Friday, February 22, 2008

Motiv danez
Nu stiu altii cum sint, dar pe mine, anul acesta, sigur ma urmareste un motiv literar: Danemarca :-) Mi se pare incredibil sa fie taman Danemarca, mai cu seama ca nu prea am dat de ea prin cartile pe care le-am citit in ultimii zeci de ani (peste douazeci). Insa ca un facut, anul asta, din cele 6 carti citite, 3 faceau referiri la Danemarca.

Prima ar fi Pale Fire, in care tarimul Zembla ar fi un vecin al Danemarcei. De aceea si zemblana reprodusa de Nabokov suna a daneza agramata. Numele oraselor zemblane au si ele rezonanta daneza sau scandinava cel putin; ca Onhava, de exemplu, de unde “hava” vine de la “havn” care inseamna port.
A doua carte – a doua referire: Everyman si personajul cu acelasi nume a carui a treia si cea din urma nevesta era daneza. Un fel de Brigitte Nielsen: blonda, corp apetisant si minte putina. Doamna Everyman vorbeste din cind in cind daneza, inteligibil pentru mine :-)

A treia referire: Clubul putregaiurilor de Jonathan Coe. In aceasta carte exista un capitol intreg despre o vacanta petrecuta de unul din personajele principale in Danemarca, la Skagen, locul in care se intilnesc dramatic cele doua mari: a Nordului – salbatica si agresiva, cu cea Baltica – calma, linistita. Aici se mai arata cum sint danezii ca si gazde- afabili si politicosi - si cum vorbesc ei, scurt si la obiect, foarte la obiect, astfel incit cuvinte ca “morfar” ori “mormor” nu pot fi traduse doar intr-un cuvint intr-o alta limba (mormor=bunica din partea mamei, adica mama mamei si morfar= bunciul din partea mamei, adica tatal mamei).
O alta referinta daneza, de data aceasta, de acum vreo patru ani, este The Way to Paradise a lui Llosa, in care am descoperit perioada daneza a lui Gauguin care, casatorit cu o daneza, a urmat-o un an-doi, la Copenhaga, asta dupa ce numitul Koke s-a lasat de afaceri la bursa si s-a apucat de pictura.
Rasfoind si cea de-a 7-a carte de anul acesta, Cercul inchis, imi dau seama ca exista iar referiri la Danemarca, insa cum Cercul este o continuare a Clubului, mi se pare normal :-).....show must go on! 4 din 7!
PS. pantacreull, cind vii la vara in Ålborg, sa nu care cumva sa ratezi Skagen :-)

Wednesday, February 20, 2008

Share it!
Give me non-stop laughter, dispel disaster, or the Rotters' Club might well lop off your ears (din albumul Rotters’ club, Hatfield and the North).

Versurile astea cred ca se asorteaza de minune cu ceea ce a scris Jonathan Coe in romanul “Clubul putregaiurilor” (Polirom, 2004), o colectie de amintiri si sperante din viata unor adolescenti (fratii Trotter si prietenii lor) colegi la King William’s, un liceu cu pretentii din Anglia anilor ’70. Momentul istoric este unul cit se poate de interesant fiindca, pe linga explozia activismului hedonistic, in Anglia acelor ani incep sa explodeze, la propriu, si bombele militantilor IRA. In acelasi timp, activismul sindical isi epuiza resursele in greve lungi si dese, subrezind puterea laburista care, de atunci, n-avea sa mai pupe Guvern pina la Tony Blair. In schimb, conservatorii, cu discursul lor nationalist, cistigau teren incet, dar sigur. Daca spun ca toata aceasta bulibaseala politica si sociala se reflecta in lumea adolescentilor de la King William’s e prea mult; mai degraba se refracta, fiindca Trotters si compania percepeau lumea reala intr-un fel aproape naiv, confuz, de cele mai multe ori dureros, dar asta nu-i facea sa renunte la propriile idealuri. De pilda Benjamin Trotters (poreclit Bent Rotter) visa la o cariera de compozitor sau scriitor si la o fata frumoasa, Ciceley. Prietenul sau, Doug Andersen, nu se-ndoia de nimic si dorea sa devina jurnalist. Singurul negru de la King William’s, Steve – poreclit Croncanel, vroia sa ajunga student la Oxbridge. Insa toate aceste idealuri incepeau sa fie corectate de realitatea tulbure intr-un mod pe care traducatorul Radu Paraschvescu il caracterizeaza cind usturator, cind comic pina la lacrimi. Fiindca ce altceva insemna tineretea decit un hohot nestavilit de ris, molipsitor (share it!) si deturnarea dezastrelor, a suferintelor spre farse??

