Wednesday, July 30, 2008

Al saptelea argument
Imi promisesem demult sa recitesc capodopera lui Bulgakov, “Maestrul si Margareta”, peste ale carei subiect si semnificatii se cam lasase ceata in capul meu . Am zis ca momentul e acum, la sfirsit de vacanta, asa ca, zilele astea m-am ocupat (si) cu lecturarea ultimei editii romanesti (Humanitas Fiction, 2007). Iar concluzia pe care o trag, dupa o asemenea intreprindere, e ca ori de cite ori ai reciti “Maestrul si Margareta”, cartea asta ti se va parea tot noua. Nu doar ca sensurile ei se adincesc, dar fiecare lectura iti mai dezvaluie o perspectiva de receptare care, asociata celor deja descoperite, ofera rotunjime si complexitate intelesului. De aceea nu vreau sa insist asupra temei faustiene, destul de evidente, nici asupra formei (doua carti care, in final, se contopesc intr-una), nici asupra genului (o satira curajoasa la adresa societatii staliniste) si nici asupra stilului (nici mai mult nici mai putin decit un realism magic timpuriu). Vreau doar sa notez perspectiva din care am privit, de acesta data, “Maestrul si Margareta”: ca pe o incercare de a demonstra, mai degraba eretic, existenta lui Dumnezeu :-)

Deci, in scena unu, actu’-‘ntii (doar eu am senzatia ca romanul seamana cu o piesa de teatru?) ii avem, pe de o parte, pe ateii M.A. Berlioz – nu compozitorul, ci eruditul redactor-sef al unei reviste literare moscovite – si mediocrul poet I.N. Ponirev, zis Bezdomnii, iar, pe de alta parte, pe strainul, pe profesorul Woland. Cele trei personaje, ultimul aparind nepoliticos si, mai ales, neinvitat in cadru, dezbat aprig ideea (ne)existentei lui Dumnezeu. “Si, totusi, se pune intrebarea, relua, dupa un rastimp de nelinistita reflectie, oaspetele de peste hotare, cum ramine cu dovezile existentei lui Dumnezeu, care, dupa cum se stie sint exact cinci batute pe muchie? –Ei bine, spuse cu un fel de mila Berlioz, niciuna din aceste dovezi nu sta in picioare si umanitatea le-a expediat inca demult la arhiva” (pag.16). Aici mi-am amintit de cele cinci “cai” ale existentei lui Dumnezeu, filosofic etalate de Toma de Aquino in “Summa Theologiae”: proba miscarii, a cauzei eficiente, proba posibilitatii si necesitatii (a contingentului), a gradelor de fiinta si cea a armoniei (a designului). Woland pare sa fie de acord cu Berlioz in ceea ce priveste futilitatea celor cinci argumente; ba mai mult -adauga- nici cu ideea lui Kant (mosuletul Immanuel) nu-i de acord, atunci cind acesta i-a expus-o la un mic dejun: “Dar sa vezi bazaconie: dupa ce face arsice (Kant, adica) toate cele cinci argumente, trinteste, de parca ar fi vrut sa-si bata joc de sine insusi, propriul lui argument – al saselea!” (idem). Iar cel de-al saselea argument este cel al moralei. Rejectat si acesta, nu mai ramine decit un ultim argument, al saptelea, enuntat de Woland: cel al existentei dracului – pe care, vorba fie intre noi, il si intruchipeaza! “Dar, inainte de a ne parasi, te implor, crezi macar in existenta diavolului! Nu-ti cer altceva! Ai in vedere ca pentru asta exista al saptelea argument, de departe cel mai sigur! Si-o sa-ti fie livrat chiar acum!” (pag. 55). Dupa care urmeaza demonstratia, in care Berlioz cade din cauza unei pete de ulei – asa cum ii fusese prezis de Woland doar cu citeva minute in urma – pe sina de tramvai, moment in care tramvaiul trece si-i taie capul si-un picior.

