Friday, May 30, 2008

Infundibul cronosinclastic
Crono (kro-no) inseamna timp. Sinclastic (sin-clastic) inseamna curbat in acelasi sens in toate directiile, precum coaja unei portocale. Infundibulum (in-fun-di-bu-lum) este un cuvint in limba latina, prin care romanii de pe vremea lui Iuliu Cezar desemnau o plinie. Daca nu stii ce-i aia o pilnie, roag-o pe mamica ta sa-ti arate”.

Asa explica, in Sirenele de pe Titan (Humanitas, 2007), Kurt Vonnegut ce e ala un infundibul cronosinclastic. Mii de astfel de infundibule s-ar gasi prin ditamai Sistemul Solar, iar magnatul Rumfoord si ciinele lui, Kazak, au avut ghinionul sa treaca printr-unul necartografiat, aflat la vreo doua zile departare de Marte. Rezultatul unui astfel de pasaj nefericit e ca cei doi s-au transformat in cimpuri de particule energetice si doar o data la 59 de zile, cind planetele intersecteaza fluxul lor de particule, se mai pot rematerializa. Atunci Kazak musca, iar Rumfoord prevesteste viitorul. SF, nu??? Ei bine da...si nu :-)

Nu, fiindca prin infundibulul cronosinclastic, Vonnegut isi lanseaza reflectia satirica despre sensul vietii, despre incapatinarea cu care pamintenii refuza sa vada ceea ce e evident si sub nasul lor si sa caute, in schimb, sensuri undeva “acolo sus”. “Omenirea, nestiutoare in privinta adevarurilor care se afla in strafundurile fiecarei fiinte umane, privea in afara, inainta mereu spre exterior. Ce spera omenirea sa afle in inaintarea ei exterioara era cine anume era responsabil de intreaga creatie si care era sensul intregii creatii”. (pag. 11). Care? Pai noroc de Rumfoord si infundibulul lui, ca doar asa s-a putut descoperi ca omenirea a fost de fapt creata pentru a-i transmite lui Salo, faptura-mecanism de pe Tralfamadore, o piesa de schimb pentru nava lui zburatoare. Asa ca exista “cineva acolo sus” care determina totul acolo, jos, iar “pamintenii se comportau intruna ca si cum in cer s-ar fi aflat un ochi mare, lacom de spectacole”(pag. 263). Rumfoord e doar un intermediar intre sus si jos. El pune la cale o Biserica, a Dumnezeului indiferent, cu care manipuleaza multimea, care se lasa manipulata, hehe, in scopuri nobile. Fiindca a ajuns Rumfoord la concluzia ca omenirea va fi unita doar in fata unui atac extraterestru. Da’ mai intii tre’ sa-si trimita nevasta c-un nataru bogat pe Marte, sa-i intoarca pe Pamint si de acolo sa-i trimita pe Titan (satelitul lui Saturn), loc in care nataraul realizeaza sensul vietii...Nu spun care e de fapt, ca e evident :-)

Si-uite-asa a reusit Vonnegut, cu SF si cu umor (mult umor), sa expuna o filosofie mare intr-o satira sociala care atinge si Biserica si puterea militara, dar si Bursa de Valori. Jur ca e primul antropolog, din aia pe care i-am citit eu, capabil sa se exprime (ceea ce e cel mai greu lucru pentru un atropolog:-)) pe intelesul tuturor. Si asta chiar daca SF-ul e ...hmmm, nu chiar pe intelesul meu. Probabil ca tocmai de aceea m-a cam luat cu somn la unele descrieri, ca cea a aterizarii martienilor la Boca Raton, sau a pasarilor titanice, pure si albastre. Si m-a mai enervat ca a lasat in ceata vreo citeva idei, ca cea a “anarhiei hipnotice” si a modelului facultatii ca un nor, unde nimeni nu se duce. Adica “ori pricepi pe loc ce-nseamna, [...] ori n-are niciun rost sa incerc sa iti explic” (pag. 254) :-) Alminteri, nu pot sa zic decit ca Vonnegut rulz si sa ma rusinez inca o data ca l-am tot ocolit pe motiv ca e sefist!! De fapt rusinea, a-nceput de-aici.

