Wednesday, May 13, 2009

Soareci, oameni si iepuri
Am terminat de recitit saptamina trecuta “Of Mice and Men” (Penguin Classic, 1994) iar lectura asta n-a facut altceva decit sa-mi intareasca o convingere mai veche: aceea ca am avut parte de una dintre cele mai bune nuvele ever ! De fapt termenul potrivit pentru cartea lui Steinbeck, dupa cum propune insusi scriitorul, e “noveletta”, un fel de hibrid literar intre o nuvela si o piesa de teatru, o “playable novel” sau o “novel-as-a-script”. Un experiment literar pre-postmoderist, ca sa zic asa, un pariu pe care Steinbeck l-a facut cu sine insusi. Un pariu cistigat cum ca ar putea scrie o carte scurta, dar plina de miez, una care sa fie apreciata nu doar de publicul larg, dar si de cel elitist.

Of Mice and Men” este o carte scurta si tulburatoare despre prietenie, despre speranta si pierderea ei, dar, mai ales, o carte despre alienare. Lennie, uriasul cu minte de copil care nu se poate abtine sa nu mingiie ceva frumos, “ca pe-un soricel”, e pe cit de mare, pe atit de vulnerabil. Are nevoie de sprijinul lui George si de visul comun ca, odata si odata, vor avea pamintul si ferma lor si iepurii lor pe care el, Lennie, ii va ingriji fara sa-i omoare. Cureley’s wife n-are insa pe nimeni; n-are nici macar un nume, ci doar un sot a carui gelozie o izoleaza si mai mult de zilierii de la ferma. Crooks, pe de alta parte, de negru ce e, trebuie sa traiasca-n grajd, alaturi de ”alte animale”. Lennie e cel care, prin naivitatea sa, incalca granite, depaseste limite, iar tragedia vine dupa sine. Iepurii dispar. Si ferma. Si speranta.

Desi in nuveletta sa Steinbeck atinge subiecte delicate pentru anii ‘30 (exodul fortei de munca de la est la vest, saracia, nedreptatea sociala, rasismul), mesajul nu-i chiar unul proletar asa cum se exagera, daca-mi amintesc bine, in prefata editiei romanesti de pe la omienousutesaizeci-saptezeci si ceva(?). In “Of Mice and Men”, Steinbeck se concentreaza, mai degraba, pe cauze intime, interioare; ne distrugem si din cauza a ceea ce sintem, nu doar din cauza sistemului in care vietuim!

Finalul e superb…si nu doar el! Stilul e clar, concis, obiectiv, lustruit; umorul, subtil. Dialogurile sint adevarate perle colocviale, iar descrierile sint lirice, poetice. Proza se dezvolta logic, dar retinut, desi cartea se citeste cu sufletul la gura. Acum, musai, trebuie sa vad si filmul!

Tuesday, May 12, 2009

Love is noise, love is pain
Nu-s danezi, da' tot imi plac :))


PS Tot albumul, "Forth" , se ridica la inaltimea "Urban Hymns"!!

