Wednesday, January 30, 2008

Greierele si furnica???

Nu, nu si nu!! Sa numesti astfel fabula lui La Fontaine e o greseala absurda, o ignoranta totala! Nu o spun eu, ci Nabokov, care explica pedant, in “Pale Fire” (G.P. Putman’s Sons, 1962), ca “la cigale” (din titlul original “La Cigale et la fourmi”) nu este altceva decit cicada latineasca, englezeasca, romaneasca si nicidecum greierele puturos despre care ar fi vorba in poveste; pardon, in fabula. Wikipedia spune si ea ca varianta originala a fabulei (cea de la Esop citire) tot la cicada se refera.

Personal, pina azi, habar n-aveam ce-i aia o cicada si nici n-am avut curiozitatea sa-l citesc pe La Fontaine in original; de Esop nici nu mai vorbesc. :-) Deci, m-am lasat fraierita de traducere!! Eu si alte milioane de oameni fiindca, se pare, greseala de a traduce cicada drept greiere e una universala. Unii spun ca nici macar n-ar fi o greseala, ci o adaptare voita astfel incit sa se potriveasca genderul cigalei cu cel al furnicii!! Unii au mers pin-acolo incit au inlocuit greierele cu dragonfly, o anisoptera careia habar n-am cum i se spune pe romaneste...sa incerc o traducere?? Ori mai bine nu, fiindca tot cautind eu referinte despre Pnin (by the way in "Pale Fire" se vorbeste si despre el) am gasit pe bookaholics o trimitere la un eseu despre macelarirea lui Pnin si a Lolitei in romaneste. Asta e ceva asa, -vorba unei prietene- de neimaginat!!!

PS. Da; citesc “Pale Fire” acum si revin curind, sper, sa va spun ce-am inteles io din cartea asta!! :-))
PPS. Si daca nu stiu ce-i ala dragonfly pe romaneste, stiu cum se cheama el pe daneza: “guldsmid”, tot e ceva, nu?? Iar guldsmid inseamna bijutier ..nah, ca mi-a iesit si traducerea:-))

Sunday, January 27, 2008

De dragul violentei ... si-atit??
Cred ca pur si simplu am obosit; mi s-a acrit sa tot vad filme in care violenta si baile de singe sint tema principala a unei productii cinematografice cu pretentii. Si daca in filmele lui Tarantino, umorul absurd, grotesc face sa nici nu iei in serios violenta, ultimul film al fratilor Coen, “No Country For Old Men” (nominalizat la citeva Oscaruri) demonstreaza contrariul: ca violenta e singurul lucru peren si ca nicio alta valoare n-are ...nicio valoare.

Cred ca reteta celor doi regizori, aplicata cu succes in Fargo, de a face din singe un spectacol in sine, nu se potriveste, pur si simplu, in “No Country For Old Men”. Si cred asta, din cel putin doua motive. Unul banuiesc a fi incompatibilitatea stilului coenian - brutal, socant, epatant - cu cel al lui McCarthy, al carui roman, cu acelasi nume, sta la baza scenariului. McCarthy e mult prea sensibil si echivoc; e mult mai rafinat pentru a expune atit de vizibil violenta asa cum fac, in general, fratii Coen. Apoi, umorul ala negru care caracterizeaza personajele din filmele celor doi regizori nu se potriveste cu umorul lui Javier Bradem, actor care face eforturi vadite sa-l umanizeze, in “No Country For Old Man”, pe Anton Chigurh, un psihopat, un criminal care ucide tot ce-i iese-n cale doar de dragul de-a ucide. Nu i se potrivesc nici tunsoarea, nici cizmele de cowboy si nici tubul ala cu aer comprimat cu care-si impusca victimele. Doar zimbetul terifiant pe care-l poarta agatat in coltul buzelor imi aminteste de subtilitatea performantei din “Mar adentro”. Apoi Josh Brolin mi s-a parut o aparitie mult prea sofisticata pentru Llewelyn Moss, vinatorul de antilope care descopera un macel, valize cu droguri si 2 milioane de dolari si care, din vinator devine vinat. Cel mai potrivit in filmul asta a fost Tommy Lee Jones, care-l joaca pe Ed Tom Bell, seriful veteran si inteligent, hotarit sa-l prinda pe Chigurh inainte ca acesta sa-l prinda pe Moss....