P.S. Il invidiez (si cred ca orice alt interactive designer l-ar invidia) pentru viziunea asta despre Mercur: “Mercur nu are atmosfera, asadar, cintecul pe care-l cinta este simtit doar prin atingere”...pe mine asta chiar m-a atins la corazon!!

Friday, May 23, 2008

Tonka
… era o fata modesta, nu proasta, “dar ceva o impiedica parca sa fie isteata”. Tonka e prescurtarea ceha, de alintare, a numelui Antonia. Tonka este, zic eu, cea mai buna povestire, si cea mai consistenta, din cele trei din “Trei femei” (Paralela 45) de Robert Musil. E povestea unei relatii, nu chiar de dragoste, dintre un tinar austriac de familie buna, si Tonka, fata modesta, ce-i ingrijise bunica. Ceva din felul aspru, insa proaspat, al Tonkai, graiul ei sintetic, neobisnuit, sfiala cu care spunea lucruri despre care nimeni nu-si inchipuia ca Tonka le-ar putea sti, l-au facut pe tinar nu s-o iubeasca, ci doar s-o vrea aproape. “Ii era draga Tonka, fiindca n-o iubea, fiindca ea nu-i misca sufletul, ci i-l spala lunecind peste el ca o apa proaspata” (pag. 89). Au plecat impreuna la Berlin si vreme de citiva ani au trait intr-o intimitate calda, fireasca, paminteana. Pina cind Tonka ramine insarcinata. Mai rau, e bolnava de sifilis. Calendarul arata ca tinarul nu poate fi tatal viitorului copil, iar medicii il asigura ca nu el este cel care si-a imbolnavit iubita. Tonka sustine, la rindul ei, trist si incapatinat, ca n-a mai cunoscut niciun alt barbat. Si de aici apare dilema dintre rational si irational pe care Musil o exploreaza pe-ndelete, c-un realism demn de epoca povestii (1924). Tinarul se ofera cu inima ratiunii si cu mintea, simtirii. In urma experientei se simte, in orice caz, un om mai bun. Insa “asta nu i-a mai fost de niciun ajutor Tonkai” (pag.125).

In “Grigia”, de fapt prima poveste a cartii, se vorbeste despre relatia adultera si mistica a unui geolog cu o taranca din Tyrol: o femeie telurica, simpla, cu nume de vaca insa cu care geologul simte ca ar putea transcende. Are dreptate.

Cealalta poveste, a doua, “Portugheza”, este ambigua si absurda. Este povestea refacerii unei iubiri-dintre o tinara portugheza si sotul ei austriac, batrin si nobil-, prin moartea exemplara a unui pui de pisica, bolnav de riie si pripasit la curtea castelului. O pisica, in care cei doi soti credeau ca se intrupase insusi Dumnezeu. Pe mine povestea asta nu m-a convins!

Ce mi-a placut insa la Musil, e stilul: limpede, curgator, poetic, pe de o parte, si foarte analitic pe de alta. Extrem de eficient pentru a reda aceste trei povesti despre oameni aflati la marginea eu-lui mundan, gata sa-si descopere si o alta dimensiune, spirituala.

Thursday, May 22, 2008

Urbancolizata
La ora 1, postasul a sunat o data. Primisem pachetul cu carti de la Polirom, cel in care se afla Urbancolia (Polirom, 2008) lui Dan Sociu. Am vrut initial doar s-o rasfoiesc dar, dupa prima pagina citita, n-am reusit sa ma mai desprind din delirul controlat pe care Sociu l-a(r fi) creat, intr-o zi de vara, la Bucuresti, intre orele 12 si 18,30. La mine a fost intre orele 13 si 15.30. La sfirsit, am sfirsit urbancolizata!

