Saturday, July 12, 2008

Realul, posibilul si absurdul
Weekendul, lenea si un sondaj de-al lui luciat m-au facut sa-mi amintesc de cartea “Justitie” (Humanitas, 2007) a lui Friederich Dürrenmatt, pe care am citit-o rapid si cu gura pina la urechi.

Despre “Justitie” s-ar putea usor spune ca-i o carte politista, detectivista. Well, e drept ca exista o crima (ma, rog mai multe), o prima victima si un criminal; insa criminalul e cunoscut de la-nceput, iar ceea ce urmeaza sa clarifice-n roman un avocat tinerel si ambititos din Zürich e mobilul crimei. Si asa...se dezvolta, tragi-comico-absurd, povestea: o satira necrutatoare la adresa justitiei, a istoriei Elvetiei, a politicii si a economiei nationale si mondiale.

Ca sa nu fim zdrobiti de absurd trebuie sa avem intelepciunea de a-i face loc in viata noastra” – spune Dürrenmatt, undeva, pe coperta IV, si chiar ii face loc, generos, in “Justitie”. Si asta inca de la prima pagina, cind il descrie pe avocatul tinerel si ambitios, acum alcoolic si falit, fugind cu-n pistol in mina dup’-un avion in zbor, cu intentia de a-si impusca fostul client, criminalul cunoscut, scapat insa de-nchisoare, prin recurs. Crima e si ea absurda: criminalul, un dr.h.c. (adicatelea doctor honoris causa) si consilier federal, conducea la aeroport un ministru englez cind, ajuns in fata restaurantului Du Theatre, ii cere soferului sa opreasca, se da jos, intra in sala de mese de la etajul 1, scoate un pistol cu care-l tinteste drept si mortal pe profesorul Winter ce tocmai savura un muschiulet a la Rossini. Bineinteles, nu inainte sa-l salute prietenos. Scenele care urmeaza crimei sint pur si simplu kafkaniene; discutia dintre procurorul general si comandatul Politiei chiar la masa mortului si de fata cu acesta (ma rog, nu chiar de fata, ca asta ii era-ngropata-n sosulet), arestarea dr.h.c.-ului la opera, solicitarea criminalului de a fi gasit, just for fun, un alt posibil criminal (caci realitatea este -nu-i asa- doar un caz particular al posibilului infinit) si, in fine, tot ceea ce urmeaza!!

Finalul ne lamureste ca mobilul crimei avusese legatura cu jocul de biliard si lovitura a la bande, joc necunoscut, din pacate, avocatului tinerel, ambitios, falit, alcoolic si...mort. Tot finalul ii ofera lui Dürrenmatt prilejul sa intrebe: “N-a trebuit el (avocatul) oare sa caute un asasin care nu exista, la fel ca si omul care a mincat din fructele pomului cunoasterii binelui si raului, trebuind sa-l gaseasca pe Dumnezeu care nu exista, pe diavol? Nu este aceasta o fictiune a lui Dumnezeu pentru a-si justifica creatiile sale nereusite? Cine este vinovat? Cel care da o insarcinare sau cel care o primeste? Cel care interzice sau cel care nesocoteste interdictia? Cel care emite legile sau cel care le incalca? Cel care permite libertatea sau cel care o practica?”.

3 comments:

ama said...

asta nu va fi un comentariu relevant :D

am citit si eu cartea cu ceva ani in urma - intr-o editie mai veche, de la univers parca.
nu tin minte mare lucru, doar o singura chestie - exact acea atmosfera kafkiana de care ai pomenit si tu, acea negura si apasare.

Anonymous said...

ma tot intreb daca eu am citit ceva de durrenmatt... si nu-mi aduc aminte! suna misto asta

anda grarup said...

@ama, negura, apasare si...umor :))
@luciat, imi place mai mult Dürrenmatt cum scrie teatru, decit romane: insa nici astea nu-s rele. Merg de relaxare!