Ca urmare, punind in joc diavolul - ce nu poate exista decit prin comparatie cu Dumnezeu, preabunul - Bulgakov adera, pina la urma, la o idee de-a lui de Aquino, preluata insa de la Sf. Augustin; potrivit acesteia, existenta Raului este permisa pentru ca si din el se face Bine. Iar aceasta idee inseamna dualitate, bine si rau deopotriva, inseamna existenta celor doi poli in aceeasi fiinta, inclusiv in cea a lui Isus (Yeshua Ha-Nozri). Si cred ca ideea asta e redata si demonstrata mai ales in ultimele capitole ale cartii, cind Levi si Woland se pun de acord cu soarta Maestrului si-a Margaretei. Si-apoi, raportind profanul la sacru: daca iadul exista pe pamint, supinindu-se unui singur individ (ca Stalin), ar trebui sa exite si reversul, ca loc si personaj, nu??

Interesanta mi s-a parut postafata lui Ion Vartic!! Din ea am aflat de alte doua perspective de citire a romanului; cea a telefonului lui Stalin (catre Bulgakov) si cea a numerologiei, care, pe mine una, nu ma pasioneaza.

Saturday, July 26, 2008

Huliganul si bolsevicul
La inceputul anilor ’30 huliganul roman era un tip de reactionar violent, ultraortodox, nationalist, fascist si, evident, antisemit. Era exponentul extremei drepte. Bolsevicul, prin comparatie si agresivitate ideologica, ocupa cealalta extrema. De aceea e greu de crezut ca cineva ar fi putut fi, in acelasi timp, si huligan si bolsevic; insa, ei bine, Mihail Sebastian a realizat performanta de a fi catalogat si huligan si bolsevic in 1934, odata cu publicarea volumului “De doua mii de ani”. Cartea, cu o prefata semnata de Nae Ionescu, a declansat un lung si murdar scandal in presa romaneasca, scandal fata de care Sebastian a avut o singura si amara reactie: “Cum am devenit huligan”, un volum de note si reflectii, aparut in decembrie 1934.

Fara a se disculpa de vina de a fi simultan huligan si bolsevic, Mihail Sebastian isi ofera prilejul, in “Cum am devenit huligan” (Humanitas, 2007), sa lamureasca “anumite fapte in afara de carte” si sa discute “citeva atitudini in afara de literatura”. Faptele si atitudinile au legatura cu politica agitata a vremii (aici Sebastian se dovedeste a fi un vizionar), cu comportamentele mai mult sau mai putin previzibile ale diferitelor personaje culturale, cu politica publicistica a ziarului “Cuvintul” (la care Sebastian a lucrat, avindu-l pe Nae Ionescu drept “director de constiinta”) si cu insusi Nae Ionescu, fata de care Mihail Sebastian manifesta un respect aproape filial si, de aceea, acum, in urma prefetei, o dezamagire adinca si dureroasa. “...nu e o prefata aspra. Asprimea este si ea un act de iubire. Este o prefata de o cruzime rece, metodica si indiferenta” (pag.74). Iar dezamagirea n-a fost generata numai de faptul ca maestrul, profesorul, cel care a initiat trairismul in Romania si-a tradat emulul, ci ca si-a tradat chiar propriile convingeri si idei.

Povestea pe scurt e ca, revenind de la Paris in 1931, Mihail Sebastian se apuca sa scrie o carte despre evrei si despre destinul tragic al acestui neam. Ii solicita lui Nae Ionescu o prefata, cunoscind-i eruditia despre Iudaism, iar acesta promite c-o va scrie. In 1934, intr-un climat politic agitat, “De doua mii de ani” apare, iar prefata lui Nae Ionescu e de-a dreptul socanta: atit pentru tinarul autor, cit si pentru societate. In ea, contrar ideilor pe care le publicase deja in 1926, Nae Ionescu ii acuza pe evrei pentru intretinerea de “raporturi defectuoase” cu celelalte popoare. Drama iudiamsului, conchide el, rezida in nerecunoasterea lui Christos. O astfel de idee antisemita, atasata unei carti scrise de un evreu despre evrei, a avut drept efect catalogarea lui Sebastian ca asimilat, reactionar, huligan, de catre comunitatea evreiasca, pe de o parte, si ca slugarnic, bolsevic si sabotor de catre nationalisti, pe de alta parte.