Daca adolescentii lui Coe sint stingaci, dar fermecatori, adultii lui sint de, cele mai multe ori, ridicoli. Cum altfel poate fi considerat profesorul de desen, “Sparge case” care-si exercita logoreea elitista intru fermecarea mamelor casnice, asa ca Barabara Chase? Ori sotul Barbarei, Sam, sofer simplu, care purcede la invatarea de vocabular elevat in scopul recistigarii nevestei? Ori sindicalistii grevisti care nici macar nu stiu de ce se afla-n greva? Ori chiar batrinul vels Glyn care declama ca englezii nu sint altceva decit niste macelari si vagabonzi?

Ahhh...si dragostea e o realitate in “Clubul putregaiurilor”. Exista relatii nepotrivite. Exista relatii aparent nepotrivite si exista relatii care par perfecte, asa cum e cea dintre sora lui Benjamin, Lois Trotter si Iubaretul (sfirsita la apogeu, intr-un atentat cu bomba) ori cea dintre Ben si Ciceley, descrisa poetic intr-o singura propozitie de 40 de pagini!!! Desi cu aceasta ultima poveste de dragoste, abia-nceputa, se sfirseste cartea, o profetie – de fapt doua, facute de Sam Chase, soferul, ne da de gindit ca relatia abia-nceputa e gata terminata. Ei bine, in mai 1979, Sam Chase citea-ntr-un club "Ulysses" cind, urmarindu-i cu privirea pe Benjamin si Cicely, da doua pronosticuri. Ca cei doi vor avea o viata lunga si fericita impreuna si ca Margaret Thatcher nu va ajunge niciodata prim-ministru. In seara aceleiasi zile, Margaret Thacther obtine prima sa victorie in alegeri :-) Ce se intimpla cu Benjamin si Ciceley vom afla din “Cercul inchis”, continuarea in genul “dupa 30 de ani” a romanului “Clubul putregaiurilor” (lectura-n curs...revin curind)
In concluzie, cartea e antrenanta si are darul de a te proiecta si in trecutul personal (deh, ani de liceu) intr-un fel placut, doar usooor nostalgic. Stilul lui Coe e fain, saracastic, dar uman, insa m-a deranjat cumva felul abrupt in care-si incepe capitolele si, mai ales, subcapitolele. E ceva care de-conecteaza, care intrerupe flowul...

Friday, February 15, 2008

Cum sa-ti supravietuiesti?
Ma gindeam la un trialog Nabokov-Auster-Roth pe aceasta tema si raspunsurile lor la o asemenea intrebare…grea :-) Nabokov, pentru care arta inseamna viata, are raspunsul cel mai simplu undeva in Pale Fire: supravietuirea se face prin arta, arta fiind o stafeta a vietii. Auster este de acord cu idea insa, mult mai altruist, se concentreaza (in Nebunii in Brooklyn) asupra omului simplu, deloc genial pentru care are solutia Biografiei fara limite, intreprindere cu raspundere limitata, al carei obiect de activitate ar fi scrierea de biografii ale mortilor. Philip Roth chiar scrie o astfel de biografie: a lui Everyman (Vintage International, 2007), un om comun, fara nume, un om nici bun, nici rau, un om obisnuit. Din pacate, in urma acestui exercitiu biografic, Roth ajunge la concluzia ca viata omului comun este atit de fara sens, incit ce rost are sa-ti mai supravietuiesti?

Biografia lui Everyman are ca punct de plecare inmormintarea lui, eveniment care pune punct angoasei mortii. O neliniste instalata devreme, insinuant, de la prima operatie de hernie, pe cind omul comun avea doar 9 ani si se gindea la sine ca la un patrat. O nelinistie care devine acuta odata cu cea de-a doua operatie, de apendicita, din viata de adult. O neliniste care devine metafizica la 50 de ani, dupa cea de-a treia operatie, pe cord. Urmeaza alte si alte interventii chirurgicale in urmatorii 20 de ani, iar ultima ii e fatala. 20 de ani in care Everyman are drept repere in viata spitalizarile, bolile si disparitiile fostilor colegi. 20 de ani in care-si face inventarul faptelor si vede ca a fost un sot si un tata execrabil. 20 de ani in care realizeaza ca “old age isn’t a battle; old age is a massacre” (pag. 156). 20 de ani in care viata se masoara in zile. 20 de ani in care dorinta de a supravietui este reprimata incet, odata cu declinul din el, pina la momentul in care Everyman se gindeste la sinucidere ca la o eliberare. Atita doar ca destinul a fost mai prompt si l-a scutit de gestul decisiv.