Ma uimesc de aceea ratingurile si tona de nominalizari pe care “No Country For Old Men” a reusit sa le primeasca. Ma uimesc, deopotriva, si comentariile despre profunzimea acestui film -adevarat studiu psihologic al caracterelor!! Care caractere?? Fiindca in afara lui Tommy Lee Jones, care-l face credibil pe Bell-veteranul de razboi cu ceva idealuri , celelalte personaje sint neconvingatoare. Si ma uimeste, mai ales, comentariul potrivit caruia proza lui McCarthy este redata perfect de viziunea fratilor Coen. Din cite l-am citit pe McCarthy, eu cred contrariul....Dar, evident, posibil sa ma-nsel si-atunci e clar, sint mult prea obosita de filmele cu violenta si bai de singe !!

Tuesday, January 22, 2008

The God of Loss
Intr-o lume a lucrurilor mari (precum politica, religia si societatea) exista si lucruri marunte, minore, futile ... dar deseori primejdioase pentru viata lucrurilor mari. Mari si greu de urnit. Exista apoi persoane pentru care lucrurile mari au o importanta capitala, vitala si, ca urmare, niciun efort din partea lor nu e prea mare pentru a ascunde, inabusi, anihila sau exila lucrurile marunte... si pe cei care se bucura de ele.

Intr-o regiune a Indiei (Kerala) in care comunismul marxist cistiga din ce in ce mai multa putere si adepti, in care mai exista totusi burghezie si colonialism, in care traiesc laolalta hindu, crestini si musulmani, in care exista limite ferme si clare intre femeie si barbat si in care exista, mai ales, “Touchables” si “Untouchables” (cei din urma adunati in casta fiintelor insignifiante) isi plaseaza Arundhaty Roy povestea ei despre lucrurile marunte: secrete, emotii, sentimente, vise si nazuinte, aspiratii si pacate. Iar lumea asta a lucrurilor marunte e evaluata si ea la nivel marunt, dar inteligent, de doi gemeni, Estha si Rahel, un el si-o ea, veniti pe lume la citeva minute diferenta: doi copii de 7 ani - mai intii - care se cunosc inainte ca viata sa inceapa, un fel de siamezi separati fizic, dar cu identitati si amintiri comune si mai apoi, doi adulti care-si impart fiinta, regretul, golul si mutenia.

Desi fara tata (mama, Ammu, isi parasise scandalos sotul alcoolic), Estha si Rahel traiesc in paradisul lor mic si animat, rasfatati de dragostea materna, aparent severa, si de prietenia nemarginita a lui Velutha, “The God of Small Things” sau “The God of Loss”. Velutha este un Paravan, un indian de origine inferioara, un untouchable. Are insa miini de aur si acestea il fac sa fie nepretuit in paradisul conservelor. Gemenii il adora, ii sint discipoli in explorarea lucrurilor mici in apele riului, in intunericul istoriei, la Casa Istoriei. Chiar daca lucrurile mari isi urmeaza cursul, paradisul marunt e-o fericire; de cele mai multe ori magica...dar asta pina-ntr-o zi care schimba totul. Ziua sosirii lui Sophie Mol....

...si moartea lui Sophie Mol. Acesta este de fapt evenimentul in jurul caruia este tesuta intreaga poveste: asemenea unui quilt, cu bucati de prezent, de trecut si de si mai trecut dispuse aparent aiurea, intr-o succesiune aleatorie, dar cu un efect deosebit. E o structura magica, microscopica, menita parca sa puna in evidenta existenta lucrurilor marunte; asemenea unei lupe cu ajutorul careia descoperi viata acolo unde ochiul liber iti arata doar nemiscare.

