Wednesday, March 31, 2010

Navoadele lumii
“Pestisorul de aur” (Art, 2009) e o carte din perioada cuminte a lui JMG Le Clezio, caracterizata prin aceeasi limpezime stilistica pe care am intilnit-o si in “Ritornela foamei”. N-am mai auzit vocea viguroasa si militanta din “Terra Amata”, nici jocul experimental cu scrisul, ci am citit o poveste curgatoare, frumoasa, melodioasa, o poveste aproape clasica despre dezradacinare, imigrare, cautare de sine.

Ca si in “Ritornela foamei”, personajul principal este o tinara, Laila, a carei maturizare incepe devreme si continua dramatic in adolescenta. Insa istoria Lailei e mult mai cruda: la 6 ani, fetita marocanca, neagra ca abanosul, este furata din satul ei, batuta (motiv pentru care isi pierde partial auzul) si vinduta unei batrine evreice din Rabat. Cit timp aceasta a trait, Laila a avut parte de un adapost sigur si de o educatie temeininca si multiculturala. Insa odata cu moartea batrinei Lalla Asma, cosmarul fetitei reincepe. E incredintata fiului batrinei, a carui nevasta, Zohra, o uraste. Laila e sechestrata, abuzata, aproape oferita pentru delectare unei familii kinky de francezi. Insa Laila reuseste sa fuga si-si petrece citiva ani de semi-inocenta in casa unor prostituate. Urmeaza un scurt episod de revenire in casa Zohrei, dupa care...marea evadare. Cu una din prostituate, ajunge la Marsilia si, in cele din urma, la Paris. Aici incepe maturizarea, intr-un mediu liber, dar ostil. Cunoaste mizeria si suferinta, prietenia, tandretea, dar si violenta, cunoaste cartile si, mai ales, muzica. Muzica si ritmul ei pe care nu le aude, ci le simte, le inspira, le inghite cu mare lacomie. In lipsa actelor, muzica (si cartile) ii asigura identitatea. Bubuitul tobelor africane din metrou ii aminteste trecutul, pe cind rezonanta clapelor de pian ii contureaza viitorul. Blocata, suspendata fizic si birocratic intre trecut si viitor, Laila se hotareste sa mearga mai departe. Perseverenta ei dublata de noroc, o imping spre tara tuturor posibilitatilor, pe care o strabate de la Est la Vest in incercarea de a se gasi pe sine. Dar regasirea nu are loc decit acasa; acel acasa vag conturat in amintirea ei, acel acasa pe care-l simte cind a ajuns la el.

E o poveste trista cu o aparenta liniaritate narativa; aparenta, fiindca Le Clezio reuseste, cu maturitate si sensibilitate, sa atinga note subtile in partitura lui. Nu e doar o istorie personala a maturizarii, ci una exemplara despre umanitate si supravietuire intr-o lume in care sansele sint raspindite neuniform.

Tuesday, March 30, 2010

Arta grotescului
Raspindirea dementei in masa, convertirea ratiunii in absurd sint temele din “Masele si puterea” pe care Elias Canetti le prefigureaza si prelucreaza superb in romanul sau de debut, “Orbirea” (Polirom, 2008), roman care e pur si simplu o capodopera, un produs literar perfect incepind cu ideea si continuind cu personajele, structura si limbajul.

“Orbirea” e o cronica a nebuniei in care realitatea adevarata e inlocuita progresiv de o suma de realitati personale, deformate maladiv de doua mari obsesii: ideea si banul. Pieter Kien este cel mai mare sinolog in viata, un autodidact, orbit de dragostea pentru cartile lui pe care le aduna compulsiv, fie concret, in biblioteca locuintei sale, fie abstract, in capul lui imens, sustinut de un trup ridicol. Pieter Kien, cel orbit de idee, se insoara din neghiobie, cu slujnica Terese, orbita, la rindul ei, de bani. Si de aici incepe confruntarea dintre imaterial si material, un razboi parsiv din care nu exista nici invins, nici invingator. De partea lui, Kien ii are pe filosofii lumii si marii ginditori chinezi, pe piticul Fischerle, orbit de dorinta de a deveni un mare campion de sah si, in final, pe fratele sau, Georges, ginecologul-psihiatru, orbit si el de ideea ca femeile sint o nenorocire. De partea lui Terese e doar intendentul sadic Pfaff , caci obiectul adoratiei ei, vinzatorul Grob, pe care il dezmiarda Pudha, se dovedeste a fi doar un oportunist.