Cred ca Everyman este un remake al Mortii lui Ivan Ilici de Tolstoi, insa unul mult mai dramatic. Si asta pentru ca, spre deosebire de Ivan Ilici, Everyman este condamnat sa-si traiasca angoasa 20 de ani si ....singur. Everyman este o carte mai degraba deprimanta, in care Roth arata ca “life's most disturbing intensity is death”. O carte pe care nu o recomand persoanelor peste 50 de ani :-)

Tuesday, February 12, 2008

Citeste o poveste!
Fara absolut nicio invitatie speciala ori nominala, am preluat cu muuult entuziasm o leapsa de la luciat care a preluat-o de la cineva (nu ca mine, bagator in seama :-)) ca s-o promoveze, cineva care, la rindul lui/ei, a preluat-o nominal de la origine, adica de la gramo..
Proiectul este super, mai cu seama daca se va finaliza in audiobookul acela de basme ...cu bloggeri si, efectiv, nu i-am putut rezista. Hmm, o fi vreo nostalgie. Cine mai vrea, be my guest si chiar am asteptari, fiindca stiu cel putin doua persoane de la mine din blogroll care sint familiare cu microfonul :-)

Eu am citit Hainele noi ale imparatului, iar textul l-am redat acurat…cuvint cu cuvint (sic!), desi pe alocuri mi-a parut ca suna cam dubios…dar na, o fi existind si un limbaj al basmelor de care chiar nu-mi mai amintesc!!

Deci:



PS. Gruie, am microfon nou :-)

Sunday, February 10, 2008

Papusa lui Kafka,
regretul lui Wittgenstein si
Hotelul Existenta
Trei idei, aparent fara legatura, dar pe care Paul Auster a reusit sa le lege simplu, direct si plin de optimism in ultima lui carte, “Nebunii in Brooklyn” (Polirom, 2007).

1. Cu un an inainte de-a muri, Kafka se afla retras la Berlin impreuna cu iubita lui, o tinara de 19 ani, Dora Diamant. Intr-o buna zi, pe cind se plimbau in parc, cei doi intilnesc o fetita care plingea fiindca-si pierduse papusa. Kafka, generos, incearca s-o linisteasca pe micuta, spunindu-i ca de fapt, papusa nu s-a pierdut, ci a plecat intr-o excursie. “De unde stii? il intreba copila. Pentru ca mi-a scris o scrisoare, spune Kafka, dar fetita pare banuitoare.O ai la tine? il intreba ea. Nu, imi pare rau, zice el. Am lasat-o acasa din greseala, dar o s-o iau cu mine miine”. Si... se spune ca, timp de trei saptamini, Kafka ar fi compus , la modul cel mai serios, scrisori de la papusa catre fetita in ideea de o vindeca pe micuta de nefericire. Morala lui Auster: "atunci cind ai norocul de a trai intr-o povestire, de a trai intr-o lume imaginara, durerea lumii acesteia dispare. Atita timp cit povestea continua, realitatea nu mai exista". (pag. 125)

2. Povestea lui Wittgenstein (scrisa de Roy Monk) e si ea o paradigma. Potrivit acesteia, dupa ce a scris "Tractatus" in primul Razboi Mondial, Wittgenstein s-ar fi retras, undeva in Austria, ca profesor de scoala. Numai ca felul in care s-a comportat filosoful la catedra n-a fost tocmai unul pedagogic. Wittgenstein era artagos, irascibil si violent, jignindu-si elevii si batindu-i cu cruzime. Douzeci de ani mai triziu, aflat la Cambridge, respectatul filosof ar fi fost cuprins de regrete si de aceea s-ar fi intors in Austria unde si-ar fi cautat fiecare elev in parte, cerindu-si iertare pentru comportamentul de odinioara. Unora, se spune, le-ar fi cazut chiar in genunchi...insa niciunul dintre fostii elevi nu ar fi fost dispus sa-i acorde iertare. Concluzia lui Auster: "durerea pe care o provocase sapase prea adinc, iar ura lor fata de el transcendea orice sansa la mila”. (pag. 83).

