Infundibul cronosinclastic
“Crono (kro-no) inseamna timp. Sinclastic (sin-clastic) inseamna curbat in acelasi sens in toate directiile, precum coaja unei portocale. Infundibulum (in-fun-di-bu-lum) este un cuvint in limba latina, prin care romanii de pe vremea lui Iuliu Cezar desemnau o plinie. Daca nu stii ce-i aia o pilnie, roag-o pe mamica ta sa-ti arate”.

Asa explica, in Sirenele de pe Titan (Humanitas, 2007), Kurt Vonnegut ce e ala un infundibul cronosinclastic. Mii de astfel de infundibule s-ar gasi prin ditamai Sistemul Solar, iar magnatul Rumfoord si ciinele lui, Kazak, au avut ghinionul sa treaca printr-unul necartografiat, aflat la vreo doua zile departare de Marte. Rezultatul unui astfel de pasaj nefericit e ca cei doi s-au transformat in cimpuri de particule energetice si doar o data la 59 de zile, cind planetele intersecteaza fluxul lor de particule, se mai pot rematerializa. Atunci Kazak musca, iar Rumfoord prevesteste viitorul. SF, nu??? Ei bine da...si nu :-)

Nu, fiindca prin infundibulul cronosinclastic, Vonnegut isi lanseaza reflectia satirica despre sensul vietii, despre incapatinarea cu care pamintenii refuza sa vada ceea ce e evident si sub nasul lor si sa caute, in schimb, sensuri undeva “acolo sus”. “Omenirea, nestiutoare in privinta adevarurilor care se afla in strafundurile fiecarei fiinte umane, privea in afara, inainta mereu spre exterior. Ce spera omenirea sa afle in inaintarea ei exterioara era cine anume era responsabil de intreaga creatie si care era sensul intregii creatii”. (pag. 11). Care? Pai noroc de Rumfoord si infundibulul lui, ca doar asa s-a putut descoperi ca omenirea a fost de fapt creata pentru a-i transmite lui Salo, faptura-mecanism de pe Tralfamadore, o piesa de schimb pentru nava lui zburatoare. Asa ca exista “cineva acolo sus” care determina totul acolo, jos, iar “pamintenii se comportau intruna ca si cum in cer s-ar fi aflat un ochi mare, lacom de spectacole”(pag. 263). Rumfoord e doar un intermediar intre sus si jos. El pune la cale o Biserica, a Dumnezeului indiferent, cu care manipuleaza multimea, care se lasa manipulata, hehe, in scopuri nobile. Fiindca a ajuns Rumfoord la concluzia ca omenirea va fi unita doar in fata unui atac extraterestru. Da’ mai intii tre’ sa-si trimita nevasta c-un nataru bogat pe Marte, sa-i intoarca pe Pamint si de acolo sa-i trimita pe Titan (satelitul lui Saturn), loc in care nataraul realizeaza sensul vietii...Nu spun care e de fapt, ca e evident :-)

Si-uite-asa a reusit Vonnegut, cu SF si cu umor (mult umor), sa expuna o filosofie mare intr-o satira sociala care atinge si Biserica si puterea militara, dar si Bursa de Valori. Jur ca e primul antropolog, din aia pe care i-am citit eu, capabil sa se exprime (ceea ce e cel mai greu lucru pentru un atropolog:-)) pe intelesul tuturor. Si asta chiar daca SF-ul e ...hmmm, nu chiar pe intelesul meu. Probabil ca tocmai de aceea m-a cam luat cu somn la unele descrieri, ca cea a aterizarii martienilor la Boca Raton, sau a pasarilor titanice, pure si albastre. Si m-a mai enervat ca a lasat in ceata vreo citeva idei, ca cea a “anarhiei hipnotice” si a modelului facultatii ca un nor, unde nimeni nu se duce. Adica “ori pricepi pe loc ce-nseamna, [...] ori n-are niciun rost sa incerc sa iti explic” (pag. 254) :-) Alminteri, nu pot sa zic decit ca Vonnegut rulz si sa ma rusinez inca o data ca l-am tot ocolit pe motiv ca e sefist!! De fapt rusinea, a-nceput de-aici.

P.S. Il invidiez (si cred ca orice alt interactive designer l-ar invidia) pentru viziunea asta despre Mercur: “Mercur nu are atmosfera, asadar, cintecul pe care-l cinta este simtit doar prin atingere”...pe mine asta chiar m-a atins la corazon!!