Share it!
Give me non-stop laughter, dispel disaster, or the Rotters' Club might well lop off your ears (din albumul Rotters’ club, Hatfield and the North).
Versurile astea cred ca se asorteaza de minune cu ceea ce a scris Jonathan Coe in romanul “Clubul putregaiurilor” (Polirom, 2004), o colectie de amintiri si sperante din viata unor adolescenti (fratii Trotter si prietenii lor) colegi la King William’s, un liceu cu pretentii din Anglia anilor ’70. Momentul istoric este unul cit se poate de interesant fiindca, pe linga explozia activismului hedonistic, in Anglia acelor ani incep sa explodeze, la propriu, si bombele militantilor IRA. In acelasi timp, activismul sindical isi epuiza resursele in greve lungi si dese, subrezind puterea laburista care, de atunci, n-avea sa mai pupe Guvern pina la Tony Blair. In schimb, conservatorii, cu discursul lor nationalist, cistigau teren incet, dar sigur. Daca spun ca toata aceasta bulibaseala politica si sociala se reflecta in lumea adolescentilor de la King William’s e prea mult; mai degraba se refracta, fiindca Trotters si compania percepeau lumea reala intr-un fel aproape naiv, confuz, de cele mai multe ori dureros, dar asta nu-i facea sa renunte la propriile idealuri. De pilda Benjamin Trotters (poreclit Bent Rotter) visa la o cariera de compozitor sau scriitor si la o fata frumoasa, Ciceley. Prietenul sau, Doug Andersen, nu se-ndoia de nimic si dorea sa devina jurnalist. Singurul negru de la King William’s, Steve – poreclit Croncanel, vroia sa ajunga student la Oxbridge. Insa toate aceste idealuri incepeau sa fie corectate de realitatea tulbure intr-un mod pe care traducatorul Radu Paraschvescu il caracterizeaza cind usturator, cind comic pina la lacrimi. Fiindca ce altceva insemna tineretea decit un hohot nestavilit de ris, molipsitor (share it!) si deturnarea dezastrelor, a suferintelor spre farse??
Daca adolescentii lui Coe sint stingaci, dar fermecatori, adultii lui sint de, cele mai multe ori, ridicoli. Cum altfel poate fi considerat profesorul de desen, “Sparge case” care-si exercita logoreea elitista intru fermecarea mamelor casnice, asa ca Barabara Chase? Ori sotul Barbarei, Sam, sofer simplu, care purcede la invatarea de vocabular elevat in scopul recistigarii nevestei? Ori sindicalistii grevisti care nici macar nu stiu de ce se afla-n greva? Ori chiar batrinul vels Glyn care declama ca englezii nu sint altceva decit niste macelari si vagabonzi?
Ahhh...si dragostea e o realitate in “Clubul putregaiurilor”. Exista relatii nepotrivite. Exista relatii aparent nepotrivite si exista relatii care par perfecte, asa cum e cea dintre sora lui Benjamin, Lois Trotter si Iubaretul (sfirsita la apogeu, intr-un atentat cu bomba) ori cea dintre Ben si Ciceley, descrisa poetic intr-o singura propozitie de 40 de pagini!!! Desi cu aceasta ultima poveste de dragoste, abia-nceputa, se sfirseste cartea, o profetie – de fapt doua, facute de Sam Chase, soferul, ne da de gindit ca relatia abia-nceputa e gata terminata. Ei bine, in mai 1979, Sam Chase citea-ntr-un club "Ulysses" cind, urmarindu-i cu privirea pe Benjamin si Cicely, da doua pronosticuri. Ca cei doi vor avea o viata lunga si fericita impreuna si ca Margaret Thatcher nu va ajunge niciodata prim-ministru. In seara aceleiasi zile, Margaret Thacther obtine prima sa victorie in alegeri :-) Ce se intimpla cu Benjamin si Ciceley vom afla din “Cercul inchis”, continuarea in genul “dupa 30 de ani” a romanului “Clubul putregaiurilor” (lectura-n curs...revin curind)
In concluzie, cartea e antrenanta si are darul de a te proiecta si in trecutul personal (deh, ani de liceu) intr-un fel placut, doar usooor nostalgic. Stilul lui Coe e fain, saracastic, dar uman, insa m-a deranjat cumva felul abrupt in care-si incepe capitolele si, mai ales, subcapitolele. E ceva care de-conecteaza, care intrerupe flowul...
Give me non-stop laughter, dispel disaster, or the Rotters' Club might well lop off your ears (din albumul Rotters’ club, Hatfield and the North).