3. Hotelul Existenta...Ei bine, Hotelul Existenta este un concept al celor mai importante personaje din “Nebunii in Brooklyn”: Nathan, Harry si Tom. Hotel Existenta este un loc in care, cad de acord cei trei, “visul nebunesc de a lasa in urma grijile si durerile acestei lumi mizerabile si de a (ne) crea o lumea a noastra” (pag. 130-144) s-ar putea implini. De unde:
- Nathan - 60 de ani, bolnav de cancer, fost agent de asigurari de viata. Are pacate in fata sotiei, dar mai ales a fiicei si, dupa chimioterapie, se retrage in Brooklyn pentru a-si astepta sfirsitul.
- Harry – si el pe la 60 de ani, cu doua infarcturi la activ. Fost sot si tata, fost director de galerie de arta, fost puscarias, incorigibil pungas, homosexual, anticar, prieten si om de bine.
- Tom – fost doctarand in literatura, fosta mare promisiune profesionala, acum gras si lipsit de sex ori viata sentimentala, fost taximetrist si actual asistent de anticar.
In plus, Nanthan este fratele mamei lui Tom.

O suita de intimplari, aproape picaresti, in care sint implicati cei trei, plus fostul iubit al lui Harry, sora si nepoata lui Tom, dar si fiica lui Nathan, ne demonstreaza ca Hotelul Existenta sta in puterile fiecarui om. Nu trebuie sa-l cauti, sa-l cumperi, ci doar sa-l creezi; asa cum Kafka a creat povestea papusii...nu trebuie nici sa ranesti oamenii, ca Wittgenstein, pentru a fi impacat cu tine insusti...cu alte cuvinte, Carpe Diem, ca tragediile vin!

Mi-a placut la Auster felul detasat, holistic si intelept de a vorbi despre cum sa-ti traiesti viata si, mai ales, batrinetile. Mi-au placut personajele lui: inteligente, generoase si pacatoase. Mi s-a parut esuata creionarea lui June, sora moarta a lui Nathan, insa mi-a placut la nebunie descrierea lui Rufus, aca Tina, de la inmormintarea lui Harry : “Era caraghios si induiosator. Era miscator si comic. Era tot ce era si tot ce nu era” (pag. 290).
Nu mi-a placut coperta de la Polirom...asa ca nici nu o postez! :-)
P.S. Si o insemnare interesanta despre Muzica Hazardului.

Friday, February 08, 2008

Cine e cine in Pale Fire?
O intrebare fireasca pentru cei care au citit romanul (hmm) lui Nabokov. Roman, impropriu spus, fiindca Pale Fire (G.P. Putman's Sons, 1962) e, de fapt, o critica la o opera care formeaza-o capodopera; e o scriitura “lemniscate” (vezi versul 137 cu comentraiul de rigoare), construita din doua parti diferite care se potenteaza recipoc, se influenteaza, se reflecta si se continua la nesfirsit.

Ok, pe scurt, avem asa: Pale Fire, un poem cu 999 de versuri, grupate in 4 canturi, al carui autor este un faimos poet american, John Shade, profesor la Wordsmith University, din New Wye. Inainte de a scrie cel de-al 1000-lea vers si a incheia poemul, Shade este ucis. Manuscrisul, sub froma unui teanc de index-carduri (peste 200), este oferit de vaduva lui Shade odata cu dreptul de publicare, celui care i-a fost sotului ei prieten, vecin si coleg, Charles Kinbote. Acesta este un emigrant din Zembla, o tara nordica ocupata acum de sovietici, al carei rege, Charles Preaiubitul, reusise la rindul lui sa-si gaseasca refugiu in America. Kinbote ii povestise lui Shade, in plimbarile lor vesperale, despre Zembla, despre viata Preaiubitului in cele mai mici amanunte, dar mai ales, despre “umbrele” sovietice, conduse de un oarecare Gradus, pornite acum in cautarea si lichidarea monarhului. Kinbote crede ca despre toate acestea a scris Shade in poemul lui. Insa spre marea sa dezamagirea, prima lectura a manuscrsiului ii ofera doar un poem despre viata si framintarile lui Shade. La o a doua lectura insa, Kinbote crede ca descopera aluzii la istoria lui; se convinge singur ca poemul lui Shade este unul abcons, al carui inteles nu-l pot afla decit initiatii. De aceea, se simte dator sa deconstruiasca poemul si sa-i ofere un nou inteles prin aparatul critic. Asa se face ca, pe linga opera lui Shade, avem un cuvint inainte din partea lui Kinbote, comentariile lui idiosincratice la mai mult de trei sfeturi din poem si un index care contine referinte si trimiteri la locuri si personaje pomenite deopotriva de el si de Shade.