The God of Small Things” (Flamingo, 1997) este o carte despre magic si grotesc. Moartea lui Velutha, asemenea unei insecte strivite de-o cizma, este groteasca si magica deopotriva: “Blood spilled from his skull like a secret” (pag.320). La fel de groteasca si magica este si moartea lui Sophie Mol, al carei corp este adus la mal cu ochii mincati de pesti. Grotesti sint si scenele de sex; molestarea lui Estha de catre Orangedrink Lemondrink Man, incestul gemenilor - act freudian de refulare psihica, pina si dragostea magica dintre Ammu si Velutha pare groteasca, in conditiile in care e amenintata si inconjurata de violenta lucrurilor mari. Si cu toate acestea care este “pretul vietii”? Ce e mai important? O viata lunga, neimplinita, nefericita ca cea a lui Baby Kochamma, pusa in slujba lucrurilor mari, sau una ca cea a lui Ammu, care moare la 31 de ani, “Not old. Not Young”, la o “viable die-able age” (pag. 3), dar implinita fiind ca si-a trait visul despre fericire cu adevarat...”she sensed that a pact had been forged between her Dream and the World. And that the midwives of that pact, were or would be, her sawdust coated two-egg twins” (pag. 220).

In fine…ar fi multe de scris despre “The God of Small Things”; insa orice s-ar scrie sau s-ar spune n-ar putea avea puterea de seductie si forta de exprimare pe care le are proza magica, poetica, pe alocuri ironica a lui Roy (mie personal mi-a amintit de Marquez si de veacul lui de singuratate). Mare pacat ca Roy n-a mai scris nicio fictiune de la Dumnezeul lucrurilor marunte!!

P.S. Doua intrebari pentru cunoscatori :-)
1. Ce semnificatie ar putea avea faptul ca, mai intii, Rahel si, apoi, Estha se declara convinsi ca nu Velutha este cel mort, strivit, desfigurat, ci fratele lui geaman, Urumban? E ca in bancul cu pesimistul si optimistul spus de Chacko? E interesant, fiindca Rahel este cea care-l recunoaste pe Velutha la marsul comunistilor din Cochin, fiind convinsa ca el era.....si
2. O pedepseste Estha pe Baby Kochamma in finalul cartii, asa cum spera Rahel, cu 23 de ani in urma, ca intr-o lume a lor vor exista si “proper punishments” (pag. 326)? Intreb asta, pentru ca am citit, o pagina mai incolo: “Estha, sitting very straight, waiting to be arrested, takes his fingers to it” (gura lui Rahel).

Wednesday, January 16, 2008

Tragedia rescrisa ca o farsa
..mi se pare nu doar eticheta cea mai potrivita Corectiilor lui Franzen, dar si corectia cea mai potrivita care, aplicata la nivel individual si social, ajuta individul si societatea sa se elibereze de corsetul asteptarilor conventionale.

Corectiile lui Franzen sint o frasa; o farsa care sondeaza, cu succes –zic eu, natura personajelor sale (membrii unei familii americane middle-class), emotiile si sentimentele lor in raport cu rolul pe care fiecare dintre ele simte ca trebuie sa-l joace pe scena sociala. Niciunul dintre personaje nu este ceea pare a fi si doar confruntarea lor cu situatii ridicole, absurde, aproape grotesti, ii determina sa se demaste, sa-si recunoasca adevarata natura si sa aiba curajul de a se arata celorlalti exact asa cum sint.

Alfred este tatal, fost inginer la caile ferate, care acum sufera de Parkinson si dementa senila. Sotia lui, Enid, considera insa ca degradarea fizica si psihica a sotului nu sint ceea ce Alfred are, ci ceea ce Alfred este. Enid crede ca intreaga viata a lui Alfred a fost un esec, iar ea a avut intotdeauna datoria de a corecta esecul in fata celorlalti. Chiar si fata de ea insasi, esecul se poate corecta cu drogul Aslan, adica exact cu ceea ce te-ai astepta cel mai putin de la o midwest housewife. Fiul cel mare, Gary, investitor de succes, cu o cariera si familie demne de invidie, crede ca poate controla pe oricine si orice si, mai ales, sta in puterile lui sa corecteze modelul familial in care a crescut. Din pacate, puterile lui Gary nu au nici o forta in fata celor ale sotiei, Caroline, care prin procedee subtile de manipulare reuseste sa-si convinga barbatul ca este depresiv si “anhedonistic”. Iar depresia poate fi corectata, nu-i asa, prin incursiuni dese la cabinetul cu lichioruri. Fiul mijlociu, Chip, profesor de literatura, a carui cariera profesionala este compromisa de un “jiggling frantic nut-swing” cu o studenta, crede ca-si poate corecta financiar viata scriind prost o tragedie in tudor style si mai apoi devalizind, din Lituania, investitori americani. In sfirsit, mezina familiei, Denise, ale carei relatii sentimentale au fost si sint un dezastru, se corecteaza prin munca asidua de restaurator (adica persoana care administreaza un restaurant :-)).