Inca nu sint sigura dac-am inteles conceptul asta de Urbancolie, insa io-l percep ca pe un soi de melancolie, nu chiar nostalgica, dar care are de-a face cu pierderea sentimentului de “acasa”. “Acasa a disparut incetul cu incetul, dar brutal. Primii pereti – cind a murit tata. Apoi cind am lasat-o pe mama si am plecat. Si ultimii acum, dupa ce a plecat ea”. (pag. 190). Ea, iubita, pe care o asteapta acum “dezbracat, ca poetul ucrainean, cu laptopul fierbinte pe coaie”, boxind in tastatura Urbancolia. Caci pina la urma, Urbancolia e un produs imaginar, un amestec de sinceritate, inocenta (la un nivel initial de 3.000, dar care scade odata cu pierderea virginitatii) si perversitate care evloueaza halucinant, de la un comic irezistibil la o tristete (auto)consolanta. Iar gap-ul asta dintre comic si tristete chiar se simte bine pe la pagina 129.

Nu vreau sa ofer prea multe detalii, insa mi-a placut de savuroasa ce este “punerea la cale” a planului Noma (nu si planul, evident) pe axa Botosani-Hollywood–CIA si asta pentru ca Botosaniul are traditie: Eminescu, de pilda –Mihai, nu Victor-, ala “asa belgut cum pare, de statea de vorba cu copacii” a fost agent secret, iar “Enescu, sa zicem, desi bietul de el nu stia nimic, in vioara lui se mai carau uneori documente”. Nu pot sa nu amintesc si de episodul de “pe cind facuse optaspe” si laba ascetica, fara full-contact, cu chiriasa care, mai tirziu, a fugit in Dubai “ c-un individ, nimeni altul decit...Ali Imran, ala de se asorteaza numai bine cu 007, Derrin :-) Si capitolul obligatoriu cu amintiri din comunism e fain: pozitionarea in nara tovarasului, depunerea salariului la maculatura, pofta niciodata astimparata dupa Costita cu Fasole la Borcan. Ori profilul mamei, surprins la proiectia filmelor rusesti: “ ...ii urmaream, cu coada ochiului, profilul biciuit de lumina si intuneric, alb ca o padure mesteceni, rosu ca un parc leningradean toamna, dezolat ca o halta siberiana”.

Noh, ce sa mai spun decit ca-i multumesc lui Dan Sociu pentru cele doua ore si jumate de urbancolie, pentru trecerea lui Nastase de la prieteni la indezirabili si pentru intrarea Romaniei in UE in 2007!!! :-)

PS Super citatul lui Bruckner de pe coperta!!! Si asta, de la pagina 195 :”Ca in urma cu citeva ore in troleibuz – mai putin asemanarea cu mama...” :-))

Tuesday, May 20, 2008

Magister Ludi la Go
Habar n-aveam de Go ori de goke, goban, hane si alti termeni ai jocului de go, insa prin “Maestrul de go” (Humanitas, 2007), Yasunari Kawabata nu doar ca m-a familiarizat cu ei, dar mi-a oferit si o noua/veche demonstratie despre cit de adinci si fundamentale pot fi diferentele culturale dintre vest si est. Caci daca, pina la urma, am priceput cum se succed pe goban negrele cu albele, cum se face o fuseki urmata de diferite si abile miscari strategice, tot nu-nteleg si pace "utilizarea inutilului", respectul infinit, neconditionat, sclavagist pentr-un meijin (acesta fiind un maestru al jocului, aproap-un geniu) si cu atit mai putin politetea excesiva, impersonala, aproape falsa a japonezilor.

Despre “Maestrul de go”, insusi Kawabta spunea ca ar fi cea mai buna scriere a sa. Bazata pe o serie de relatari jurnalistice de la o reala si istorica partida de go din 1938, romanul lui Kawabata reprezinta, de fapt, o cronica a tranzitiei de la traditionalismul nipon, la eficienta contemporana. Doua repere personificate de Honinbo Shusai meijn, pe de o parte, si outsiderul Otake-7 dan, pe de alta parte. Honinbo, maestrul batrin, pipernicit si suferind reprezinta traditia, serenitatea, armonia, Calea. El are Albele. Otake-7 dan are pe jumatate virsta maestrului, de doua ori greutatea lui si muta negrele. El reprezinta progresul, forta, viclenia, cruzimea (nu lipsita insa de respect) si evident, cistiga. Intre ei se afla ziaristul Uragami, un alter ego al scriitorului, plin de respect si el fata de ambii jucatori, aparent obiectiv si impartial, dar din ale carui relatari razbate o vaga simpatie pentru meijin.