Confruntarea partilor e dura si cruda: din punct de vedere fizic, Kien iese intotdeauna bine tabacit, insa din punct de vedere spiritual e tot mai dirz, mai aprig, mai orbit. Din ce in ce mai orbite sint si celelalte personaje care nu mai pot discerne realitatea reala, adevarata, de realitatile din interiorul lor, de fantasmele lor...si de aici delirul exterior, nebunia. In “Orbire”, Canetti nu pune fata in fata cele doua mari realitati (cea adevarata vs. cea fantastica), ci o rezultanta a lor. Realitatea adevarata, cea exterioara - hai sa-i zicem, e prelucrata patologic de mintile personajelor, e convertita la absurd si apoi expluzata, influentind si deformind incontrolabil realul. Iar cuvintele nu fac altceva decit sa distorzioneze mesajul, sa-l devalizeze de logica, sa-l transforme in irational. Iar Canetti manipuleaza nu doar realitatea, dar si cititorul, pe care il face partas la nebunie. Faptul ca naratorul devine, pe rind, vocea fiecarui personaj face ca pozitia cititorului sa nu mai fie una de observator neutru si limpede la cap, ci una din care se implica direct si multiplu la paranoia generala.

Arta grotescului. Da, Canetti face, ca nimeni altcineva, din grotesc arta. Exploreaza cu mina sigura satira, pronind de la ironiile cele mai fine pentru a ajunge la burlescul cel mai absurd. Se joaca, daca asta e termenul potrivit, cu partea neagra, nefericita a comedei, in care zimbetele sau hohotele de ris ale cititorului nu sint eliberatoare, ci acuzatoare. Odata cu sfirsitul dramatic (auto da fé-ul lui Kien), cititorul se simte vinovat ca a luat, aproape direct, parte la o mascarada, la dementa generala.

Ca si concluzie, recomand “Orbirea” nu cu una, ci cu doua guri. E una din cartile perfecte care-ti influenteaza, ca sa citez acum, “nu doar memoria rationala, ci si pe cea afectiva”.

PS Stau si ma gindesc cit de bine aduce tema din “Particule elementare” a lui Houellebecq, cu “Orbirea”: doi frati extrem de inteligenti, insa incapabili sa vada si sa inteleaga lumea din afara lor, ideea (exprimata de George Kien) ca o societate perfecta ar putea exista doar in lipsa sexului si declaratiile misogine, cum ca femeia e sursa raului :))

Monday, March 29, 2010

Elena din Piata Bucuresti
Nici nu stiu cum am rezistat sa trec peste prima jumatate a cartii ”Piazza Bucarest” (Gyldendal, 2004), a scriitorului danez Jens Christian Grøndahl, insa pina la urma a meritat efortul. A meritat, fiindca ceea ce imi parea a fi la inceput o insiruire puerila si frustranta (dar si frustrata) de clisee despre femeia est europeana sexoasa, desteapta si maritata cu un occidental sau american, s-a dovedit a fi o reflexie interesanta despre liberate si originea neintelegerilor social-culturale dintre est si vest europeni, la putin timp dupa caderea Cortinei de Fier.

Povestea in sine e una, hmm, clasica. Scott, un fotograf american, auto-exilat in Danemarca, este trimis in Romania, in 1988, pentru a face un foto-reportaj despre viata crescatorilor de oi de la munte. Ghidul lui este Elena, o tinara de 22 de ani, bine educata, culta, care vorbeste o engleza corecta, cu accent de BBC, dar care il intriga prin comportamentul ei contradictoriu. De fata cu soferul masinii in care cei doi calatoresc, Elena este profesionala si impersonala, dar atunci cind acesta dispare pentru a da raportul la Securitate, Elena devine dintr-o data alta. Entuziast-melancolica, ea pune intrebari despre viata din Vest si despre calatoriile lui Scott. In ultima seara a sederii lui la Bucuresti, Elena il invita pe Scott la o serata literara, in urma careia americanul danez vine cu o propunere tentanta: o casatorie de forma prin care Elena sa poata parasi Romania.