Versurile astea cred ca se asorteaza de minune cu ceea ce a scris Jonathan Coe in romanul “Clubul putregaiurilor” (Polirom, 2004), o colectie de amintiri si sperante din viata unor adolescenti (fratii Trotter si prietenii lor) colegi la King William’s, un liceu cu pretentii din Anglia anilor ’70. Momentul istoric este unul cit se poate de interesant fiindca, pe linga explozia activismului hedonistic, in Anglia acelor ani incep sa explodeze, la propriu, si bombele militantilor IRA. In acelasi timp, activismul sindical isi epuiza resursele in greve lungi si dese, subrezind puterea laburista care, de atunci, n-avea sa mai pupe Guvern pina la Tony Blair. In schimb, conservatorii, cu discursul lor nationalist, cistigau teren incet, dar sigur. Daca spun ca toata aceasta bulibaseala politica si sociala se reflecta in lumea adolescentilor de la King William’s e prea mult; mai degraba se refracta, fiindca Trotters si compania percepeau lumea reala intr-un fel aproape naiv, confuz, de cele mai multe ori dureros, dar asta nu-i facea sa renunte la propriile idealuri. De pilda Benjamin Trotters (poreclit Bent Rotter) visa la o cariera de compozitor sau scriitor si la o fata frumoasa, Ciceley. Prietenul sau, Doug Andersen, nu se-ndoia de nimic si dorea sa devina jurnalist. Singurul negru de la King William’s, Steve – poreclit Croncanel, vroia sa ajunga student la Oxbridge. Insa toate aceste idealuri incepeau sa fie corectate de realitatea tulbure intr-un mod pe care traducatorul Radu Paraschvescu il caracterizeaza cind usturator, cind comic pina la lacrimi. Fiindca ce altceva insemna tineretea decit un hohot nestavilit de ris, molipsitor (share it!) si deturnarea dezastrelor, a suferintelor spre farse??Daca adolescentii lui Coe sint stingaci, dar fermecatori, adultii lui sint de, cele mai multe ori, ridicoli. Cum altfel poate fi considerat profesorul de desen, “Sparge case” care-si exercita logoreea elitista intru fermecarea mamelor casnice, asa ca Barabara Chase? Ori sotul Barbarei, Sam, sofer simplu, care purcede la invatarea de vocabular elevat in scopul recistigarii nevestei? Ori sindicalistii grevisti care nici macar nu stiu de ce se afla-n greva? Ori chiar batrinul vels Glyn care declama ca englezii nu sint altceva decit niste macelari si vagabonzi?
Ahhh...si dragostea e o realitate in “Clubul putregaiurilor”. Exista relatii nepotrivite. Exista relatii aparent nepotrivite si exista relatii care par perfecte, asa cum e cea dintre sora lui Benjamin, Lois Trotter si Iubaretul (sfirsita la apogeu, intr-un atentat cu bomba) ori cea dintre Ben si Ciceley, descrisa poetic intr-o singura propozitie de 40 de pagini!!! Desi cu aceasta ultima poveste de dragoste, abia-nceputa, se sfirseste cartea, o profetie – de fapt doua, facute de Sam Chase, soferul, ne da de gindit ca relatia abia-nceputa e gata terminata. Ei bine, in mai 1979, Sam Chase citea-ntr-un club "Ulysses" cind, urmarindu-i cu privirea pe Benjamin si Cicely, da doua pronosticuri. Ca cei doi vor avea o viata lunga si fericita impreuna si ca Margaret Thatcher nu va ajunge niciodata prim-ministru. In seara aceleiasi zile, Margaret Thacther obtine prima sa victorie in alegeri :-) Ce se intimpla cu Benjamin si Ciceley vom afla din “Cercul inchis”, continuarea in genul “dupa 30 de ani” a romanului “Clubul putregaiurilor” (lectura-n curs...revin curind)
In concluzie, cartea e antrenanta si are darul de a te proiecta si in trecutul personal (deh, ani de liceu) intr-un fel placut, doar usooor nostalgic. Stilul lui Coe e fain, saracastic, dar uman, insa m-a deranjat cumva felul abrupt in care-si incepe capitolele si, mai ales, subcapitolele. E ceva care de-conecteaza, care intrerupe flowul...
9 comments:
chiar azi ma gandeam la personajele din "Clubul Putregaiurilor" si la felul in care Coe isi iubeste personajele. "Cercul inchis" mi-a placut la fel de mult, copiii vor deveni adultii ridicoli de care aminteai...
Am citit Clubul... si Cercul inchis. Mi-au placut, Coe lasa impresia ca n-a ajuns pe varful creatiei sale.
Pe mine m-a plictisit la vremea cand m-am apucat de ea si am dus-o inapoi la British Council neterminata. Acuma, este posibil sa imi fi lipsit mie dispozitia necesera, cum se intampla. O sa-i mai dau o sansa la un moment dat.
Coe scrie frumos despre epoca lui Thatcher, mi-au placut mult The House of Sleep si What A Carve Up!
M-a cam dezumflat inceputul "Cercului"; dar inca sint ...doar la inceput :-)
@meropi, poti sa oferi mai multe amanunte despre "House of Sleep", pentru ca, din cite am aflat, ar fi cel mai bun roman al lui Coe...de pina acu,. Oricum are potential si cred ca isuciu are dreptate cind spune ca nu e inca un scriitor implinit (ori pe virful carierei)
Nu stiu daca e cel mai bun roman al lui Coe sau nu, pentru ca The House of Sleep e singurul pe care l'am citit; in orice caz, mie mi'a placut foarte mult. Basically, actiunea se petrece pe doua planuri (foarte clar delimitate de altfel prin capitole alternative): in prezent intr'o clinica unde se trateaza sleep disorders si in trecut, in aceeasi cladire care pe atunci gazduia studenti de la o universitate din preajma. Pacientii de acum (unii dintre ei cel putin) sunt chiar fostii studenti, ceea ce trezeste conflicte si sentimente vechi...and you can see where it's going. Acum cand scriu despre asta mi se pare destul de comun, dar atunci cand am citit am ramas placut impresionata...io zic sa'i dai o sansa ;)
Casa Somnului este clar cel mai bun roman al lui Coe. Cunosc persoane care l-au citit de 7 ori...eu nu sunt atat de apucat :), dar pot spune ca ramane una din cartile foarte dragi mie.
Habar n-aveam de Casa somnului c-ar fi asa de buna... Pai acum trebuie s-o caut si eu...
@raul, de 7 ori??? Deci tre' sa fie really good!!
Am pus-o pe hold la biblioteca (fiindca dragos, cu regret te informez ca la Polirom e gata epuizata!!!)
Nu mi se pare chiar genul de roman pe care sa-l citesti de 7 ori, dar e intr-adevar frumos. Si la sfarsit toate conflictele se "rezolva" cu o precizie matematica, everything falls into place. Si e si page-turner, nu prea are cum sa nu-ti placa.
Post a Comment