Cum Uragami este doar un amator de go, el recunoaste: “Ca sa pot scrie mai departe cu respectul cuvenit despre o partida pe care eu insumi nu o intelegeam prea bine, imi raminea doar sa-mi manifest in cel mai inalt grad pretuirea fata de cei doi adversari” (pag. 137). Asa ca pretuirea se manifesta prin a le descrie trasaturile, miscarile, vorbele, hainele, pauzele, obiceiurile. Meijinul, de exemplu, desi slab ca un copil subdezvoltat, capata o aura in fata gobanului (tabla de go): devine inalt, impunator c-o privire totusi absenta. Prin comparatie, Otake e masiv (haha, are doar 60 de kilograme), supus, nervos, si ataca in forta, aparent miseleste. El e insa cel care poarta responsabilitatea jocului, caci partida e finala pentru meijingul care se retrage Si chiar daca exista reguli (nou impuse), maestrul are ultimul cuvint. Nimeni nu indrazneste sa-l deranjeze; toata lumea cauta sa-l protejeze, inclusiv Otake. De aici apar faze cel putin ciudate pentru intelegerea europenilor (sau a mea). Meijinul se imbolnaveste, partida se amina cu 3 luni. La reluare, se discuta reducerea pauzelor dintre partide de la 5 zile la 2 zile pentru a-l proteja pe maestru. Desi ar fi putut refuza, Otake se invoieste si meijinul vrea sa joace chiar de-a doua zi. Insa Otake e obosit, copilul ii e bolnav, solicita o aminare ... de o zi. Nimeni, insa, nu-ndrazneste sa-i propuna asa ceva maestrului bolnav. De aceea Otake vrea s-abandoneze; Uragami il convinge ca e o datorie sa continue; Otake se-nvoieste se reia jocul, dar aminat c-o zi; Uragami merge la meijin sa-i propuna aminarea; meijinul accepta rapid, iar Urakami se-ntoarce la Otake si-i spune cele ce urmeaza : “Meijinul e de acord cu aminarea de o zi si cu reluarea jocului poimiine. [...] Deoarece va face o astfel de concesie, poate ca in alta ocazie ii veti face si dumneavoastra una!” ???

Ma rog, chiar si-asa de ne-nteles, cartea e interesanta, macar pentru partida de go!! Despre stilul lui Kawabata nu prea am ce sa spun decit ca e cam plat, cam simplu si cam descriptiv. Mi-a placut la el lansarea asta a subiectului de tranzitie in alb si negru peste care a tesut mult gri...asa, cu grija. Nu mi-a placut in text (si asta ar fi vina editurii) succesiunea obositoare de cuvinte romanesti-japoneze, in care japonezariile sint explicate-ntr-un glosar la sfirsitul cartii. De exemplu, la pag. 190, avem textul: “Albul 130 era un gyakuyose”, urmind ca la pag. 207, sa aflam din glosar ca gyakuyose este un yose in gote, dar care, jucat de adeversar, ar fi sente...s-a-nteles??? :-)
PS. Abia acum realizez de ce se spune despre Haruki Murakami ca parc-ar fi occidental!

Monday, May 19, 2008

Calcanul e ca sushi
Mai acum vreo 6 ani, ma aflam intr-un restaurant japonez din Malmö si asteptam rabdatoare sa fiu initiata in arta de a minca sushi. Inainte de orice alte explicatii despre peste, ghimbir, wasabi si cele doua betisoare, chelnerul-instructor ma avertizeaza: “sushi e ceva care ori iti place, ori nu-ti place”. Ei bine, exact asta spun si eu despre “Calcanul” (Leda, 2007) lui Günter Grass: e o carte pe care ori o iubesti, ori o lasi naibii pe la pagina 20. Mie mi-a placut sushi.