Arhitectura lui Pale Fire este una perversa si mi-l inchipui pe Nabokov frecindu-si miinile cu satisfactie :-) De ce perversa? Fiindca cititorul, prevenit de cuvintul inainte, citeste mai intii poemul lui Shade si-si face o parere. Cind ajunge la partea de comentarii, cititorul e nevoit sa reciteasca poemul, acum din perspectiva lui Kinbote...iar la sfirsit, cititorul sfirseste zapacit. Cine e cine in Pale Fire? Este Shade totuna cu Kinbote, autorul care se dedubleaza si care-si inchipuie propria moartea pentru a putea face un comentariu poemului sau terminat (“Man's life as commentary to abstruse / Unfinished poem”)? Este Shade Shade, iar Kinbote este de fapt nebunul Botkin care-si inchipuie ca e Preaiubitul? Este Gradus, Vinogradus, Leningradus, cel care-l ucide din greseala pe Shade, totuna cu Jack Degree, de Grey ori d’Argus? Si mai ales cine este naratorul?

Ei bine, eu am o parere care probabil e cam naiva in comparatie cu zecile de studii despre Pale Fire. Cred naratorul este de fapt Nabokov care, cu cele trei personaje principale ale cartii (G,K,S - Gradus, Kinbote si Shade – vezi index), personifica si exploreaza relatia dintre viata, arta (creativitate, inspiratie) si moarte. Moartea este cea care incheie ceva, care pune punct - cel mai adesea vietii; insa arta supravietuieste. Arta (poemul) este o stafeta a vietii:

instinctively backed, bellowing and spreading my great strong arms (with my left hand still holding the poem […]) in an effort to halt the advancing madman and shield John, whom I feared he might, quite accidentally, hit […] I felt - I still feel -John's hand fumbling at mine, seeking my fingertips, finding them, only to abandon them at once as if passing to me, in a sublime relay race, the baton of life”. (pag. 294).

…o stafeta care este pregatita sa infrunte o moarte mai mare, mai respectabila, mai competenta:

But whatever happens, wherever the scene is laid, somebody, somewhere, will quitetly set out [...] a bigger, more respectable, more competent Gradus”. (pag. 301)

Ideea ca Nabokov este de fapt naratorul s-a conturat abia pe la pagina 275, cind, apparent, Kinbote povesteste ca in ziua crimei, Gradus citea ziarul, “The New York Times”, informindu-ne si ce anume citea...cind deodata, naratorul exclama “I confess it has been a wonderful game – this looking up in the WUL (liberaria universitatii) of various ephemerides over the shadow of a padded shoulder” (da, da…din nou padded shoulder :)). Deci naratorul, la ceva vreme de la infaptuirea crimei, cind Shade e mort, iar Kinbote retras in solitudine, in Cedarn, Utana) consulta numarul din The New York Times pe care-l citea Gradus, taman in biblioteca universitatii din New Wye!! :-))

In fine, mai sint citeva clue-uri in felul in care am inteles eu Pale Fire, clue-uri pe care le-am descoperit tocmai fiindca erau contestate, chiar respinse de Kinbote in comentariile sale. De pilda, acesta crede ca folosirea cuvintului “lemniscate” de catre Shade este o incercare nefericita si fara sens de a crea o rima (pag. 136). Apoi, Kinbote contesta chiar si numele de Pale Fire pe care Shade l-a dat poemului, inspirat fiind de o replica din "Timon din Atena" a lui Shakespeare (din Wikipedia - "The moon's an arrant thief, / And her pale fire she snatches from the sun" (Act IV, scene 3), a line often taken as a metaphor about creativity and inspiration).

Inainte de a ma opri, as mai comenta putin umorul lui Nabokov care este…destul de ambiguu, abscons, idiosincratic...dar care mie mi-a placut :-) De pilda, Kinbote si sotia lui Shade, Sybil, nu erau forate buni prieteni in timpul vietii lui Shade; ba chiar deloc. Sybil ar fi declarat in public despre Kinbote, ca nu este altceva decit “an elephantine thick; a king-sized botfly; a macaco worm; the monstrous parasite of a genius”. In contrapartida, Kinbote descrie: “John Shade’s wife, nee Irondell (which comes not from a little valley yielding iron ore but from the French for “swallow)” (adica “aronde”). Am gasit spumoase, dar si grotesti scenele in care Gradus rateaza sa-l impuste mai intii pe Julius si, mai, apoi pe Kinbote!!

PS-nu ma pot abtine sa nu evidentiez cel de-al 4 canto, despre cum incepe procesul de creatie in mintea artisului, in timp ce acesta face lucruri din cele mai comune (face baie, se barbiereste si, apoi, se imagineza pe sine insusi scriind un poem care-i vine-n minte barbierindu-se ...si tot asa la infinit).
PPS - nu am gasit nicio poza a editiei pe care-am citit-o si al carei exemplar l-am imprumutat de la biblioteca, invelit bine-ntr-o coperta rosie, cartonata, sanatoasa ...asa ca sa tina!!