In “Cum am devenit huligan”, Mihai Sebastian demonteaza cu tristete argumentele lui Nae Ionescu si cu ironie pe cele ale acuzatorilor. In plus, isi reafirma opiniile politice si sociale care, in contextul acelor vremuri, par –asa cum am spus – vizionare:

Comunistii si fascistii isi fac din spiritul de cazarma axa actiunii lor politice. Mai mult decit atit: justificarea lor morala. 'Omul in uniforma' este tipul de grandoare umana, pe care experientele extremiste de dreapta si de stinga incearca sa-l impuna timpului nostru” (pag. 36).

A rezista spiritului de stup nu este o atitudine individualista, ci, dimpotriva, o afirmare a ideii de om care trebuie mentinuta. Nu e nimic abstract si nimic iudaic in aceasta rezistenta. Nu este, mai ales, nimic egoist” (pag 39).

Marxismul si fascismul pot cuprinde o suta de adevaruri politice si economice decisive, dar amindoua pornesc de la o groaznica ignorare a omului. Este si in marxism, si in fascism o lipsa de viata si un abuz de scheme care le face din capul locului artficiale. Acest lucru se va razbuna astazi sau peste o suta de ani, dar se va razbuna.” (idem)

Thursday, July 24, 2008

Lectura ucigasa
Despre “Asasina cultivata” (Rao Contemporan, 2008) a lui Enrique Vila-Matas s-a scris si s-ar mai putea scrie mult; mai mult decit cartea in sine care abia daca numara 100 de pagini, cu ilustratii cu tot. Nu (doar) textul este cel care o face interesanta, ci toata prezentarea cartii. “Asasina cultivata” ne vine la pachet cu o prefata a autorului, cu textul propriu zis, cu ilustratiile funeste ale pictorului argentinian Oscar Astromujoff si, intr-un climax de final, cu epilogul tirziu al lui Jordi Llovet, unul dintre criticii lui Vila-Matas.

Cel mai putin mi-a placut textul in sine. Desi considerat original si plastic, mi s-a parut mai degraba o copie lapidara si subtire a lui Pale Fire. Exista un manuscris poetic, un comentariu la acesta si o poveste a manuscrisului si a comentariului a caror tulburatoare concluzie e ca cine citeste manuscrisul moare. Fara exceptie :)) Iar cititorul e avertizat de asta in cuvintul inainte, care este, dupa mine, partea cea mai interesanta a cartii. Aici marturiseste autorul ca “Asasina cultivata” nu este prima lui incercare de proza (asa cum afirmase, spune el, frecvent in “Parisul nu are sfirsit”), ci a doua, in dubla incercare de a se perfectiona literar, pe de o parte, si de a continua ideea asasinarii cititorului, pe de alta. Tot aici, Vila-Matas marturiseste ca s-a apucat sa scrie din mimetism. Prima oara, preluind o idee practica a scriitorului spaniol Juan Benet, a pus pe hirtie, fara puncte, fara virgule, fara multe semne de punctuatie, “Femeia in oglinda, contemplind peisajul”. “...prima mea carte e o fraza unica, de saptezeci si trei de pagini, aproape fara punctuatie, asa incit, cine si-ar propune s-o citeasca cu glas tare ar muri definitiv asfixiat”. Ca urmare, “Asasina cultivata” nu e decit o reincidenta criminala a carei sursa de inspiratie nu e precizata, dar e evidenta. “In timp ce Femeia in oglinda e de sus pina jos o ciorna, in Asasina cultivata cred ca se intrevad deja ceva licariri, urme in care se poate intui ca incepusem sa depasesc unele frontiere” (pag. 14), spera Vila-Matas.