Calcanul” este o lucratura politica ampla si-ncurcata, cu peste 3000 de ani de istorie si revolutii. De revolutii sociale, politice, gastronomice, sexuale si de gender. Scrisa in anii ’70, in plina miscare de emancipare a femeii, “Calcanul” este povestea prabusirii ginecocratiei, a instaurarii dominatiei masculine si a diferitelor proteste feministe, mai mici sau mari, din istoria omenirii. La baza romanului se afla o poveste populara germana-in doua variante-despre calcan (un fel de pestisor de aur), un pescar si nevasta acestuia, Ilsebill. In prima varianta, pescarul este omul bun care prinde pestisorul, dar care, impins de rapacitatea nevestei, ajunge sa-i cerea tot mai multe bogatii. Atunci cind Ilesbill pofteste a lua locul lui Dumnezeu, calcanul isi anuleaza toate darurile facute si-i trimite pe cei doi inapoi, in saracie. Potrivit celei de-a doua variante, femeia ar fi cea care i-ar cere calcanului, la solicitarile repetate ale barbatului ei, lucruri tehnice nemaipomenite care aveau sa fie-nfaptuite. Toate, pina cind pescarul vru sa zboare in jurul Pamintului. La cea de-a doua varianta ar fi renuntat cu buna stiinta fratii Grimm atunci cind au transformat basmul in poveste, caci ar fi fost pacat sa le taie de sub nas barbatilor aspiratiile marete. Asa se face ca, macar de la Fratii Grimm incoace, calcanul reprezinta principiul dominatiei masculine si este acum judecat, la Berlin, de un tribunal al femeilor emancipate, Feminalul. Calcanul este pus sa povesteasca ce s-a-ntimplat cu femeia si barbatul inca de la inceputurile matriarhatului si pina in zilele noastre si sa explice de ce barbatul a ajuns inteligent si femeia la cratita.

Iar calcanul se supune si povesteste, cind inainte, cind inapoi, despre pescar (in 3000 de ani, el avea sa fie si armurier, si navigator, si baiat de casa, si pictor, si scriitor, si conte, si muncitor) si despre nevasta lui, Ilsebill, lasata grea dupa un fel de spata de berbec cu fasole si pere. Iar fiecare luna de sarcina a prezentei Ilsebill se raporteaza la o alta Ilsebill, mai veche, dintr-o alta epoca.

Prima luna este a Avei si a matriarhatului ei. Ava - femeia lider, trimamelara, care a furat focul din cer, a organizat paleoliticul si care s-a lasat ucisa, pirpolita la protap si mincata de ai ei, pentru a-i salva de la moartea prin infometare. Abia dupa aceea a-nceput calcanul sa susure idei la urechile barbatilor, facindu-i pe acestia sa preia puterea. A doua luna apartine arhigoticei Dorothei si a iubirii ei fata de Iisus, acesta fiind mijlocul prin care a ales sa se-mpotriveasca barbatului si casniciei. Abatesa Grasa Grete n-a avut nevoie, in cea de-a treia luna, de niciun mijloc. Felurile ei de mincare piperate si generozitatea carnii i-au asigurat un trai independent si iluminat. “...a fost o femeie iluminata si pe linga asta atit de grasa incit graviditatile ei nici nu mai trageau la cintar” (pag. 255). Luna a patra este a slujnicei Agnes Kurbiella si a golului ei alegoric, cea care si-a-mpartit sincer si corect dragostea si felurile de mincare cind cu pictorul Möller, cind cu poetul Opitz, devenind demonstratie pentru teoria calcanului “despre iubire ca mijloc de a inlatura ginecocratia” (pag. 319). In lun-a cincea, vizionara si statica Amanda Woyke, bucatareasa slugilor, n-a adus doar cartoful in Bavaria, dar supa ei groasa de fecula a deschis o noua perspectiva: cea a alimentarii rationale, egalitare, protomaoiste. Luna a sasea este luna sperantei sau a lui Sophie Rotzoll care, cu bureti si scrisori, l-a asteptat o viata pe iubitul Fritz sa iasa de la inchisoare. In lun-a saptea, Lenna Stubbe a incasat stoic batai de la doi barbati dar a si trecut la actiune, scriind o carte de bucate proletara, lucrare nepublicata dar care avea sa-l determine pe calcan sa reconsidere cauza feminina. Luna a opta este luna imaturitatii, a grabei cu care Sybille Miehlau s-a facut barbata. Abia in luna a noua, Maria Kuczora fu aleasa calcanului. De-acum el femeii, lui Ilsebill, avea sa-i vorbeasca la ureche!