Saturday, May 09, 2009

Leapsa livreasca
...de la raul

1) ce autor apare cel mai des la tine în biblioteca?
Günter Grass
2) din ce carte ai mai multe exemplare?
Pestera lui Saramago (in engleza, romana si daneza)
3) de ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezat în secret?
de Hercule Poirot :))
4) ce carte ai citit cel mai des?
Ulysse.. fiindca am inceput-o de doua ori, si abia a treia oara am sfirsit-o
5) care era cartea ta preferată la 10 ani?
pffuii, citeam pe nerasuflate Michel Zevaco si seria Pardaillanilor
6) care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?
...si neterminata – Christos versus Arizona
7) care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?
Copiii din miez de noapte
8)daca ar trebui sa obligi pe cineva sa citeasca o carte, care ar fi aceea?
de obligat n-as obliga, dar as avea recomandari si una dintre ele ar fi Obligado
9) cine crezi că ar trebui să câştige premiul nobel pentru literatură?
Philip Roth
10) ce carte ti-ar plăcea să vezi ecranizată?
un Grass de Almodovar – cred ca s-ar potrivi
11) descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?
visez foarte rar (sau ma rog, nu-mi amintesc ce visez); deci nu tin minte sa fi avut vreun vis livresc.
12) care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?
Zahirul lui Coehlo....si asa m-a enervat
13) care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?
Ulysse, precum spuneam.
14) preferi autorii francezi sau ruşi?
hmmm...rusi
15) shakespeare, milton, sau chaucer?
pfffui, habar n-am, fiindca, sincer, de milton si chaucer n-am citit NIMIC. E grav?
16) ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?
faptul ca cineva vorbeste linga mine
17) care e romanul tău favorit?
Pale Fire
18) joci ceva?
nu
19) povestiri scurte, schiţe?
da
20) non-ficţiune?
da
21) scriitorul favorit?
Nabokov
22) ce scriitor crezi că este supraevaluat?
pina acum, pe mine Updike nu m-a convins ca e un scriitor pe masura faimei sale.
23) ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?
cred ca tot Ulysse :)
24) şi…acum ce citeşti?
recitesc „Fructele miniei” a lui Steinbeck si, asa cum spuneam in celalalt post, „Borthers” a lui Yu Hua.

As vrea sa raspunda la leapsa asta (daca au chef, evident) uv, arthur si zum.

Wednesday, May 06, 2009

Arbitrul elegantei
Am intrat, presupun, in faza Oldies…but goldies :) Mi-am facut un playlist cu 100 de hituri de la 1965-‘ncoa si m-am apucat de recitit vechituri. Am terminat de ceva vreme “Qvo Vadis”, acu’ il savurez pe Steinbeck (sint la al doilea roman) si e misto sa-l citesti fara introducerile proletare de care, tin minte, avura parte toate editiile cartilor sale publicate in Romania prerevolutionara. Dar totusi, ca sa nu pierd sirul de new entries, parcurg si o chinezarie epopeica (un best seller al lui Yu Huan, “Brothers”) si mai am in asteptare o alta premiata si voluminoasa carte asiatica, “Wolf Totem”, a lui Jiang Rong. Am mai avut o tentativa cu ceea ce a fost numit noul roman barbatesc german (“Kraftidiot” de Tommy Jaud), insa l-am abandonat cind am vazut ca nu e altceva decit varianta masculina a lui Bridget Jones (deh, trebuia sa-mi dau seama dupa titlu*!). Insa acum…“Qvo Vadis” (Hippocrene Books, 1997).

Nici macar nu mai tin minte exact cind am citit prima oara romanul lui Sienkiewicz: era, oricum, imprumutat si, oricum, inainte de ’89. Tin minte ca-i agatasem tag-ul “colosal”, fie doar si pentru ca vorbea de religie, de Christos si de dictatura, intr-o vreme in care nu puteai sa nu consideri cartea subversiva. Acum o consider colosala din cu totul alte motive.

Qvo vadis” e, dupa mine, un roman exemplar, o demonstratie alegorica de maestru narator ca daca ”morala” nu e, atunci nimic nu e. Roma lui Nero i-a furnizat lui Sienkiewicz locul, timpul si personajele ideale cu care sa dezvolte alegoria umanitatii, a moralitatii; iar scriitorul a valorificat istoria din plin si elegant. A folosit personaje si evenimente reale, dar a creat si altele, fictive. A exagerat caractere, uneori patetic, insa rezultatul final e o proza limpede, logica si … simbolica. Fiindca, in opinia mea, “Qvo vadis” nu este un roman despre crestinism , ci un roman despre valori. Sienkiewicz s-a folosit de crestinismul timpuriu (care la vremea aceea era, nu?, doar un ideal) pentru a exprima ideea pura a moralei, a bunatatii, asa cum s-a folosit de Nero, pentru a exprima rautatea, cruzimea, despotismul si prostia la scara absoluta. De altfel si personajele din “Qvo vadis”, istorice sau fictive, sint – cu o singura exceptie – lipsite de echivoc. Sint ori bune, ori bestii (uneori cei rai ajung sa transceada si sa devina buni, asa cum e cazul lui Vinicius sau al lui Chilon), insa nicidecum duali….

