Tuesday, May 20, 2008

Magister Ludi la Go
Habar n-aveam de Go ori de goke, goban, hane si alti termeni ai jocului de go, insa prin “Maestrul de go” (Humanitas, 2007), Yasunari Kawabata nu doar ca m-a familiarizat cu ei, dar mi-a oferit si o noua/veche demonstratie despre cit de adinci si fundamentale pot fi diferentele culturale dintre vest si est. Caci daca, pina la urma, am priceput cum se succed pe goban negrele cu albele, cum se face o fuseki urmata de diferite si abile miscari strategice, tot nu-nteleg si pace "utilizarea inutilului", respectul infinit, neconditionat, sclavagist pentr-un meijin (acesta fiind un maestru al jocului, aproap-un geniu) si cu atit mai putin politetea excesiva, impersonala, aproape falsa a japonezilor.

Despre “Maestrul de go”, insusi Kawabta spunea ca ar fi cea mai buna scriere a sa. Bazata pe o serie de relatari jurnalistice de la o reala si istorica partida de go din 1938, romanul lui Kawabata reprezinta, de fapt, o cronica a tranzitiei de la traditionalismul nipon, la eficienta contemporana. Doua repere personificate de Honinbo Shusai meijn, pe de o parte, si outsiderul Otake-7 dan, pe de alta parte. Honinbo, maestrul batrin, pipernicit si suferind reprezinta traditia, serenitatea, armonia, Calea. El are Albele. Otake-7 dan are pe jumatate virsta maestrului, de doua ori greutatea lui si muta negrele. El reprezinta progresul, forta, viclenia, cruzimea (nu lipsita insa de respect) si evident, cistiga. Intre ei se afla ziaristul Uragami, un alter ego al scriitorului, plin de respect si el fata de ambii jucatori, aparent obiectiv si impartial, dar din ale carui relatari razbate o vaga simpatie pentru meijin.

Cum Uragami este doar un amator de go, el recunoaste: “Ca sa pot scrie mai departe cu respectul cuvenit despre o partida pe care eu insumi nu o intelegeam prea bine, imi raminea doar sa-mi manifest in cel mai inalt grad pretuirea fata de cei doi adversari” (pag. 137). Asa ca pretuirea se manifesta prin a le descrie trasaturile, miscarile, vorbele, hainele, pauzele, obiceiurile. Meijinul, de exemplu, desi slab ca un copil subdezvoltat, capata o aura in fata gobanului (tabla de go): devine inalt, impunator c-o privire totusi absenta. Prin comparatie, Otake e masiv (haha, are doar 60 de kilograme), supus, nervos, si ataca in forta, aparent miseleste. El e insa cel care poarta responsabilitatea jocului, caci partida e finala pentru meijingul care se retrage Si chiar daca exista reguli (nou impuse), maestrul are ultimul cuvint. Nimeni nu indrazneste sa-l deranjeze; toata lumea cauta sa-l protejeze, inclusiv Otake. De aici apar faze cel putin ciudate pentru intelegerea europenilor (sau a mea). Meijinul se imbolnaveste, partida se amina cu 3 luni. La reluare, se discuta reducerea pauzelor dintre partide de la 5 zile la 2 zile pentru a-l proteja pe maestru. Desi ar fi putut refuza, Otake se invoieste si meijinul vrea sa joace chiar de-a doua zi. Insa Otake e obosit, copilul ii e bolnav, solicita o aminare ... de o zi. Nimeni, insa, nu-ndrazneste sa-i propuna asa ceva maestrului bolnav. De aceea Otake vrea s-abandoneze; Uragami il convinge ca e o datorie sa continue; Otake se-nvoieste se reia jocul, dar aminat c-o zi; Uragami merge la meijin sa-i propuna aminarea; meijinul accepta rapid, iar Urakami se-ntoarce la Otake si-i spune cele ce urmeaza : “Meijinul e de acord cu aminarea de o zi si cu reluarea jocului poimiine. [...] Deoarece va face o astfel de concesie, poate ca in alta ocazie ii veti face si dumneavoastra una!” ???

Ma rog, chiar si-asa de ne-nteles, cartea e interesanta, macar pentru partida de go!! Despre stilul lui Kawabata nu prea am ce sa spun decit ca e cam plat, cam simplu si cam descriptiv. Mi-a placut la el lansarea asta a subiectului de tranzitie in alb si negru peste care a tesut mult gri...asa, cu grija. Nu mi-a placut in text (si asta ar fi vina editurii) succesiunea obositoare de cuvinte romanesti-japoneze, in care japonezariile sint explicate-ntr-un glosar la sfirsitul cartii. De exemplu, la pag. 190, avem textul: “Albul 130 era un gyakuyose”, urmind ca la pag. 207, sa aflam din glosar ca gyakuyose este un yose in gote, dar care, jucat de adeversar, ar fi sente...s-a-nteles??? :-)
PS. Abia acum realizez de ce se spune despre Haruki Murakami ca parc-ar fi occidental!

14 comments:

Anonymous said...

Am citit doar O mie de cocori dar nu m-a impresionat prea mult. Mi se pare corect ceea ce ai spus despre stilul lui, cam plat. Nu se compara cu Yukio Mishima, cred eu. Haruki Murakami este japonez numai cu numele, intr-adevar.

anda grarup said...

Mi-am mai cumparat de el "Frumoasele adormite", insa acum chiar nu mai am chef sa o citesc. Si jur ca e primul japonez care ...hmm...ma plictiseste :)

Anonymous said...

ah, ura, hahaha, gata, nu ma mai simt asa de aiurea ca n-am terminat-o :))))

"gyakuyose este un yose in gote, dar care, jucat de adeversar, ar fi sente" - daaaaaaa, siiiiiiiiiguuuuuuur ca s-a inteles! tot!