Si abia pe la pagina 623, printre tristeti si ironii nediscriminatorii, aflam ingrijoarea lui Grass, putin emfatica, insa reala: “Epoca noastra este marcata de tendintele de emancipare feminina. Femeile, asa se spune, s-au politizat. Ele se organizeaza. Isi dau aere combative si nu permit sa fie intrerupte atunci cind iau cuvintul. Inregistreaza deja succese partiale. Dar – ma intreb ingrijorat – revendicarea egalitatii sociale va duce oare si la infringerea canonului etic masculin? Nu cumva egalitatea in drepturi a sexelor va avea ca urmare doar potentarea poftei masculine de putere?

Si cum Günter Grass este Günter Grass, din Calcan nu puteau lipsi feluri neoase de mincare: ficat de cod inabusit, tocanita de iepure piperata, sturzi inveliti in felii de slanina si umpluti cu boabe de ienupar, purcei de lapte umpluti cu conopida, mere si stafide (fara economie de piper), inima de vita umpluta cu prune uscate in sos de bere, cartofi fierti in coaja cu chimen si brinza de vaci. (Ne)asteptat e insa, ca dupa astfel de mincaruri urmeaza si digestia: sint de neocolit, asadar, pasaje despre coproscopie si copromancie asupra carora nu vreau sa insist, desi unele sint chiar frumoase (ca de pilda cel despre scaunul Dorotheei, “scaun arhigotic de penitenta, intotdeauna uscat si de o paloare metafizica”) . In plus, printre multe alte poeme despre dragoste, suferinta si mincare, in Calcanul exista si unul despre cacat: “Golit si insigurat”.

Deci asta-i Günter Grass! Inteligent, acid, creativ, ironic, franc, bolovanos. Si-asa cum spuneam, Calcanul e o carte grea, pour les connaisseurs. O recomand cu caldura, insa in nici un caz ca hors d’oeuvre :-)

Tuesday, May 13, 2008

Diavolul cititor

Evident ca n-am rezistat ispitei de-a afla si a citi povestea lui Hamilkar Schaß, scrisa de Siegfried Lenz, poveste al carei inceput e unul dintre cele mai frumoase ale literaturii germane. (“Der Leseteufel” inseamna de fapt cititor impatimit, insa cum din text se spune ca patima e diavoleasca iar puterea acestuia magica, am ales traducerea de mai sus )

Mai intii, despre Siegfried Lenz: nu stiam despre el decit ca a facut parte, alaturi de Heinrich Böll, Günter Grass si altii mai putin celebri, din Grupul 47 al scriitorilor germani decisi sa repuna in drepturi, dupa cel de-al doilea razboi mondial, literatura germana deformata de nazism. Am aflat ca cea mai buna carte a lui este “Lectia Germana” – una dintre cele o mie una carti you must read before you die, iar ca “Diavolul cititor” a fost publicata in colectia de “Povestiri mazurice. Atit de tandru, Suleyken”. Suleyken este orasul natal al lui Lenz, din Prusia Orientala, oras aflat in provincia Mazuria-aceasta fiind echivalentul Kasubiei lui Grass. Am mai aflat ca povestirile/povestile mazurice au fost scrise de Lenz pentru sotia sa in ideea de o familiariza poetic-fabulos cu tarimul lui natal.

