Wednesday, May 19, 2010

Trecutul ca o ipoteca
Pina la ”Carte de identitate” (Leda, 2008) nu auzisem inca de Juan Goytisolo; insa odata cu acest roman, primul dintr-un Triptic al raului, l-am descoperit nu doar pe cel mai controversat scriitor spaniol, dar cred ca si pe unul dintre cei mai talentati si mai novatori autori contemporani. Nascut intr-o familie de aristocrati catalani (pe care, mai tirziu, avea s-o dispretuiasca), Juan Goytisolo devine in anii’ 50 un critic vehement al regimului lui Franco. In 1956 emigreaza in Franta, iar 10 ani mai tirziu incepe trilogia raului cu “Carte de identitate” – un roman politic despre o Spanie rigida, inca intepenita in traditii medievale, condusa de un regim totalitar sustinut, mai mult din inertie, de o masa amorfa si adormita de spanioli bigoti. Inutil de mentionat ca atit “Carte de identitate”, cit si “Don Julian” si “Juan fara tara” au fost interzise in Spania pina dupa moartea lui Franco.

Recuperarea identitatii este tema “Cartii de identitate”. O identitate pierduta nu doar odata cu exilul lui Alvaro Mendiola, eroul trilogiei, ci una care incepe sa se dizolve lent si constant odata cu tara. Razboiul civil da lumea peste cap, insa ceea ce-i urmeaza e si mai rau. Un rau malign, o tumoare care, in 25 de ani, transforma Spania “intr-o tara ingrozitoare si somnolenta de treizeci si ceva de milioane de politisti fara uniforma” (pag. 279): asta incluzindu-i pe nemultumiti si pe rebeli, anihilati rapid de majoritate. Alvaro Mendiola reuseste totusi sa evadeze in exil.

Dupa 10 ani se intoarce, insa, in Spania, bolnav de inima. La propriu. Iar la Barcelona, in casa de pe domeniul familiei, incepe recuperarea. Nu doar fizica. Incepe recuperarea identitatii, prin recuperarea trecutului: al sau, al familiei sale, al tarii sale. O incursiune istorica dureroasa si frustranta, insa neasteptat de obiectiva fiindca nu memoria lui Alvaro e instrumentul principal al recuperarii, ci o intreaga arhiva de fotografii de familie, documente oficiale, conversatii bilingve, articole de ziar. Iar bogatia asta documentara nu este exploatata doar de Mendiola, personajul “Cartii de identitate”, ci de Goytisolo insusi, care a reusit, astfel, sa creeze un produs literar inedit. I-a iesit o carte ca un colaj, ca un covor tesut manual, in care trecutul si prezentul se succed liniar; in care prezenta naratorului e cind evidenta, cind abia intrevazuta, ca un fir undeva, in fundal; cind stilurile si limbile se imbina in jocuri fericite de culoare. Vocea naratorului sau, mai precis, felul in care se foloseste Goytisolo de ea e remarcabila, zic eu, fiindca dizolvarea temporara a personajului ofera naratiunii o alta perspectiva: una reflexiva, detasata, aproape subiectiva.

Intorcindu-ma insa la Alvaro Mendiola, rezultatul exercitiului sau de recuperare nu este deloc unul fericit. Mendiola este departe de eroul traditional care-si gaseste linistea interioara in urma unui dureros proces de constiinta, ci, dimpotriva, se autoinflameaza, flageleaza, se simte din ce in ce mai dator sa-si distruga trecutul pentru a-si putea salva viitorul. “Viata ta se reduce acum la o lupta solitara cu fantomele trecutului si de rezultatul luptei depindea – stiai – lichidarea ipotecii care apasa viitorul tau ingust si lasat la voia intimplarii “ (pag.288). Iar Alvaro nu uita nimic. Nu-si uita familia, a carei bunastare se bazase pe exploatare si ipocrizie, nu uita sa desfiinteze fatarnicia, habotnicia si valorile unei societati conservatoare, nu se uita pe sine cind, in 1936, a fost doar la un pas de a deveni martir (sfint si blond ca ingerii din cartea deranjatei domnisoare Lourdes), nu uita religia si normele ei rigide si vetuste, nu-si uita compatriotii, mindri si lasi in aceeasi masura, nu-i uita pe francezi si aerele lor de socialisti superiori, nu uita lipsa de reactie in fata unui regim totalitar si opresiv si, mai ales, nu poate uita uitarea. Alvaro Mendiola nu poate accepta linistea personala si sociala atita timp cit ea e construita pe un trecut stricat, corupt si putred. De aceea, Goytisolo face curatenie...

...si sterge cu mopul imaginea cuminte si cenzurata a Spaniei din ultimele doua secole, vidanjeaza concepte precum familia, societatea, educatia, religia, sexualitatea, limba, rasa, cultura, si zgiltiie din temelii literatura.

Juan Goytisolo nu e usor si nici confortabil de citit. E plin de furie, de frustrare, de disperare, insa efortul cu care se straduieste sa spuna adevarul si sa construiasca o viziune noua, o literatura noua e remarcabil. Ceea ce urmeaza “Cartii de Identitate” e o radicalizare a acestui efort, iar in “Juan fara tara” Goytisolo isi prezinta si perspectiva noii lui constructii: cultura araba. Revin cu amanunte!