Arbitrul elegantei
Am intrat, presupun, in faza Oldies…but goldies :) Mi-am facut un playlist cu 100 de hituri de la 1965-‘ncoa si m-am apucat de recitit vechituri. Am terminat de ceva vreme “Qvo Vadis”, acu’ il savurez pe Steinbeck (sint la al doilea roman) si e misto sa-l citesti fara introducerile proletare de care, tin minte, avura parte toate editiile cartilor sale publicate in Romania prerevolutionara. Dar totusi, ca sa nu pierd sirul de new entries, parcurg si o chinezarie epopeica (un best seller al lui Yu Huan, “Brothers”) si mai am in asteptare o alta premiata si voluminoasa carte asiatica, “Wolf Totem”, a lui Jiang Rong. Am mai avut o tentativa cu ceea ce a fost numit noul roman barbatesc german (“Kraftidiot” de Tommy Jaud), insa l-am abandonat cind am vazut ca nu e altceva decit varianta masculina a lui Bridget Jones (deh, trebuia sa-mi dau seama dupa titlu*!). Insa acum…“Qvo Vadis” (Hippocrene Books, 1997).
Nici macar nu mai tin minte exact cind am citit prima oara romanul lui Sienkiewicz: era, oricum, imprumutat si, oricum, inainte de ’89. Tin minte ca-i agatasem tag-ul “colosal”, fie doar si pentru ca vorbea de religie, de Christos si de dictatura, intr-o vreme in care nu puteai sa nu consideri cartea subversiva. Acum o consider colosala din cu totul alte motive.
“Qvo vadis” e, dupa mine, un roman exemplar, o demonstratie alegorica de maestru narator ca daca ”morala” nu e, atunci nimic nu e. Roma lui Nero i-a furnizat lui Sienkiewicz locul, timpul si personajele ideale cu care sa dezvolte alegoria umanitatii, a moralitatii; iar scriitorul a valorificat istoria din plin si elegant. A folosit personaje si evenimente reale, dar a creat si altele, fictive. A exagerat caractere, uneori patetic, insa rezultatul final e o proza limpede, logica si … simbolica. Fiindca, in opinia mea, “Qvo vadis” nu este un roman despre crestinism , ci un roman despre valori. Sienkiewicz s-a folosit de crestinismul timpuriu (care la vremea aceea era, nu?, doar un ideal) pentru a exprima ideea pura a moralei, a bunatatii, asa cum s-a folosit de Nero, pentru a exprima rautatea, cruzimea, despotismul si prostia la scara absoluta. De altfel si personajele din “Qvo vadis”, istorice sau fictive, sint – cu o singura exceptie – lipsite de echivoc. Sint ori bune, ori bestii (uneori cei rai ajung sa transceada si sa devina buni, asa cum e cazul lui Vinicius sau al lui Chilon), insa nicidecum duali….
... cu o singura exceptie, cum spuneam, Petronius, personajul care mi-e si cel mai drag. Moral si imoral deopotriva, “arbitrul elegantei” e singurul tribun din suita lui Nero care, prin inteligenta si bun gust, opune rezistenta nebunului august. E singurul necrestin ce are curajul sa-si puna pozitia, averea si viata la bataie pentru salvarea vietii lui Vinicius. E singurul care are curajul sa-l numeasca, in public, pe cel vinovat de a fi dat foc Romei. E personajul cel mai autentic, mai real si mai uman. Intre un nebun si un sfint, Petronius e salvarea, echilibrul.
“Qvo vadis” ramine, pentru mine, o carte colosala. E intrepretabila, e actuala, e bine scrisa. Are forta, are intriga, are miez. E clasica. E un golden oldy!!
Nici macar nu mai tin minte exact cind am citit prima oara romanul lui Sienkiewicz: era, oricum, imprumutat si, oricum, inainte de ’89. Tin minte ca-i agatasem tag-ul “colosal”, fie doar si pentru ca vorbea de religie, de Christos si de dictatura, intr-o vreme in care nu puteai sa nu consideri cartea subversiva. Acum o consider colosala din cu totul alte motive.
“Qvo vadis” e, dupa mine, un roman exemplar, o demonstratie alegorica de maestru narator ca daca ”morala” nu e, atunci nimic nu e. Roma lui Nero i-a furnizat lui Sienkiewicz locul, timpul si personajele ideale cu care sa dezvolte alegoria umanitatii, a moralitatii; iar scriitorul a valorificat istoria din plin si elegant. A folosit personaje si evenimente reale, dar a creat si altele, fictive. A exagerat caractere, uneori patetic, insa rezultatul final e o proza limpede, logica si … simbolica. Fiindca, in opinia mea, “Qvo vadis” nu este un roman despre crestinism , ci un roman despre valori. Sienkiewicz s-a folosit de crestinismul timpuriu (care la vremea aceea era, nu?, doar un ideal) pentru a exprima ideea pura a moralei, a bunatatii, asa cum s-a folosit de Nero, pentru a exprima rautatea, cruzimea, despotismul si prostia la scara absoluta. De altfel si personajele din “Qvo vadis”, istorice sau fictive, sint – cu o singura exceptie – lipsite de echivoc. Sint ori bune, ori bestii (uneori cei rai ajung sa transceada si sa devina buni, asa cum e cazul lui Vinicius sau al lui Chilon), insa nicidecum duali….
... cu o singura exceptie, cum spuneam, Petronius, personajul care mi-e si cel mai drag. Moral si imoral deopotriva, “arbitrul elegantei” e singurul tribun din suita lui Nero care, prin inteligenta si bun gust, opune rezistenta nebunului august. E singurul necrestin ce are curajul sa-si puna pozitia, averea si viata la bataie pentru salvarea vietii lui Vinicius. E singurul care are curajul sa-l numeasca, in public, pe cel vinovat de a fi dat foc Romei. E personajul cel mai autentic, mai real si mai uman. Intre un nebun si un sfint, Petronius e salvarea, echilibrul.
“Qvo vadis” ramine, pentru mine, o carte colosala. E intrepretabila, e actuala, e bine scrisa. Are forta, are intriga, are miez. E clasica. E un golden oldy!!
*Kraftidiot= Superidiotul
3 comments:
si eu m-am apucat de quo vadis ca m-am cam saturat de dezmatatii astia de contemporani. numai futaiuri si chestii perverse, la un moment dat ti se ia.
Sint curioasa sa aflu cum ti s-a parut!
@anda: si eu mi-am luat qvo vadis, ardeam de nerabdare s-o recitesc, insa trebuie sa-mi comand al doilea volum, ca nu l-am prins:) tin minte ca mi-a placut la nebunie; iar steinbeck se reciteste oricand cu maxima placere
Post a Comment