Diavolul cititor” (cei care stiu ceva germana, pot gasi povestea aici) e o fabula fermecatoare despre puterea magica, diavoleasca a cititului. Hamilkar Schaß, bunicul, ramine in amintirea povestitorului drept eroul care, prin pasiunea lui de a citi, l-a alungat neasteptat pe groaznicul Wawrila si armata lui de neoprit. Hamilkar Schaß invatase fara niciun ajutor sa citeasca, iar si iar, doua lucruri: un calendar vechi cu retete de Craciun mazuresti si jurnalul unui crescator de catiri, pe care acesta il pierduse prin trecerea lui prin Suleyken. Literele scrise, urmarite de aratatorul sau imens, il faceau pe Hamilkar sa descopere fericirea, iar atunci cind a gasit ceva nou de citit, maestrul nu a mai auzit nimic si s-a lasat prada extazului.

Povestioara e fermecatoare nu doar prin morala, dar si prin stil. Mi-e greu sa redau prospetimea frazelor lui Lenz (ca sa nu mai spun ca am gasit un cuvint pe care nu l-am dibuit si pace: Dreibastigkeiten, care mie imi suna doar a ceva triplu-nfasurat), insa incerc sa traduc aici, putin din inceputul care mi-a placut si mie :-)

Hamilkar Schaß, bunicul meu, un maestru, sa-i spunem, tocmai invatase acum 71 de ani sa citeasca, atunci cind lucrurile au luat-o ranza. Prin lucruri, se intelege marsul generalului Wawrila care, pornind din mlastinile Rokitno, de la Sengen, loc pe care-l jefuise, isi intindea acum miinile spre Masuria, mai precis spre Suleyken. Se apropiase, lua-l-ar dracul, atit de tare, incit in oras se puteau simti aburi de rachiu, caci Wawrila si soldatii lui erau beti.

...sau descrierea lui Adolf Abromeit:

Pe cind [Hamilkar Schaß] citea in felul acesta [cu degetul, calendarul mazurian], aparu o aratare subtire cu numele de Adolf Abromeit care intreaga lui viata nu mai aratase lumii altceva decit doua urechi mari si roz.
Eu mi-am comandat lectiile germane ..in engleza, caci , din pacate, germana mea e cam prafuita(merge pentru o pagina, doua acolo; dar doar atit).

Thursday, May 08, 2008

Cel mai frumos incipit ...
Acum citesc o carte care incepe asa: “Ilsebill a mai adaugat sare”. Cartea in discutie este “Calcanul” lui Günter Grass (Leda, 2007), iar propozitia citata si-a adjudecat, anul trecut, premiul pentru “cel mai bun incipit al literaturii germane”. Din mai si pina in septembrie 2007, cititorii de limba germana au avut sansa de a trimite, unui juriu format din 6 membri (critic literar, presedintele Institutului Goethe, doi scriitori, un prezentator de televiziune si antrenorul unei echipe de handbal), preferintele pentru cea mai frumoasa propozitie cu care incepe un roman sau o povestire in limba germana. Juriul a fost impresionat de eseul austriacului Lukas Mayrhofer, autorul unei pledoarii convingatoare pentru “Ilsebill a mai adaugat sare”. Scriitorul Thomas Brussing, membru al juriului, declara pro-Calcan: “ Cu prima lovitura, jocul incepe. Prima propozitie este promisiunea unui miros, a unui joc al cuburilor de supa, un presentiment al supei gatite” .

Locul secund in aceasta competitie i-a revenit lui Kafka, prin a lui “Metamorfoza”: “Într-o buna dimineaţa, cind Gregor Samsa se trezi in patul lui, dupa o noapte de vise zbuciu­mate, se pomeni metamorfozat într-o ginganie inspaimintatoare”.

Locul al treilea i-a fost atribuit inceputului de poveste a lui Siegfried Lenz, “Diavolul cititor”: “Bunicul meu, maestrul -sa spunem- Hamilkar Schaß, tocmai invata, acum 71 de ani, sa citeasca, cind lucrurile au luat-o razna” (asta e licenta de traducere :-))

Din cite inteleg, aceeasi competitie s-a desfusurat in 60 de tari, printre care – se spune – Georgia, Brazilia si Peru.

