Sunday, November 22, 2009

Politica si arta
An Artist of the Floating World” a lui Kazuo Ishiguro e genul acela de carte la care incepi sa te gindesti abia dupa ce o inchizi. Lectura ei iti ofera momente de frumusete, calm si serenitate, insa odata ce-ai pus cartea deoparte, incepe furtuna. Gindurile se aduna, morala e pusa la-ncercare, iar conditia artistului intr-o lume trecatoare devine iarasi subiect de meditatie. Artistul – asa cum e perceput de lumea in miscare vs. artistul – care isi angajeaza arta.

Subiectul lui Ishiguro e batrinul pictor Masuji Ono care, la sfirsitul anilor '40, e fortat de imprejurari sa reflecteze asupra faimei sale. Fortat e cuvintul cel mai potrivit, fiindca Masuji Ono pare a actiona din punct de vedere artistic si uman emotiv, impulsiv, irational, determinat de lumea exterioara. Emotiv si implusiv - atunci cind isi aliniaza lucrarile din tinerete propagandei imperialiste si nationaliste a Japoniei, depasind cu mult granita creatiei estetice recomandate de mentorul sau. Impulsiv si irational - atunci cind isi denunta studentul pentru activitati subversive. Picturile lui si actiunile lui ii aduc celebritate si respect. Faima de artist, mai intii onorabil si abia apoi talentat, ii aduce beneficii pe care le accepta cu aceeasi naturalete si usurinta cu care isi angajeaza arta.

Insa lumea se misca. Razboiul se sfirseste, americanii vin sa schimbe locul si mentalitatile. Masuji Ono accepta schimbarile tacit, fara rezistenta. E preocupat acum sa-si refaca vila partial distrusa de bombardamente si sa continue negocierile pentru casatoria fiicei lui mezine. Negocieri care, cu un an in urma, esuasera cu un alt candidat, a carui retragere fusese acceptata fara probleme. Insa problemele si intrebarile sint ridicate acum de fiica lui cea mare care-i sugereaza lui Ono ca el si faima lui trecuta ar fi cauza esecului anterior.

Si de aici incepe un fel de rememorare a vietii de artist. Obiectiva, contemplativa si departe de ceea ce s-ar putea numi proces de constiinta. Masuji Ono se portretizeaza fara implicare, isi accepta pasiv trecutul, e nevoit sa vada prezentul in care faima lui decade, in care colegii artisti il evita, in care nimeni nu-i mai cere opinia, in care vechile valori sint inlocuite de altele noi, in care zgiriie norii corporatiilor iau locul traditionalelor cladiri, in care loasir-ul cu bautura si gheise e pe moarte, in care cei care fusesera ca el odata se sinucid pentru a-si spala onoarea. Ono este, poate pentru prima data in viata, rational, dar ramine la fel de lipsit de convingere. Are ceva de spus impotriva abandonarii vechiului stil de viata, dar se exprima fara vigoare. In plus nici nu este stilul sinucigas: asa ca, viata merge mai departe.

Mai intii mi s-a parut ciudata ideea lui Ishiguro de-a-l lasa pe Ono in deriva; insa mai apoi, mi s-a parut potrivita ca final de carte. Fiindca Ishiguro lasa deschisa dilema artistului si a operei lui. Trebuie arta sa fie doar emotie si estetism? Poti face arta doar de dragul artei? Poti crea atunci cind nu crezi in nimic?

PS Recomand cartea asta mai ales Degeticai, cu care, nu demult, am avut o discutie despre arta si despre tezism in arta :))
PPS Inchisul cartii e doar o figura de stil, caci am ascultat
audio-book-ul.

Thursday, November 12, 2009

O lume pentru Julius
Ce mi-a placut mai mult si mai mult la romanul asta (“O lume pentru Julius” – Polirom, 2006) e stilul: original si captivant, cu un limbaj aparent naiv, insa plin de ironie. Cu arma asta grea, peruvianul Alfredo Bryce Echenique reuseste sa zugraveasca o lume speciala, plina de contraste si sa construiasca personaje puternice, remarcabile.

Lumea lui Echenique pentru Julius e formata de fapt din alte doua lumi: una a bogatilor gaunosi, egoisti, plini de ifose si bani (muulti, muulti bani) si alta a servitorilor neinstruiti, docili, saraci, insa cu mult mai umani. O lume in care Julius, baietelul milionar, urecheat, firav, sensibil si inteligent, creste, se formeaza. O lume pe care o priveste, incercind sa o inteleaga; o lume rupta-n doua, fiecare jumatate bine distilata si izolata intre cei patru pereti ai palatului, ai hotelului si iar ai palatului cel nou. Iar Julius, pentru care amintirea surorii moarte e inca vie, penduleaza intre cele doua jumatati de lume, trece cu inocenta si gratie, de mii de ori, prin usa care desparte aripa stapinilor de cea a servitorilor.

