Friday, August 31, 2007

Zmeiele si sorii lui Khaled Hosseini
Pe Hosseini l-am descoperit pur intimplator. Acum un an si ceva, cutreierind librariile orasului in care locuiesc, am gasit la reduceri “Vinatorul de zmeie”, o carte cu recomandari grele pe coperta-spate. Nu stiam nimic de scriitor, insa recomandarile si pretul m-au convins. Am cumparat cartea, am anuntat achizitia ei printre alti cititori, dupa care am pus-o pe raftul bibliotecii, in pozitia stand-by. Dupa vreo citeva luni mi se multumea de recomandare, desi ceea ce facusem eu era doar un anunt. Cartea, mi se spunea, era excelenta, emotionanta, deosebita! Pe Amazon, o cautasem apoi, avea recomandari de 4-5 stele! In concluzie, Hosseini erau un fenomen, iar eu il aveam pe raft si habar n-aveam de potentialul lui!! Intre timp ii aparuse si “A Thousand Splendid Suns”, carte pe care am cumparat-o la prima mina.

Incep cu ea; un roman emotionant despre viata, prietenia si sacrificiul femeilor din Afganistan. O carte ce are ca fundal istoria ultimilor 30 de ani ai Afganistanului, de cind tara era o monarhie infloritoare, urmind cu Afganistanul ocupat de sovietici, cu epoca mujahedinilor, apoi a talibanilor si cea post-talibana. Istoria este redata din perspectiva femeii; a femeii musulmane, cu oarece libertate de miscare si emancipare in perioada monarhiei, dar mai ales a ocupatiei sovietice, si mai apoi a femeii talibane, pedepsita sa vada lumea doar prin despicatura ingusta a burk-ei, asta rar si numai insotita de o ruda de sex masculin. Este istoria lui Mariam si a Lailei, doua femei din generatii diferite, cu educatie diferita, dar cu acelasi spirit de independenta, doua femei care aveau sa devina sotiile unui cizmar din Khabul, orgolios si vanitos, aparent manierat, dar grobian si violent. Mariam, fata bastarda a unui businessman din Herat, este maritata, la 14 ani, dupa sinuciderea mamei sale. Trec 10 ani si Laila, o adolescenta educata in spirit comunist, devine sotia a doua a cizmarului, dupa ce parintii ei dispar intr-un bombardament. Laila accepta casatoria fiindca este insarcinata si fiiindca, in epoca talibana, o femeie fara onoare si barbat, insemna nimic. Cele doua sotii, mai intii inamice, devin prietene si se sustin una pe alta impotriva sotului si a lumii. Atunci cind iubitul Lailei-tatal primului ei copil- apare in scena, sotul legitim-cizmarul incearca sa o omoare, dar Mariam isi ucide sotul dupa care se preda autoritatilor si este condamnta la moarte. Laila si iubitul se casatoresc, emigreaza in Pakistan, dar revin in Afganistan atunci cind talibanii sint inlaturati de la putere. Cartea reda scene de un naturalism pe care si Zola l-ar invidia si, personal, drama femeii afgane, dependenta acesteia fata de sot, suferinta si supusenia ei - neaparat in tacere, reducerea la statul de sclava, m-au durut fizic, organic. Hosseini are talentul de a emotiona prin poveste; stie cind sa stoarca lacrimi, stie cind sa tempereze tonul, moment in care tu-cititor- trebuie sa-ti stergi ochii, sa tragi aer in piept si sa purcezi la o drama si mai mare. In privinta asta il gasesc un manipulator talentat. Cam asta a fost tehnica si in “Vinatorul de zmeie”!