Habar n-am daca Romania are, a avut sau va avea o astfel de competitie, insa inventez eu una, putin diferita. Care este cel mai frumos incipit al lecturilor avute? O provoc pe luciat fiindca stiu ca ea-i organizata :-)

In ceea ce ma priveste, am o obsesie mai veche cu “Infernul tandretei” de Alain Bosquet – “Mama, ai murit si ma simt usurat”, plus inceputul “Piticul”-ui de Pär Lagerkvist: “Am douzeci si sase de degete inaltime, sint bine dezvoltat, bine proportionat, doar capul e ceva prea mare”. Locul III e in pending :-)
Sursa: Die Welt

Thursday, May 01, 2008

Yes, this is a Man
Am terminat de vreo citeva zile cartea “If this is a Man?” (Vintage, 1996) a lui Primo Levi si nu pot decit sa repet ceea ce s-a mai scris despre ea: ca este o reflectie lucida asupra conditiei umane, in conditii inumane. Un studiu antropologic, etnografic in lagarul Buna (aflat la mica distanta de teribilul Auschwitz) unde Levi a fost deportat in 1943. Din cei 650 de evrei italieni trimisi atunci la Auschwitz, doar 125 au ajuns in lagarele de munca...restul la crematoriu. Din cei 125 inchisi la Buna si Birkenau, doar trei au spravietuit razboiului; printrei ei si Primo Levi.

If this is a Man” este o carte document in care emotia e retinuta (desi descrierile lagarului sint terifinate), iar reflectia e cit se poate de obiectiva. Este o carte despre demnitatea umana care poate fi demolata sau pastrata in conditii extreme. Fiindca, pina la urma, acesta a fost secretul (alaturi de noroc) al supravieturii lui Levi; a ramas OM.

If this is a Man” prezinta o crima si mai mare decit cea a exterminarii; a dezumanizarii. Detinutilor li se iau libertatea, hainele, parul, numele, sentimentele, gindurile. In lumea ambigua a lagarului, emotiile dispar, timpul exista doar in doze limitate, foamea devine o prezenta cronica, ratiile de supa lunga si piine uscata sint valuta forte, iar furtul este o conditie a supravietuirii. Lagarul isi imparte “locuitorii” in inecati si salvati iar dihotomiile bine-rau, dreptate-nedreptate sint redefinite. “How much of our ordinary moral world could survive on this side of the barbed wire?” (pag.92), isi intreaba Levi cititorii. Chiar si fericirea si nefericirea capata cu totul alte intelesuri: “And this is the reason why so often in free life one hears it said that man is never content. In fact is not a question of human incapacity for a state of absolute happiness, but of an ever-insufficient knowledge of the complex nature of the state of unhappiness” (pag.79).

In “If this is a Man” nu exista, sau cel putin eu n-am remarcat, nicio urma de apriga incriminare, de ura impotriva celor care au pus la cale tot mecanismul dezumanizarii. Ba aproape dimpotriva; nemtii sint prezentati ca niste indivizi civilizati, organizati, capabili sa-si trimita victimele, in mod politicos, la moarte. Barbariile sint lasate pe seama detinutilor arieni, sefi de grupa sau baraca. Si abia dupa fuga nemtilor, in asteptarea rusilor eliberatori, viata in lagar, sau ceea ce-a mai ramas din el, devine cu adevarat inumana.

In editia pe care am citit-o, “If this is a Man” este urmata de “The Truce”, in care Levi povesteste calatoria lunga si anevoioasa pe care el si alti detinuti de la Auschwitz au facut-o inapoi spre casa, la Torino. Traseul e cel putin ciudat, fiindca o ia spre Nord, prin Ucraina, apoi spre sud in Romania si abia apoi spre Vest. In prefata se recomanda ca cele doua carti (aparute la 5 ani diferenta) sa fie citite impreuna pentru a intelege mai bine de ce “If this a Man” este o carte despre cadere, iar “The Truce” despre renastere, despre ridicarea din iad. Ei bine, eu nu mai pot citi acum “The Truce”. Poate altadata!