Si asa se face ca, 25 de ani mai tirziu, o scrisoare de la Bucuresti ajunsa la adresa veche, de la Copenhaga, a lui Scott si a Elenei, prilejuieste scrierea unei istorii. A unei istorii ratate, mai intii din perspectiva lui Scott, dar mai ales a fiului lui vitreg din prima casatorie, si, mai apoi, din perspectiva Elenei, aflata acum, undeva, in Italia. Cel care pune povestile cap la cap este naratorul, fiul vitreg al lui Scott, scriitor, care fusese martor al primilor ani de casnicie a Elenei cu tatal lui vitreg. O casnicie ciudata, asexuata initial, dominata de caracterul arogant si capricios al Elenei, pe care o considera o golddigger, o oportunista egoista, snoaba si recalcitranta. O fiinta fara suflet, care n-a avut nicio remuscare atunci cind a incercat sa-l seduca pe el si nicio remuscare atunci cind l-a parasit, ani mai tirziu, pe Scott, pentru un anticar din Arezzo.

Portretul pe care naratorul scriitor i-l face Elenei, in prima parte a cartii, este crud si plin de aversiune. Atras sexual de tinara femeie, fiul lui Scott ii recunoaste acesteia unele calitati, dar i le transforma rapid si tenace in defecte. Elena nu este frumoasa, ci doar tinara. Coapsele ei sint cam groase, cultura si interesul pentru carti si tablouri continua sa reprezinte o forma de rezistenta intr-o societate libera, de aceasta data, pe care nu face nici cel mai mic efort sa o inteleaga. E incaptainata si stupida atunci cind le respinge, lui si sotului ei, argumentele potrivit careia democratia si libertatea inseamna si dreptul la neimplicare sau lipsa de interes pentru politica ori pentru temele mari ale omenirii. Si, in fine, Elena e de-a dreptul repulsiva in agresivitatea cu care sustine ca procesul si executia sumara a cuplului Ceausescu fusese exact ceea ce meritau cei doi.

Iar dupa 25 de ani, Elena are, in sfirsit, dreptul la replica. Ii incredinteaza, acum, unui narator adult si mult mai tolerant secretul ei si povestea ei romaneasca mult prea putin verosimila. O poveste despre libertate si despre pretul ei. O poveste despre o iubire tragica si un abandon si mai tragic. O poveste despre supravieturie prin dedublare, renuntare si permanenta cautare. O poveste care face din Elena un Om, iar din viata ei o Istorie. O poveste despre victima si calau si despre raportul paradoxal dintre ele.

Cred, de altfel, ca reflexiile pe marginea acestui raport reprezinta partea cea mai valoroasa a cartii care, altminteri, mie nu mi se pare coerent legata (cele doua parti si cele doua portrete sint mult prea diferite, prea contradictorii pentru a se putea compune, mai apoi, armonios). E interesant, spuneam, modul in care Grøndahl reuseste sa articuleze si sa exemplifice raportul intersanjabil dintre victima si calau (Elena insasi este deopotriva victima si calau). El considera ca acest paradox al conditiei in care victima devine calau si viceversa este cauzat de deconectarea, atit a victimei, cit si a calului, de la lume, de pierderea legaturii lor cu umanitatea. Iar o astfel de experienta nu poate fi inteleasa decit de cineva care a trait-o cu adevarat si care a depasit-o. De cineva care a fost atit victima, cit si calau. De aici si neintelegerile de natura culturala, sociala si politica la convergenta a doua lumi diferite, asa cum a fost Estul si Vestul european la sfirsitul secolului trecut.

Mi-a mai placut la Grøndhal felul in care descrie peisajele si locurile care exista pentru ca exista oameni care sa le perceapa, sa le priveasca, sa traiasca pur si simplu cu ele. Din pacate insa, grija exagerata, de-a dreptul pedanta, a autorului pentru detalii ajunge iar sa rupa ritmul cartii cu divagatii total nerelevante.