Si in acest caz, naratiunea parcurge vreo 20 ani. Aflam despre prietenia dintre doi copii din caste/clase sociale diferite, despre sacrificul celui mai sarac, lasitatea celui mai bogat. Aflam apoi despre drama emigrarii si a supravietuirii iar, in final, cea a spalarii pacatului vital, totul intr-o constructie care te tine cu sufletul la gura! Emotionanta poveste!! Valoroasa!
Si totusi ....intre review-urile care mai de care apreciative, am gasit unul mai degraba negativ, insa deosebit de interesant ca argumentatie si cu care sint de acord intr-o oarecare masura. Sint de acord ca pasajul revenirii la Khabul, intru salvarea nepotului, e slab si lacrimogen. Lasind emotia la o parte, pasajul asta seamana cu un scenariu prost de actiune. E ca si cum Hosseini ar fi scris o jumatate de carte (excelenta), ar fi intrerupt-o si reluat-o apoi, dupa o bucata de vreme, fara sa-si mai intre in mina. Apoi da, per ansamblu, cartea iti da senzatia de demagogie, din moment ce autorul traieste din 1980 in USA si l-ai putea suspecta ca perspectiva lui asupra Afganistanului este una pro-americana. Totusi in “A Thousand Splendind Suns” (acestea sint versurile unui cintec despre Afganistan) sint strecurate mai discret idei favorabile ocupatiei sovietice (vezi inceputul unei miscari de emanincipare a femeii), dar ele se afla cumva in echilibru cu cele pro-americane. Oricum, din punct de vedere politic, reiese clar faptul ca aparitia talibanilor in razboiul contra Uniunii Sovietice, sustinut initial de Statele Unite, a facut ca nimeni sa nu mai poata arata cu degetul doar un singur si cert vinovat. Nici Hosseini nu face asta si, in plus, desi face politica, se fereste sa scrie politica.
Asadar din parte-mi, sorii au 4 stele, iar zmeiele doar 3. Adjudecat! :-)
P.S. Dupa ce am terminat Sorii, am inceput sa caut pe Internet informatii despre Afganistan. Am ajuns la un site al afganilor emigranti, unde exista o serie de fotografii din Khabulul anului 2003 a carei vizionare te umple de tristete.

Thursday, August 30, 2007

Cartea interactiva a interactiunii
Aceasta este o carte, mai bine zis paginile unei carti interactive, care a pornit initial ca un studiu asupra modului in care interactiunea om-masina a evoluat in ultimul secol si a iesit ca un fel de carte :). Studiul s-a concentrat pe forma si utilizarea butoanelor. Astfel, daca pina la inceputul celui de-al doilea razboi mondial, butoanele erau indeobste rotunde, iar omul le acessa prin miscari de rotatie, ample la inceput si din ce in ce mai strinse in anii '40, ele au evoluat la cele de tip slider (cu miscare rectilinie, de culisare), push buttons (prin apasare) iar acum, da...ne aflam in epoca in care butoanele nu mai exista, iar interactiunea om-masina este subtila, senzoriala, cit mai naturala. Tehnologia, initial vizibila omului, dispare, e ascunsa, masinile devin niste obiecte multifunctionale, cu o structura stratificata, din ce in ce mai complicata. Cartea se poate citi doar daca interactiunea specifica unei perioade a fost, mai intii, reprodusa.

Las Meninas, intre Velazquez si Picasso.
Las Meninas de Velazquez is The World’s Best Painting”, asa sustin multi dintre cei care au pierdut ore si zile studiind originalul sau copiile marelui maestru spaniol. Eu, una n-as putea spune asta, fie doar si pentru simplul motiv ca n-am vazut toate picturile lumii si nici nu voi avea, vreodata, timpul necesar :-) Ceea ce pot spune insa, e ca tabloul lui Velazquez este unul la care te gindesti mult timp dupa ce-l vezi. Muuult.

Prima oara cind am zarit o copie (nu, n-am vazut inca orginalul) m-a(u) intrigat perspectiva…mai degraba perspectivele, fiindca nu-mi gaseam locul confortabil de privitor :-) Infanta parca privea spre mine, la fel ca si maestrul , piticul si regele, insa ceea ce ma intriga era acel “tablou” luminos pe care-l vedeam pe peretele din spate. Lumina care cadea pe el, m-a dus cu gindul la o oglinda si de aici am inteles ca ceea ce vedeam eu - privitorul, era o imagine in oglinda; ca si cind grupul, cu pictor cu tot, se uita in fata intr-o oglinda uriasa, iar maestrul desena ceea ce vedea acolo. Infanta privea insa mai departe, spre altcineva, nu spre pictor, spre cineva care statea cumva la dreapta parintilor sai dar care totusi lipsea din reflectia oglinzii din spate. Am revenit de mai multe ori asupra tabloului, documentata fiind cu explicatii despre filosofia lui, mesajul lui, tehnica avansata de compozitie a lui Velazquez, tehnica bazata pe hexagoane, calcule laborioase si ghicitori vermeeriene, nici mai mult, nici mai putin decit kabala! Niciuna dintre explicatiile astea nu mi-a lamurit, insa, prezenta pictorului in fundal. M-a intrigat si rama sevaletului care se afla foarte aproape de peretele-oglinda , in timp ce pictorul, cu pensula-n mina, se afla in spatele grupului, intr-o incercare de a sesiza/contempla ansamblul si din alt punct de vedere (Velazquez-cel-contemplind). Personal, mi se pare mult mai naturala pozitia privitorului prin ochii pictorului din fundalul tabloului. E ca si cum Velazquez ar picta, pe sevaletul instalat intr-o alta incapere decit cea in care se afla grupul, ceea ce vede in marea oglinda plus inchipuirea despre el, pictorul casei, aflat intr-un moment de contemplare a ceea ce ar avea de pictat. Pffffui, complicat de explicat , insa asa mi se par logice privirile infantei, pictorului, regelui si piticului.


