O lume pentru Julius
Ce mi-a placut mai mult si mai mult la romanul asta (“O lume pentru Julius” – Polirom, 2006) e stilul: original si captivant, cu un limbaj aparent naiv, insa plin de ironie. Cu arma asta grea, peruvianul Alfredo Bryce Echenique reuseste sa zugraveasca o lume speciala, plina de contraste si sa construiasca personaje puternice, remarcabile.

Lumea lui Echenique pentru Julius e formata de fapt din alte doua lumi: una a bogatilor gaunosi, egoisti, plini de ifose si bani (muulti, muulti bani) si alta a servitorilor neinstruiti, docili, saraci, insa cu mult mai umani. O lume in care Julius, baietelul milionar, urecheat, firav, sensibil si inteligent, creste, se formeaza. O lume pe care o priveste, incercind sa o inteleaga; o lume rupta-n doua, fiecare jumatate bine distilata si izolata intre cei patru pereti ai palatului, ai hotelului si iar ai palatului cel nou. Iar Julius, pentru care amintirea surorii moarte e inca vie, penduleaza intre cele doua jumatati de lume, trece cu inocenta si gratie, de mii de ori, prin usa care desparte aripa stapinilor de cea a servitorilor.

Si Julius observa si descrie ceea ce vede: naiv, dar sincer, si cu mult umor. O vede pe mamica lui iubita, Susan cea fermecatoare, care-l iubeste si ea, dar care e teribil de zapacita, lipsita de initiativa, frivola, iresponsabila si iremediabil indragostita de sotul ei de-al doilea. Il vede pe “unchiul” Juan Lucas, casatorit cu mamica, un magnat chipes si monden, egoist si crud, un om cu idei “sanatoase” despre educatie si despre cum se face avere; un om care totusi, in felul lui, are grija de mamica si de copiii ei. Ii vede si pe cei doi frati mai mari, egoisti si ei, razgiiati, obraznici, adevarate lipitori sociale. Il vede si pe unchiul Lastarria, care tot da si da din coate incercind sa fie acceptat de lumea lui Juan Lucas; o vede si pe sotia lui cea sluta, Susanna cea bisericoasa si cu prejudecati. Ii vede pe toti acei darlings ai mamei, prieteni de familie la fel de bogati, ipocriti si nepasatori.

Julius il vede insa si pe Carlos, soferul care de negru ce e, intotdeauna e cu un cap deasupra indienilor coboriti din munte. O vede pe biata Arminda, cea mai buna calcatoreasa a camasilor de matase ale lui Juan Lucas, batrina bolnava, singura care si-a amintit de ziua lui. Le vede pe Nilda, cea cu povestile ei de groaza, si pe impetuoasa Tantoasa; o vede si n-o uita mai ales pe Vilma, guvernanta tinara si frumoasa, data afara dupa ce nemernicul de Santiago s-a dat la ea. Si tot din cauza Vilmei, lumea lui Julius -asa cum a inteles-o el pina la 11 ani- se destrama. In locul ei, ramine un gol mare, adinc, intunecos.

“O lume pentru Julius” e, inainte de toate, o satira, o critica a high-classului peruan caracterizat prin excese, snobism si cruzime. E, mai apoi, un bildungsroman intr-o lume puternic divizata, in care rasismul si violenta sint o prezenta ubicuua. E, fara nici o indoiala (sint total de acord cu maestrul Márquez :)), unul dintre cele mai bune romane ale literaturii sud-americane. Pacat ca de Echenique s-a auzit atit de putin!

Ménage à trois

Ca nu l-a iubit pe Freud, Nabokov nu s-a sfiit niciodata s-o spuna. Direct sau indirect, in mai toate romanele sale, gasim referiri la adresa sarlatanul vienez. Insa “Rege, dama, valet” (Polirom, 2009) este o carte chiar in intregime dedicata lui Freud si urmasilor lui hotariti :)) E o caricatura, o tragi-comedie a un triunghi amoros (sot-sotie-nepot), construita cu eleganta, umor si cruzime. O carte fara pretentii metafizice; e mai degraba o joaca a lui Nabokov cu personajele, un exercitiu de creativitate cu situatiile si limbajul.

Avem asa o mina:
Regele - Kurt Dreyer, un businessman prosper, preocupat de sport si inovatii. E batriior, insa robust, are o gura mare si spurcata, un simt al umorului contagios si o atitudine relaxata fata de bani si viata. Desi calca pe-alaturi, isi iubeste sotia; si-o iubeste cu atit mai mult, cu cit ea devine, pe zi ce trece, mai rece si mai artagoasa.

Dama – Martha Dreyer, un fel de doamna Bovary. E frumoasa si senzuala, insa incredibil de vulgara si cruda. Se plictiseste ingrozitor, ii e lehamite de viata burgheza pe care a ales-o, de casa pe care a ales-o, de mobila pe care a ales-o, de sotul pe care l-a ales. Acum il alege pe Franz-nepotul, drept iubit.

Valetul – Franz, nepotul sarantoc al lui Dreyer. Vine la Berlin ca sa lucreze in magazinul unchiului. E crud la minte si la trup, e miop si a cazut rapid si iremediabil in bratele voluptoase ale Marthei. E sclavul ei.