Iar speranta lui avea sa fie confirmata de Jordi Llovet, in discursul de lansare a Asasinei (discurs pe care criticul si-l aminteste in 2005, cam la vreo 30 de ani de la fapta lansarii) si in care ironia expunerii balanseaza fericit dramatismul ilustratiilor lui Astromujoff.


PS Cind o sa-mi revina cheful de asteptat (expedierea si sosirea coletelor de la Rao), sigur am sa-mi comand si Bartleby&Co; reviewurile de pe amazon plus insemnarea si comentariile de aici m-au facut curioasa :))

Tuesday, July 22, 2008

Scuipatoarea cu lapislazuli
Doua motive stau la baza alegerii acestui titlu de insemnare: fascinatia fonetica pe care mi-o provoaca bi-cuvintul lapislazuli si importanta scuipatorii in viata si anteviata unuia dintre “Copiii din miez de noapte” (Polirom, 2005). Caci scuipatoarea asta cu lapislazuli nu este doar un simplu receptacul de zemuri, ci un talisman, un depozitar al amintirilor pentru Saleem Sinai, copilul nascut exact odata cu tara, exact la miezul noptii dintre 14 si 15 august 1947. In acea noapte s-au mai nascut in si odata cu India alti 1000 de copii, dar el a fost cel dintii si, tocmai de aceea, cel mai harazit: cu o uritenie nemaipomenita, cu un noroc si ghinion dracesti, cu mai multi tati si mai multe mame dar, mai ales, cu un nas cit un castravete, mai intii infundat si mai apoi golit, motiv pentru care el, Saleem, avea sa fie cind receptor de voci-in miez de noapte, cind de mirosuri-permanent.

In “Copiii din miez de noapte”, Salman Rushdie recreeaza caleidoscopic istoria lui Saleem si a familiei sale si istoria moderna a Indiei, Pakistanului si Bangladeshului, acestea din urma fiind, evident, determinate de Saleem si harurile lui :-) In cele peste 700 de pagini ale cartii, Rushide se dovedeste a fi nu doar istoric, analist politic, fin observator, ci si un talentat prestidigitator. Cu o abilitate literara de invidiat, cu o rezistenta de maratonist, cu o ironie muscatoare, cu o imaginatie debordanta, Rushdie jongleaza cu cauzele transformindu-le in efecte si vice-versa. Caci nu realitatea istorica, politica, sociala sint cele care determina viata personajului, ci invers; Saleem si familia lui sint cei care provoaca separarea Pakistanului de India, a Bangladeshului de Pakistan, razboaiele civile, starea de urgenta, puciurile militare, crimele politice, sterilizarile in masa. Istoria personala a anti-eroului Saleem e impletita cu cea Indiei intr-un imens si original jacquard plin de verva si culoare. Fie doar si pentru aceasta carte, Rushdie ramine, in opinia mea, un mare scriitor. M-au impresionat la el usurinta cu care sare de la o tema la alta fara a afecta continuitatea naratiunii, virtuozitatea cu care combina stiluri diferite (realul peste oniric, juxtapuneri, digresiuni, flashbackuri, flash-forwarduri, stiri si headlineuri) si, mai ales, abilitatea cu care-si construieste si foloseste personajele. Sint, cred, peste 100 de personaje in “Copiii din miez de noapte” si fiecare din acestea e bine schitat sau portretizat, definitoriu. Fiecare isi are rostul lui in poveste; niciunul nu e de prisos. Din toate, mie mi-au placut Saleem (nastravete cu fata patata, fara barbie, fara un deget, cu tonsura de calugar, cu timplele ca doua cornite, cu picioare strimbe si-o ureche beteaga), Maica Stareta (oarecum bunica lui Saleem, “cum ii zice”, care alaturi, de sotul ei Aadam Sinai, se afla, ca o Eva, la originea povestii) si Vaduva, nimeni alta decit Indira Gandhi cu parul ei schizofrenic: “Parul ei, pieptanat cu carare pe mijloc, era alb ca zapada intr-o parte si negru ca smoala in cealalta, asa incit in functie de profilul in care era surprinsa, semana fie cu o hermina, fie cu un cacom. Recurenta cararii pe mijloc in istorie; de asemenea economia ca analog al unei coafuri prim ministeriale...” (pag. 651).

