitate si supravietuire intr-o lume in care sansele sint raspindite neuniform.