Anonymous said...

si otake masiv la 60 kg! ce oameni, japonezii astia! da' celalalt avea jumatate din greutatea lui??? adica avea 30 kg???
de ce doamne iarta-ma nu maninca si astia o fripturica buna, cu cartofi prajiti si pe urma placinta cu inghetata, sa se mai intremeze un pic?
apropo de postul precedent: eu n-am mincat niciodata sushi si oricit as vrea eu sa slabesc parca mi se face asa un pic greata la gindul unui fel de mincare pt mini-oameni ca japonezii! (glumesc, oarecum)deloc nu-mi inspira incredere bucataria asta a lor, mi se pare de extraterestri

anda grarup said...

@lucia, loool. Da meijinul avea 30 de kile, asta la 1,51 inaltime. Ce-i drept, ajunsese si la 1,52 in floarea virstei, dar dupa ce-a imbatrinit, s-a scurtat la loc :)))
Si sushi e fain, ar trebui sa-l incerci odata; insa bine facut, nu la kituri de-astea de alimentara. Si baizauei, oare aia de la sumo ce-or minca??

pantacruel said...

vad ca atat de laudata literatura si cultura japoneza nu prea este gustata pe meleagurile noastre. imi fac si eu carnet de membru si intru in randurile voastre, la fel de dezamagit de samuraii astia.

baizauei, vorba andei,
e greu sa iti imaginezi un japonez de 30 de kile in kimono cand vederea ne este obturata de grasuni lupatori de sumo.
si zici ca e bun sushi? pai sa vedem... :)

Anonymous said...

mda, incep sa inteleg de ce le place lor sumo, daca li se pare banal sa ai 1,51 si treij de kile... pina acuma nu ma gindisem

Anonymous said...

Si eu am aceeasi impresie in ce priveste diferentele culturale intre cultura asiaticilor si lumea vesticilor; partea cea mai neplacuta este insa ca ei vor, din cate imi dau seama, sa ii imite pe occidentali, sa fie mai putin ciudati pentru ei, dar pierd exact ce au mai de pret.
Cele doua personaje ale cartii par a simboliza si aceste aspecte - Occidentul suplu, viclean si Orientul traditional, greoi, dar mai temeinic.

anda grarup said...

@camir, hehe, in prefata cartii, traducatorul le zice exact pe dos. Ca japonezii preiau valori occidentale, dar le adapteaza la valorile lor traditionale. Deci n-ar fi vorba de imitatie, ci mai degraba de asimilare. Acum nu stiu daca asa o fi, insa poate de aici apar ciudateniile astea de receptare (si din partea noastra si dintr-a lor) :-)

Anonymous said...

Am vazut in librarii cartea asta, dar nu m-a tentat. In schimb am cumparat tot de el, "Vuietul muntelui" (Humanitas, cartea de pe noptiera), care mi-a placut destul de mult. Mi-am mai cumparat de el "O mie de cocori". Sa vedem.
raluca

anda grarup said...

Raluca, am si eu cumparata si necitita "O mie de cocori", insa-acum te las pe tine sa vii prima cu impresii :)

Anonymous said...

ok, sper sa nu te fac sa astepti prea mult. deocamdata am in brate "The names" de Don Delillo si "A tale of love and darkness" de Amos Oz.

raluca said...

cind m-am apucat de Kawabata, cautam ceva mai "japonez" decit Haruki Murakami (stiu ca e comercial, insa am o feblete pentru povesti cu pisici vorbitoare:-)) Si am fost rasplatita cu virf si indesat. "Vuietul muntelui" l-am luat de la Humanitas si ,dintre cele 3 romane pe care le-am citit (alaturi de "Tara zapezilor" si "O mie de cocori"), mi s-a parut cel mai accesibil, in sensul ca motivatia personajelor si tema romanului (batrinetea, apropierea mortii, viata cotidiana a unei familii taditionale japoneze) sunt intelligibile. Nu acelasi lucru pot sa-l spun despre "Tara zapezilor" care mi s-a parut cel mai obscur dintre cele 3. Are in schimb un final super fain: "Il fit un pas pour se reprendre et, à l'instant qu'il se penchait en arrière, la Voie lactée, dans une sorte de rugissement formidable, se coula en lui". Aventurile sentimentale si extraconjugale ale unui tinar al carui singur merit e pasiunea lui pentru dansul occidental m-au lasat indiferenta. Tipul asta de educatie sentimentala mi s-a parut mult mai reusit descrisa in romanul lui Natsume Soseki "A l'équinoxe et au-delà". In fine, cocorii graviteaza in jurul ceremoniei ceaiului si a unor povesti de dragoste nefericite. Mi-a placut mai mult decit "Tara zapezilor" dar mai putin decit "Vuietul muntelui". Cred ca din cauza personajelor masculine: tineri indecisi, indolenti, ale caror motivatii mi-au scapat pe alocuri.
ei, nu mi-a luat decit 3 luni ca sa-mi onorez promisiunea:-))

anda grarup said...

Trei luni, dar cu impresii comparate, ceea ce nu-i de ici de colo :)

Si ca tot veni momentul, ma confesez si eu ca din Copilul ars, n-am reusit sa citesc decit jumatate!! A trebuit sa returnez cartea la biblioteca (n-o puteam prelungi) iar, acum, am rezervat-o din nou :))