Meritoriu e ca o asemenea abundenta (de teme, stiluri, personaje) are coeziune si poate tocmai asta e motivul pentru care lectura “Copiiilor din miez de noapte” nu a fost una obositoare, tipatoare (ma rog, cel putin in cazul meu). Si spun de coeziune, fiindca ea e aici prezenta clar, fara tagaduiala. In cazul “Versetelor satanice”, desi prezenta, coeziunea romanului e nitel absconsa, redata mai degraba prin aluzii la fapte si intimplari coranice. Oricum, comparind cele doua carti, asa proaspat citite, aleg drept favorita “Copiii in miez de noapte”.

PS. Nu vad calchierea dupa “Toba de tinichea”. Ca e acelasi subiect (istoria unei tari redata prin istoria unei familii), da...la fel ca intr- “Un veac de singuratate”; dar restul e incomparabil, zic io. Insa dragos, daca ai si alte argumente, te rog, contrazice-ma :-)

Saturday, July 12, 2008

Realul, posibilul si absurdul
Weekendul, lenea si un sondaj de-al lui luciat m-au facut sa-mi amintesc de cartea “Justitie” (Humanitas, 2007) a lui Friederich Dürrenmatt, pe care am citit-o rapid si cu gura pina la urechi.

Despre “Justitie” s-ar putea usor spune ca-i o carte politista, detectivista. Well, e drept ca exista o crima (ma, rog mai multe), o prima victima si un criminal; insa criminalul e cunoscut de la-nceput, iar ceea ce urmeaza sa clarifice-n roman un avocat tinerel si ambititos din Zürich e mobilul crimei. Si asa...se dezvolta, tragi-comico-absurd, povestea: o satira necrutatoare la adresa justitiei, a istoriei Elvetiei, a politicii si a economiei nationale si mondiale.

Ca sa nu fim zdrobiti de absurd trebuie sa avem intelepciunea de a-i face loc in viata noastra” – spune Dürrenmatt, undeva, pe coperta IV, si chiar ii face loc, generos, in “Justitie”. Si asta inca de la prima pagina, cind il descrie pe avocatul tinerel si ambitios, acum alcoolic si falit, fugind cu-n pistol in mina dup’-un avion in zbor, cu intentia de a-si impusca fostul client, criminalul cunoscut, scapat insa de-nchisoare, prin recurs. Crima e si ea absurda: criminalul, un dr.h.c. (adicatelea doctor honoris causa) si consilier federal, conducea la aeroport un ministru englez cind, ajuns in fata restaurantului Du Theatre, ii cere soferului sa opreasca, se da jos, intra in sala de mese de la etajul 1, scoate un pistol cu care-l tinteste drept si mortal pe profesorul Winter ce tocmai savura un muschiulet a la Rossini. Bineinteles, nu inainte sa-l salute prietenos. Scenele care urmeaza crimei sint pur si simplu kafkaniene; discutia dintre procurorul general si comandatul Politiei chiar la masa mortului si de fata cu acesta (ma rog, nu chiar de fata, ca asta ii era-ngropata-n sosulet), arestarea dr.h.c.-ului la opera, solicitarea criminalului de a fi gasit, just for fun, un alt posibil criminal (caci realitatea este -nu-i asa- doar un caz particular al posibilului infinit) si, in fine, tot ceea ce urmeaza!!