Ei bine, caderea lui Alfred in mare, de pe puntea unui vas de croaziera (asta sub ochii lui Enid care privea pe fereastra in timp ce audia un curs de investitii in sala Pippi-Sosetelungi a vaporului) declanseaza, mai intii, un ultim efort (intern) de corectare (din partea personajelor) a realitatii de acum vizibile, si mai apoi, de abandonare a corectiilor si acceptare a realitatii, a adevarului gol-golut ...asta exact in ziua de Craciun!

Desi m-am cam plictisit la pasajul tineretilor lui Alfred si Enid (pasaj a carui importanta o aflam abia pe la sfirsitul cartii), mi-a placut stilul lui Franzen: analitic, dinamic, incisiv, sarcastic pe alocuri si...foarte conflictual. Exact cind un personaj iti devine simpatic sau antipatic, face el ceva si-ti da peste cap impresia :-)

Si desi Franzen a fost comparat cu Updike si Roth, mie imi aminteste, mai degraba, de Pynchon si “lotul lui 49” prin hiperbolizarile si conexiunile pe care le face...de aceea nici n-am zis intimplator pe siteul lucieit ca m-apuc de “Against the Day”...numai ca imi trebuie acum o pauza!! Si m-am gindit s-o umplu, mai intii cu “Dumnezeul lucrurilor marunte”.

PS. Super descrierea “a la cusine” a scenelor de sex ale Denisei, cu Emile si, mai apoi, cu Robin....adica de la consomme, la pret-a-manger :-)

Saturday, January 12, 2008

The book of love - ultima mare ‘iubire’
(stafeta predata, iscusit, de pantacruel)

Daca de prima “iubire” mi-am amintit aproape instantaneu, cu ultima a fost mai dificil. Am trecut in revista cartile pe care le-am citit in ultimii trei ani (fiction si non-fiction), carti care, cele mai multe, mi-au placut: insa niciuna nu m-a atins la modul ala adinc la care se refera pantacurel...niciuna nu mi-a luat mintile. Insa una dintre ele (si nici macar nu e o carte in adevaratul sens al cuvintului, ci un eseu acolo, aproape academic) mi-a atins mintile, m-a provocat intelectual, m-a facut sa privesc si sa gindesc din alta perspectiva “priceperea” ori “iscusinta” ori “meseria” (asta vine din jargonul meseriasilor) ori cum altfel s-ar mai putea traduce in romaneste cuvintul skill! Caci despre “the anthropology of skill”, vorbeste Tim Ingold in eseul de care m-am indragostit, “Beyond Art and Technology” [1]. Trei ginduri despre skills:

“…skills, then, far from being added on to a preformed body, actually grow with it”, sau
Skill is not simply a technique of the body but of an organism -person in a rich environment”, sau
Skill is a coordination of perception and action, not a transmission of rules and representations”.

Au mai fost insa trei carti care m-au atins emotional, asa ca prima “iubire”, insa nu cu acceasi intensitate: “Istanbul, memories of a city” de Orhan Pamuk, “The Time Traveler’s Wife” de Audrey Niffenegger si “The Road” de Cormac McCarthy.