Si Julius observa si descrie ceea ce vede: naiv, dar sincer, si cu mult umor. O vede pe mamica lui iubita, Susan cea fermecatoare, care-l iubeste si ea, dar care e teribil de zapacita, lipsita de initiativa, frivola, iresponsabila si iremediabil indragostita de sotul ei de-al doilea. Il vede pe “unchiul” Juan Lucas, casatorit cu mamica, un magnat chipes si monden, egoist si crud, un om cu idei “sanatoase” despre educatie si despre cum se face avere; un om care totusi, in felul lui, are grija de mamica si de copiii ei. Ii vede si pe cei doi frati mai mari, egoisti si ei, razgiiati, obraznici, adevarate lipitori sociale. Il vede si pe unchiul Lastarria, care tot da si da din coate incercind sa fie acceptat de lumea lui Juan Lucas; o vede si pe sotia lui cea sluta, Susanna cea bisericoasa si cu prejudecati. Ii vede pe toti acei darlings ai mamei, prieteni de familie la fel de bogati, ipocriti si nepasatori.

Julius il vede insa si pe Carlos, soferul care de negru ce e, intotdeauna e cu un cap deasupra indienilor coboriti din munte. O vede pe biata Arminda, cea mai buna calcatoreasa a camasilor de matase ale lui Juan Lucas, batrina bolnava, singura care si-a amintit de ziua lui. Le vede pe Nilda, cea cu povestile ei de groaza, si pe impetuoasa Tantoasa; o vede si n-o uita mai ales pe Vilma, guvernanta tinara si frumoasa, data afara dupa ce nemernicul de Santiago s-a dat la ea. Si tot din cauza Vilmei, lumea lui Julius -asa cum a inteles-o el pina la 11 ani- se destrama. In locul ei, ramine un gol mare, adinc, intunecos.

O lume pentru Julius” e, inainte de toate, o satira, o critica a high-classului peruan caracterizat prin excese, snobism si cruzime. E, mai apoi, un bildungsroman intr-o lume puternic divizata, in care rasismul si violenta sint o prezenta ubicuua. E, fara nici o indoiala (sint total de acord cu maestrul Márquez :)), unul dintre cele mai bune romane ale literaturii sud-americane. Pacat ca de Echenique s-a auzit atit de putin!

Tuesday, November 03, 2009

Ménage à trois
Ca nu l-a iubit pe Freud, Nabokov nu s-a sfiit niciodata s-o spuna. Direct sau indirect, in mai toate romanele sale, gasim referiri la adresa sarlatanul vienez. Insa “Rege, dama, valet” (Polirom, 2009) este o carte chiar in intregime dedicata lui Freud si urmasilor lui hotariti :)) E o caricatura, o tragi-comedie a un triunghi amoros (sot-sotie-nepot), construita cu eleganta, umor si cruzime. O carte fara pretentii metafizice; e mai degraba o joaca a lui Nabokov cu personajele, un exercitiu de creativitate cu situatiile si limbajul.

Avem asa o mina:
Regele - Kurt Dreyer, un businessman prosper, preocupat de sport si inovatii. E batriior, insa robust, are o gura mare si spurcata, un simt al umorului contagios si o atitudine relaxata fata de bani si viata. Desi calca pe-alaturi, isi iubeste sotia; si-o iubeste cu atit mai mult, cu cit ea devine, pe zi ce trece, mai rece si mai artagoasa.

Dama – Martha Dreyer, un fel de doamna Bovary. E frumoasa si senzuala, insa incredibil de vulgara si cruda. Se plictiseste ingrozitor, ii e lehamite de viata burgheza pe care a ales-o, de casa pe care a ales-o, de mobila pe care a ales-o, de sotul pe care l-a ales. Acum il alege pe Franz-nepotul, drept iubit.

Valetul – Franz, nepotul sarantoc al lui Dreyer. Vine la Berlin ca sa lucreze in magazinul unchiului. E crud la minte si la trup, e miop si a cazut rapid si iremediabil in bratele voluptoase ale Marthei. E sclavul ei.

Iar Martha, plictisita de sot si de escapadele periculoase in camera lui Franz, vrea totul. Dreyer e victima...aparenta, desigur. Fiindca Nabokov, cu o cruzime pe masura Marthei, il face din victima, calau. Iar acesta nici macar nu stie :)

Nabokov, asa cum spuneam, se joaca pur si simplu cu cele trei personaje. Le pune in situatii ridicole, de un comic irezistibil, cu asa o maiestrie, ca stie exact cind sa se opreasca inainte de penibil. Am ris cu lacrimi la vreo doua faze: cea a vizitei lui Franz, care fara ochelari abia putea distinge o umbrela de-un copac si la faza in care Dreyer, catelul Tom si iubitul Franz erau cit pe ce sa dea buzna peste Martha, in camera lui Franz :))

Dialogurile sint delicioase, iar stilul ironic-virtuos, as usual :) Si veronica iar s-a descurcat de minune cu traducerea si cu jocurile buclucase de cuvinte.