Al saptelea argument
Imi promisesem demult sa recitesc capodopera lui Bulgakov, “Maestrul si Margareta”, peste ale carei subiect si semnificatii se cam lasase ceata in capul meu . Am zis ca momentul e acum, la sfirsit de vacanta, asa ca, zilele astea m-am ocupat (si) cu lecturarea ultimei editii romanesti (Humanitas Fiction, 2007). Iar concluzia pe care o trag, dupa o asemenea intreprindere, e ca ori de cite ori ai reciti “Maestrul si Margareta”, cartea asta ti se va parea tot noua. Nu doar ca sensurile ei se adincesc, dar fiecare lectura iti mai dezvaluie o perspectiva de receptare care, asociata celor deja descoperite, ofera rotunjime si complexitate intelesului. De aceea nu vreau sa insist asupra temei faustiene, destul de evidente, nici asupra formei (doua carti care, in final, se contopesc intr-una), nici asupra genului (o satira curajoasa la adresa societatii staliniste) si nici asupra stilului (nici mai mult nici mai putin decit un realism magic timpuriu). Vreau doar sa notez perspectiva din care am privit, de acesta data, “Maestrul si Margareta”: ca pe o incercare de a demonstra, mai degraba eretic, existenta lui Dumnezeu :-)

Deci, in scena unu, actu’-‘ntii (doar eu am senzatia ca romanul seamana cu o piesa de teatru?) ii avem, pe de o parte, pe ateii M.A. Berlioz – nu compozitorul, ci eruditul redactor-sef al unei reviste literare moscovite – si mediocrul poet I.N. Ponirev, zis Bezdomnii, iar, pe de alta parte, pe strainul, pe profesorul Woland. Cele trei personaje, ultimul aparind nepoliticos si, mai ales, neinvitat in cadru, dezbat aprig ideea (ne)existentei lui Dumnezeu. “Si, totusi, se pune intrebarea, relua, dupa un rastimp de nelinistita reflectie, oaspetele de peste hotare, cum ramine cu dovezile existentei lui Dumnezeu, care, dupa cum se stie sint exact cinci batute pe muchie? –Ei bine, spuse cu un fel de mila Berlioz, niciuna din aceste dovezi nu sta in picioare si umanitatea le-a expediat inca demult la arhiva” (pag.16). Aici mi-am amintit de cele cinci “cai” ale existentei lui Dumnezeu, filosofic etalate de Toma de Aquino in “Summa Theologiae”: proba miscarii, a cauzei eficiente, proba posibilitatii si necesitatii (a contingentului), a gradelor de fiinta si cea a armoniei (a designului). Woland pare sa fie de acord cu Berlioz in ceea ce priveste futilitatea celor cinci argumente; ba mai mult -adauga- nici cu ideea lui Kant (mosuletul Immanuel) nu-i de acord, atunci cind acesta i-a expus-o la un mic dejun: “Dar sa vezi bazaconie: dupa ce face arsice (Kant, adica) toate cele cinci argumente, trinteste, de parca ar fi vrut sa-si bata joc de sine insusi, propriul lui argument – al saselea!” (idem). Iar cel de-al saselea argument este cel al moralei. Rejectat si acesta, nu mai ramine decit un ultim argument, al saptelea, enuntat de Woland: cel al existentei dracului – pe care, vorba fie intre noi, il si intruchipeaza! “Dar, inainte de a ne parasi, te implor, crezi macar in existenta diavolului! Nu-ti cer altceva! Ai in vedere ca pentru asta exista al saptelea argument, de departe cel mai sigur! Si-o sa-ti fie livrat chiar acum!” (pag. 55). Dupa care urmeaza demonstratia, in care Berlioz cade din cauza unei pete de ulei – asa cum ii fusese prezis de Woland doar cu citeva minute in urma – pe sina de tramvai, moment in care tramvaiul trece si-i taie capul si-un picior.

Ca urmare, punind in joc diavolul - ce nu poate exista decit prin comparatie cu Dumnezeu, preabunul - Bulgakov adera, pina la urma, la o idee de-a lui de Aquino, preluata insa de la Sf. Augustin; potrivit acesteia, existenta Raului este permisa pentru ca si din el se face Bine. Iar aceasta idee inseamna dualitate, bine si rau deopotriva, inseamna existenta celor doi poli in aceeasi fiinta, inclusiv in cea a lui Isus (Yeshua Ha-Nozri). Si cred ca ideea asta e redata si demonstrata mai ales in ultimele capitole ale cartii, cind Levi si Woland se pun de acord cu soarta Maestrului si-a Margaretei. Si-apoi, raportind profanul la sacru: daca iadul exista pe pamint, supinindu-se unui singur individ (ca Stalin), ar trebui sa exite si reversul, ca loc si personaj, nu??

Interesanta mi s-a parut postafata lui Ion Vartic!! Din ea am aflat de alte doua perspective de citire a romanului; cea a telefonului lui Stalin (catre Bulgakov) si cea a numerologiei, care, pe mine una, nu ma pasioneaza.