Picasso, in doua (cele de grup) dintre cele 58 de studii Las Meninas pe care le-a pictat, (le-am vazut in Muzeul Picasso din Barcelona), il prezinta pe “Velazquez-cel–contemplind” supraevaluat, supracomplicat si supracolorat (chiar si in studiul alb-negru, prezenta lui beneficiaza de un gri intens ).
Oare, vroia Picasso sa sugereze prin asta ca prezenta artistului in grup este doar o iluzie??? Tot in aceste doua studii de grup, am remarcat pozitia cirligelor pe tavanul incaperii. In tabloul lui Velazquez, cele doua cirlige (de lampa???) au o pozitie verticala, la Picasso ele sint dispuse orizontal pe tavan, de parca planul incaperii, sau jumatate din el ar fi fost translat cu 90 de grade (de altfel si studiile lui sint pe landscape, fata de tabloul pe portrait al lui Velazquez). Cu translatia asta in minte + plus ideea de reflexie din cel de-al treilea studiu de grup, am urmarit studiile de detaliu ale Infantei, doamelor de curte si piticului, fiecare dintre ele beneficiind de o evolutie bizara, de parca Picasso ar fi facut serii de fotografii pe subiect, de mai aproape, mai departe, intorcind camera la 90 de grade, editindu-si apoi snapshot-urile prin cropuri, flip-uri, reflexii si schimburi de culoare!!

Tuesday, August 28, 2007

Maestre Gaudi, jos palaria!!
Abia dupa ce am vizitat Barcelona am inteles, de ce, atunci cind vine vorba de design studies, specialistii spun ca arhitectura a fost (este??) considerata regina domeniului!!! De ce?? Simplu: pentru ca a existat Gaudi!
Il stiam pe Gaudi, adica realizarile lui, din cataloage, vederi, postere, ghiduri turistice si imi placea. Imi placea la modul surrealist si-mi imaginam cladirile lui potrivindu-se mai degraba cu picturile lui Dali decit cu un oras cit se poate de pamintean. Acum insa, vazind Sagrada Familia, Casa Batllo si La Pedrera in contextul orasului, imi dau seama de geniul lui Gaudi, care a reusit sa transforme fantasma intr-o realitate coplesitoare pentru turisti, dar cit se poate de banala pentru barcelonezi. Pe Gaudi il consider genial atit la scara mare, dar si in cele mai mici, mai neinsemnate si mundane detalii: un adevarat user centred designer :-) daca ma gindesc, mai ales, la metodele lui de lucru.

De pilda, planul Marelui Hotel Gaudi din New York, ramas din nefericire doar plan, desi prin 2003, se vorbea ca ar putea fi pus, in sfirsit, in practica pe locul de la WTC! Gaudi a primit, in 1908, de la un grup de oameni de afaceri americani, comanda de a construi un urias hotel newyorkez si a prezentat proiectul sub forma unui ansmablu de turnuri, de diferite marimi, din care turnul central, cel mai inalt, ar fi fost de inaltimea lui Empire State building. Constructia sfida legile gravitatiei, parea de-a dreptul nebuneasca desi proiectul era insotit de calcule precise care indicau o fluditate aproape naturala.



Cum reusise Gaudi asta?? Foarte simplu. Fixase in tavan o bucata de lemn, de care a inceput sa agate lanturi de diferite dimensiuni, intre doua puncte de sprijin.








Apoi, cind constructia asta rapida, intuitiva, mai mult o joaca de copil, a fost gata, a asezat sub ea o oglinda, inversind astfel imaginea, facind-o paminteana. Metoda l-a ajutat nu doar la redarea naturala, fluida a formelor, dar si la calcul rapid al lungimilor, curbelor si inclinarilor.






Vorbind despre detalii, Casa Batllo si La Pedrera sint pline de “nimicuri” aratoase si functionale; balustrade, zavoare, cirlige, vizoare la usile de intrare, si, mai ales, minere pentru ferestre si usi. Sint mici piese de arta care se integreaza perfect cu ansamblul arhitectonic, insa nu doar atit!! Forma lor e ca o matrita de sablare pentru anatomia degetelor si a palmelor, ca un negativ al acestora, iar bratul uman se misca natural, fara efort, pentr a pune aceste minere si mecanisme in functiune!!! E incredibil!! Iar designul a fost atit de simplu!!! O bucata de plastilina, framintata in miini si turnata, mai apoi in metal!!! Asta e geniu!