Iar prima “iubire” a fost Alain Bosquet cu “Infernul tandretei” (am reperat-o a fi, de fapt, Une mere russe), o carte care m-a cutremurat de la prima propozitie (“mama, ai murit si ma simt usurat!") si pina la ultima!! O carte istorica si partial autobigrafica – de aceea, cred cu efect terapeutic, in care este explorata relatia ciudata, tensionata dintre un fiu si mama acestuia, pe parcursul a 50 de ani de pribegie. Sint curioasa sa o recitesc acum, dupa ceva ani, sa vad daca ma va putea impresiona la fel de mult ca prima oara!!
[1] Ingold, T. (2001) Beyond Art and Technology: The Anthropology of Skill. In: Schiffer,H.B: Anthropological Perspectives on Technology. Albuquerque, Univ. of New Mexico Press

Wednesday, January 09, 2008

Designul - navigatie socio-politica?
Am asistat ieri la o dizertatie de doctorat pe care o consider curajoasa si franca; o luare de pozitie fata de utopia care se numeste acum Design Participatoriu (Participatory Design) –cu toate derivatele lui - si care idealizeaza teoretic relatia user-designer, luind in calcul doar varianta fericita in care designerul se dedica, intr-un proiect, exclusiv userului pentru a-i intelege activitatile si abilitatile naturale ori dobindite. Teza de ieri a atins insa un punct nevralgic: acela ca, in cea mai mare parte a timpului, designerul NEGOCIAZA cu diferitele parti implicate in proiecte de anvergura..negociaza cu finantatorii, cu organizatorii, cu autoritatile locale, persoane cu profesii diferite, cu perspective diferite de a privi un proiect sau altul, cu agende diferite, cu metode de lucru si valori diferite! Si atunci, e cit se poate de logic sa privesti designul ca o activitate de plutire, de strecurare, de slalom printre balize sociale si politice!

Teza are ca studiu de caz un proiect (pe care-l cunosc), finantat initial, ca si experiment, de autoritatile locale din Stockholm pentru incurajarea pluralismului cultural. Echipa de designeri suedezi (ocupata sa creeze un produs care sa ajute la invatarea, in cadru organizat, a limbilor materne de catre imigrantii din a doua generatie) a fost incurajata de rezultatele obtinute in primele faze de testare a produsului sa mearga mai departe. Insa pentru asta trebuia noi fonduri...si de aici a inceput batalia, navigatia pentru a cistiga resurse; intii la nivel local, apoi comunal (in tarile scandinave, comunele sint un soi de judete romanesti) si in cele din urma, la nivel national. Fiecare pas a insemnat o lupta (cu victorii si infringeri) a celor care puteau, mai departe, sa-i convinga pe cei care puteau aloca fonduri, ca produsul merita dezvoltat si implementat. Fiecare pas a impus pregatire in prezentarea proiectului si atragerea sustinatorilor, pregatire care a semanat, de fiecare data, cu punerea in scena a unei piese de teatru.

Ideea asta de teatralizare in viata cotidiana nu este noua. Ea a fost pusa prima ora in evidenta de sociologul Erving Goffman care, in 1959, emite teoria prezentarii dramaturgice a Eu-lui in viata de zi cu zi. Cartea, The Presentation of Self in Everyday Life, este extrem de interesanta (si amuzanta) si sustine ideea ca interactiunea sociala seamana cu un spectacol dramatic, in care actorul social – persoana - se afla pe scena, performind un rol - pe care l-a pregatit in spatele scenei - in fata unui public – societatea - care ii evalueaza performanta in rol. Actorul social se autoevalueaza si el in raport cu semnalele primite de la public, iar uneori interactiunea actor-public poate avea si reciproca, atunci cind publicul devine actor, iar actorul public. Ceva de genul in care vezi un tip bine imbracat, in costum Armani, dar cu prohabul desfacut...si tu (public simtit, ori poate nu) ca sa-i respecti costumul, te faci ca nu-i vezi slitul!!!

Avind la baza modelul social dramaturgic al lui Goffman, teza despre care vorbeam propune si o schema, un model de lucru cu ajutorul caruia designerii pot naviga social si politic prin proiecte, se pot evalua pe ei ca actori , dar pot evalua si publicul caruia ii se adreseaza. Din modelul asta mi-a placut la nebunie conceptul de coridor strategic (hehe...termen consacrat in politica romaneasca:-)), dar mi-a placut mai putin articularea ideii ca si designul e pina la urma...un business. Evident ca se stia asta, dar efectul de a ti se spune asa, verde-n fata, e chiar dramatic!!! :-))

Oricum, “Author, Author!” (sau “jos palaria”), in fata lui BD, proaspat doctor in navigatie socio-politica.