Finalul ne lamureste ca mobilul crimei avusese legatura cu jocul de biliard si lovitura a la bande, joc necunoscut, din pacate, avocatului tinerel, ambitios, falit, alcoolic si...mort. Tot finalul ii ofera lui Dürrenmatt prilejul sa intrebe: “N-a trebuit el (avocatul) oare sa caute un asasin care nu exista, la fel ca si omul care a mincat din fructele pomului cunoasterii binelui si raului, trebuind sa-l gaseasca pe Dumnezeu care nu exista, pe diavol? Nu este aceasta o fictiune a lui Dumnezeu pentru a-si justifica creatiile sale nereusite? Cine este vinovat? Cel care da o insarcinare sau cel care o primeste? Cel care interzice sau cel care nesocoteste interdictia? Cel care emite legile sau cel care le incalca? Cel care permite libertatea sau cel care o practica?”.

Tuesday, July 08, 2008

Ce esti tu la urma urmei, spune?
R: “O parte din acea putere /Ce vesnic raul il voieste/si vesnic face numai bine”. Pe baza acestui portret mefistofelic isi dezvolta Salman Rushdie “Versetele Satanice” (Polirom, 2007) inspirat fiind nu doar de Goethe, ci si de Bulgakov. Insa lista inspiratiei nu se opreste doar aici: cu o fantezie magica, debordanta, de origine marqueziana, cu o indrazneala obraznica si sigura dupa modelul lui Günter Grass, cu umor, imaginatie bogata si un bun simt ironic al limbii (engleze) de natura joyceniana, cu un simt acut al poeziei si versetului de inspiratie shakeaspereana si byroniana, cu o pedanterie kafkaniana, cu o filosofie ovidiana etc etc etece Salman Rushdie reuseste sa scrie o carte, spun eu, epocala. O carte a schimbarii, o carte care spulbera maniheismul, o carte care persifleaza bigotismul, rigiditatea politica si religioasa si care pretuieste dualitatea, indoiala, curiozitatea, innoirea.

Abia acum la recitire, dupa 4 ani si in traducere, am realizat ca nu critica extremismului (politic ori religios) sta la baza cartii lui Rushdie, ci ideea cautarii sinelui, a cautarii propriei identitati. “Ce fel de idee esti/sint?” e intrebarea centrala a “Versetelor Satanice”. Iar ideea de identitate este cautata si explorata, prin demonizare, din dubla perspectiva a apartenentei sociale si religioase. Iar frameworkul acestei cautari/explorari analitice este triunghiul isoscel (uman) format din diavol, inger si ideea pura, cu ideea pura-n virf...in virful Everestului! Ingerul, fara discutie, e Gibreel Farishta, mina dreapta a lui Dumnezeu, mediu de recitari divine, artist, indian-adevarat, frumos si talentat, dar cu halena. Gibreel ia uneori, voit sau nu, forma lui Azraeel, ingerul mortii. Diavolul e, pe numele sau englezesc, Saladin Chamcha, artist vocal anglo-indian, capabil sa urasca, sa se metamorfozeze-n tap, sa vorbesca o mie de voci, sa distruga, dar sa si salveze. Ideea pura, cea din virf, e alba ca zapada, cu parul blond cenusiu, natural sau dobindit. Ideea pura tine cind cu dracul (atunci cind ia forma Rehkai Merchant, zburind pe covorul ei fermecat), cind cu ingerul (intrupata de regina Everestului, Alleluia Cone), cind cu ingerul si dracul deopotriva, atunci cind vine vorba de Ayesha, fata cu fluturi, ori de Pamela, sotia lui Chamcha. Si, oricum ai da-o, ideea pura e sortita pieirii: prin cadere de la inaltimea Everestului, iar in caz de dualitate, prin inec sau combustie. Caderea din paradisuri si inaltimi ceresti e prilej de metamorfoza, de schimbare a formei si poate a esentei. Caci dracul preia halena ingerului, devine tap si, atunci cind uraste cel mai tare devine iar uman...si razbunator. Gibreel, tot prin cadere, se trezeste si viseaza universuri temporale paralele, cuprins de iubire divina, dar si de gelozie diavoleasca. Finalul decide insa ca iubirea (paterna) salveaza dracul, iar gelozia ucide sfintul. Adica absolutismul se duce naibii, iar ce ramine si conteaza e toleranta, libertatea individuala si de expresie, propria alegere si credinta in puterea tamaduitoare a dragostei (hehe)...adica exact valorile vestului diavolesc, si nu dogmatismul religios, ingeresc, islamic.