... cu o singura exceptie, cum spuneam, Petronius, personajul care mi-e si cel mai drag. Moral si imoral deopotriva, “arbitrul elegantei” e singurul tribun din suita lui Nero care, prin inteligenta si bun gust, opune rezistenta nebunului august. E singurul necrestin ce are curajul sa-si puna pozitia, averea si viata la bataie pentru salvarea vietii lui Vinicius. E singurul care are curajul sa-l numeasca, in public, pe cel vinovat de a fi dat foc Romei. E personajul cel mai autentic, mai real si mai uman. Intre un nebun si un sfint, Petronius e salvarea, echilibrul.

Qvo vadis” ramine, pentru mine, o carte colosala. E intrepretabila, e actuala, e bine scrisa. Are forta, are intriga, are miez. E clasica. E un golden oldy!!
*Kraftidiot= Superidiotul

Monday, May 04, 2009

Zángano
Inainte de a da lovitura cu “Scurta si minunata viata a lui Oscar Wao”, Junot Díaz reusise, in 1996, sa atraga atentia cu volumul de povestiri “Drown” (Faber and Faber, 2008). Mie una, colectia asta de 10 povestiri, aparent disparate (citeva dintre ele fusesera deja publicate in periodice), mi-a placut mai mult chiar decit mediatizata si premiata carte despre nefericitul Wao. In acelasi stil alert, incisiv, bilingv, tragic si comic deopotriva, Díaz reda in “Drown”, intr-o forma mult mai concentrata, dar si mai cuprinzatoare, drama emigrantului dominican si a familiei sale. Desi vocea naratorului, Yunior, este o constanta, scriitorul o foloseste inteligent, reusind sa redea perspective diferite: spatiale, temporale si umane. In felul acesta personajele se dezvolta de la povestire, la povestire; de la anii de dinainte de emigratie, la anii de dupa ea; de la cartierul insalabru, dar plin de viata din Santo Domingo, la suburbiile cenusii ale Nueva Yorkului; de la viata ta vazuta de tine, la viata ta, perceputa de altii.

Preferatele mele sint de departe Ysrael, No face si, evident, ultima si cea mai consistenta povestire, Negocios. Ysrael si No face sint bucati pereche despre baiatului cu chip mincat de porci. In Ysrael, el este vazut din perspectiva celor doi frati, Yunior si Rafa, care, in hoinareala lor iresponsabila, ajung sa-i faca rau. In No face insa, vocea vine dinauntrului lui Ysrael, din spatele mastii de cirpa cu care este nevoit sa-si acopere hidosenia; o voce de baiat normal care viseaza la vizibilitatea normalitatii sale. In acelasi mod, Negocios rastoarna spectaculos perspectiva din care e privit Papi. Pina la Negocios, Papi nu era altceva decit personajul lipsa, unul dintre multii barbati dominicani care, odata ajunsi in State, isi uita familia, o lasa de izbeliste, in incertitudine si mizerie. Asa gindeste Mami, asa gindeste abuelo, asa gindesc toti tios si tias, asa ajung sa gindeasca si Yunior si Rafa. Dar in Negocios, Papi isi traieste insingurat dramele si compromisurile, are indoieli, framintari, sperante, dezamagiri, frustrari si, citeodata, mici victorii.

Prin comparatie, povestile lui Yunior despre el insusi, despre iubite, despre droguri si sex nu m-au impresionat. Mi s-au parut destul de liniare, iar placiditatea eroului, enervanta. Insa si aceste povesti functioneaza, sint extrem de utile pentru “Drown”, ca intreg. Iar felul in care Diaz pune cap la cap povestile astea e pur si simplu admirabil!