Soareci, oameni si iepuri
Am terminat de recitit saptamina trecuta “Of Mice and Men” (Penguin Classic, 1994) iar lectura asta n-a facut altceva decit sa-mi intareasca o convingere mai veche: aceea ca am avut parte de una dintre cele mai bune nuvele ever ! De fapt termenul potrivit pentru cartea lui Steinbeck, dupa cum propune insusi scriitorul, e “noveletta”, un fel de hibrid literar intre o nuvela si o piesa de teatru, o “playable novel” sau o “novel-as-a-script”. Un experiment literar pre-postmoderist, ca sa zic asa, un pariu pe care Steinbeck l-a facut cu sine insusi. Un pariu cistigat cum ca ar putea scrie o carte scurta, dar plina de miez, una care sa fie apreciata nu doar de publicul larg, dar si de cel elitist.

“Of Mice and Men” este o carte scurta si tulburatoare despre prietenie, despre speranta si pierderea ei, dar, mai ales, o carte despre alienare. Lennie, uriasul cu minte de copil care nu se poate abtine sa nu mingiie ceva frumos, “ca pe-un soricel”, e pe cit de mare, pe atit de vulnerabil. Are nevoie de sprijinul lui George si de visul comun ca, odata si odata, vor avea pamintul si ferma lor si iepurii lor pe care el, Lennie, ii va ingriji fara sa-i omoare. Cureley’s wife n-are insa pe nimeni; n-are nici macar un nume, ci doar un sot a carui gelozie o izoleaza si mai mult de zilierii de la ferma. Crooks, pe de alta parte, de negru ce e, trebuie sa traiasca-n grajd, alaturi de ”alte animale”. Lennie e cel care, prin naivitatea sa, incalca granite, depaseste limite, iar tragedia vine dupa sine. Iepurii dispar. Si ferma. Si speranta.

Desi in nuveletta sa Steinbeck atinge subiecte delicate pentru anii ‘30 (exodul fortei de munca de la est la vest, saracia, nedreptatea sociala, rasismul), mesajul nu-i chiar unul proletar asa cum se exagera, daca-mi amintesc bine, in prefata editiei romanesti de pe la omienousutesaizeci-saptezeci si ceva(?). In “Of Mice and Men”, Steinbeck se concentreaza, mai degraba, pe cauze intime, interioare; ne distrugem si din cauza a ceea ce sintem, nu doar din cauza sistemului in care vietuim!

Finalul e superb…si nu doar el! Stilul e clar, concis, obiectiv, lustruit; umorul, subtil. Dialogurile sint adevarate perle colocviale, iar descrierile sint lirice, poetice. Proza se dezvolta logic, dar retinut, desi cartea se citeste cu sufletul la gura. Acum, musai, trebuie sa vad si filmul!