Si abia aici e blasfemia, daca e sa vorbim din punctul de vedere al fundamentalistilor islamici!! Caci nu versetele satanice o reprezinta, ori transformarea sacrului-n profan prin ideea ca profetul a fost si el un om, un comerciant, ca viata lui sexuala a fost de trei ori mai bogata decit a oricarui alt musulman...ci ideea ca “religia, care contine cele mai inalte aspiratii ale umanitatii, a devenit in tara noastra sluga celor mai josnice instincte, iar Dumnezeu e intruchiparea raului” (pag. 616). Blasfemie pot fi socotite raspunsurile pe care Rushdie le da intrebarii “Ce fel de idee esti/sint?”: ca demonul se poate purta ingereste si viceversa, ca in numele marilor idealuri se produc marile crime, ca dragostea produce si gelozie si ura si ca din exaltare, credinta oarba-n Dumnezeu, habotnicie se nasc mari tragedii. Tragedii ca cea descrisa in capitolul “Despartirea apelor Marii Arabiei”, bazata pe o intimplare adevarata din 1983, The Hawkes Bay Case, cind 38 de fanatici shiiti au pornit intr-un pelerinaj din Karachi spre Kerbala, convinsi fiind ca Marea Arabiei se va spinteca in doua, lasindu-i sa paseasca pe fundul ei. 18 dintre ei au murit inecati.

Insa Rushdie nu persifleaza doar religia tarii sale de origine, ci si politica tarii sale de adoptie, Anglia, care, la inceputul anilor ’80, ar fi avut serioase devieri rasiste si nationaliste. Premierul britanic este numit Doamna Tortura, putinii albi din carte sint fie porci de rasisti, fie incearaca sa-si transceada originea, iar organele de ordine, prin vigilentii politisti de la imigrari, se poarta cu atit mai miseleste cu cit numele si infatisarea nu le sint deloc anglo-saxone.

Si inainte de a incheia, mai spun ca Rushdie a fost cit se poate de constient de efectele pe care le-ar putea produce “Versetele Satanice” in tarile arabe. Nu degeaba pomeneste despre blasfemie atunci cind lui Farishta i se propune sa faca un film despre viata profetului si nu degeaba il face pe scriitorul Baal sa rosteasca, in fata profefului cuvintele “Scriitorii si curvele! Noi sintem cei pe care nu-i poti ierta” (pag 471). Iar Rushdie n-a fost iertat..insa nici executat, de unde “se poate ca raul sa nu fie niciodata complet, ca victoria lui, indiferent cit de coplesitoare ar parea, sa nu fie niciodata absoluta” (pag. 560).

PS. Am 10 pagini de insemnari dupa “Versetele Satanice”, majoritatea referinte. Iata citeva dintre ele: asemanarea Peristanului cu Pern dirstanul lui Nabokov din Pale Fire, bilbiiala din insusi numele lui S.S. Sisodia, denumirea Brickall dupa Brick Lane, tema sinuciderii prin aruncarea in gol, ori in casa liftului (tema prezenta in cartea lui Cohen, “Frumosii invinsi” si schimbarea numelui Cohen in Cone), tipul contabilului Dodesukaden, manticora descrisa de Borges, pasiunea pentru figurine a Ayeshei, asemanatoare cu cea pentru figurile din zahar ars a Ursulei Buendia, teme din Scufita Rosie, Alba ca Zapada, Cartea Junglei, blockbusteruri europene americane si indiene s.a.m.d.