P.S. Ma gindeam ca pina si moartea artistului, atit de stupida, (Gaudi a murit pe strada, la 74 de ani, calcat de tramvai) e sortita geniilor. Si este ingropat tot ca un geniu, in cripta de la Sagrada Familia.

Monday, August 27, 2007

Copiii Imparatului
De curind am descoperit un blog interesant (“terorism de cititoare” – se numeste) pe care, mi-am facut obiceiul, sa-l vizitez macar o data pe saptamina. Si tot citind eu acolo impresii si comentarii despre lecturi, m-am gindit ca, de ce nu as scrie si eu la o adica parerile mele (despre lecturile mele – evident) , fiindca tot sint cititoare si fiindca tot imi bat la cap sotul si prietenii cu lecturile si cartile mele. Asta mai cu seama ca, in ultimul an, am descoperit citiva autori la fel de interesanti ca si blogul despre care vorbeam, autori pe care i-am luat la citit, intr-un mod cit se poate de sistematic. Vorbesc aici de Zadie Smith, Monica Ali, Khaled Hosseini, cuplul Jonathan Safran Foer si Nicole Krauss, Bernhard Schlink – astea fiind, asadar, ceea ce as putea numi “lecturi de autor”. Pe linga ele, as mai putea comenta si alte citeva carti recent publicate sau republicate.
Incep cu una din categoria, “
The best 10 books of 2006” si anume:

The Emperor’s Children” de Claire Messud

Ei bine, pe mine cartea asta m-a lasat rece….OK, nu chiar rece devreme ce o amintesc, insa, cu siguranta, eu n-as fi nominalizat-o intr-un top ten. E fluida, interesanta ca subiect, scrisa intr-o maniera mai degraba europeana, insa nitel cam confuza in ceea ce priveste mesajul si logica aducerii in scena a personajelor. Pe scurt: cam pretioasa, un gen de novela cu pretentii culturale, unele insa nu chiar gratuite.
Imparatul este Murray Thwaite, un ziarist sexagenar (si sexi), cu o cariera solida in lumea culturala new yorkeza si cu o reputatie de nezdruncinat, un gen de erou pentru generatia tinara si literata a Americii. Thwaite este un model nu doar pentru fiica sa si cei doi prieteni ai acesteia (fosti colegi de facultate), dar si pentru nepotul sau, un tinar rebel si inteligent, venit la New York in cautarea si promovarea adevarului si valorii. Insa increderea nepotului in integritatea absoluta a unchiului dispare dupa o serie de zvonuri si descoperiri personale, astfel incit, atunci cind se iveste ocazia, scrie un manifest anti-murray, niciodata publicat, dar trimis subiectului in spiritul onestitatii si adevarului in care crede. Eseul-manifest il indeparteaza de familie, il izoleaza, il marginalizeaza insa face ca nu numai Thwaite insusi, dar si grupul lui de apropiati care au citit eseul, sa se intrebe daca acesta nu contine totusi si un simbure de adevar? Daca ziaristul e lipsit de talent si de valoare umana, insa pretuit de o societate care il recompenseaza tocmai pentru ca aude doar ceea ce vrea sa auda? In fine, in acest context de criza familiala, se intimpla o criza si mai mare, 11 septembrie 2001, care dezorienteaza America, dar care poate reprezenta inceputul unei revolutii sociale si culturale. Nepotul se gindeste, insa, ca momentul poate marca inceputul unei noi vieti pentru el, asa ca dispare din New York, lasindu-si familia sa creada ca e una dintre victimele de la WTC.
Ceea ce mi-e neclar e daca autoarea a considerat 11 septembrie drept o sansa reala de schimbare socio-culturala, ori pur si simplu o sansa ratata din moment ce, a posteriori, unchiul isi consolideaza pozitia de lider de opinie, iar nepotul incepe o viata noua cu o identitate falsa si o ocupatie nu tocmai culturala - chelner?!! Spuneam ca e confuza si logica prezentarii personajelor; de pilda, romanul il lanseaza cu tam tam si cu promisiunea de a fi un personaj cheie pe tinarul si ambitiosul editor australian, adversar al lui Thwaite, dar rolul lui in desfasurarea ulterioara a evenimentelor este cumva lipsit de importanta!! Asta daca nu punem la socoteala faptul ca devine ginerele lui Thwaite :-)
Alminteri mi s-a parut interesanta prezentarea generatiei de intelectuali new yorkezi middle aged, putin abulici si care, in lipsa unor repere clare, se zbat undeva intre marile idei si marile petreceri! O carte careia ii acord doua stele jumate, hai, maxim trei!!