Iar Martha, plictisita de sot si de escapadele periculoase in camera lui Franz, vrea totul. Dreyer e victima...aparenta, desigur. Fiindca Nabokov, cu o cruzime pe masura Marthei, il face din victima, calau. Iar acesta nici macar nu stie :)

Nabokov, asa cum spuneam, se joaca pur si simplu cu cele trei personaje. Le pune in situatii ridicole, de un comic irezistibil, cu asa o maiestrie, ca stie exact cind sa se opreasca inainte de penibil. Am ris cu lacrimi la vreo doua faze: cea a vizitei lui Franz, care fara ochelari abia putea distinge o umbrela de-un copac si la faza in care Dreyer, catelul Tom si iubitul Franz erau cit pe ce sa dea buzna peste Martha, in camera lui Franz :))

Dialogurile sint delicioase, iar stilul ironic-virtuos, as usual :) Si veronica iar s-a descurcat de minune cu traducerea si cu jocurile buclucase de cuvinte.

Ingeri si demoni
Ehhh, stiu ca suna a Dan Brown, dar gasesc titlul cit se poate de nimerit pentru o insemnare despre “Jocul ingerului” ("The Angel’s Game" – Weidenfeld & Nicolson 2009), de Carlos Ruiz Zafón. E o carte (si un scriitor) de la care am avut mari asteptari, insa “Jocul ingerului” m-a dezamagit pur si simplu.

Pe scurt si fara spoiler, cel de-al doilea roman al lui Zafón e o poveste care ne trimite (iarasi) in universul gotic al Barcelonei de acum 100 de ani, loc in care un tinar scriitor, Daniel Martín, este atras intr-un joc misterios al cartilor si mortii. Un joc destul de complicat si prea putin credibil, dar bine scris, cu o tehnica perefecta a naratiunii care te tine cu sufletul la gura. E drept ca multele elemente fantastice, servite cu entuziasm de autor, nu pot sa nu ridice suspiciunea motivului faustian al cartii, motiv dezvaluit de altfel, abia la final, in epilog. Asa incit, pina la urma, “Jocul ingerului” e un fel de “Maestru si Margareta”, joc abordat, din pacate, nu magic realist, ci prin mijloacele comerciale ale genului mystery-thriller popular. Iar, dupa parerea mea, aici a esuat Zafón: fiindca povestea rational-detectivista i-a oferit mult prea putine sanse ca sa dezvolte convingator un pact cu diavolul, iar, pe de alta parte, motivul lui Faust compromite pur si simplu credibilitatea thrillerului ce vrea sa fie :)

Ceea ce salveaza totusi cartea asta de la penibil e talentul de povestitor al lui Zafón, dialogurile spumoase si amuzante (mai ales cele dintre Martín si asistenta lui, Isabella), pasajele descriptive ale Barcelonei (una gri, rece, ploioasa) si citeva idei interesante despre religie, carti, dragoste si prietenie. Nu scriu mai mult (sint sigura ca multi vor sa o citeasca), insa e o carte pe care eu una NU o recomand.

Chalice si Chawan ...
...doua vase ritualice prin/din care se primeste taina.

Inni Wintrop si cei doi Taads-i (tata si fiu) percep viata in acelasi mod: ca o forma a existentei temporare lipsita de sens, haotica si accidentala. Ceea ce propune Cees Nooteboom in "Ritualuri" ("Rituals", Penguin, 1985) e un sistem al supravieturii, bazat pe ritualuri. Cite unul pentru fiecare personaj.

1963 - Inni Wintrop, fost catolic, actual agnostic, si-a pierdut credinta in momentul in care vinul din potirul Sfintei Taine s-a amestecat cu singele preotului senil. De atunci, Inni s-a lasat dus de viata. A acceptat ceea viata i-a oferit destul de generos (bani si nevasta), a vislit letargic dintr-o zi intr-alta, fara responsabilitate si fara tel. A acceptat acele evenimente ale (non)existentei sale, constient fiind de lipsa unei coerente spre ceea ce ar fi putut insemna viata lui, ca si idee. Nu a putut accepta insa, desi intuia, faptul ca Zita il paraseste. Abia atunci Inni a hotarit sa-si puna capat vietii. N-a reusit si iar a acceptat.

1953 - Aarnold Taads, ateul, detesta oamenii. “Most of them are cowards, conformists, muddleheads, moneygrubbers, and they infect each other” (pag. 40). De aceea a preferat dintotdeauna sa traiasca singur, departe, cit mai departe de lume, retragindu-se ciclic, luni si luni de zile in munti, alaturi de ciinele sau. Fiindca in munti a avut revelatia non-existentei lui Dumnezeu. “..a landscape which, let us say, by its objective majesty evokes the idea of God can, of course, equally evoke his absence. God was created after the image and likness of men. This is what everyone grasps in the end, except people who never graps anything. But I despise people, including…myself, of course. I detest myself. But however much I love dogs and mountains, I was nevertheless unable to imagine God in the shape of a dog or a mountain. And so the idea of God vanished from my life, like a skier going down a slope into the valley.” (pag. 41-42). Aarnold Taads a trait atit de singur, incit nici pe fiul sau n-a vrut sa-l cunoasca. Si a murit asa cum a vrut el, intr-una din coboririle ritualice, la vale, pe schiuri, dupa hrana.

1973 – Philip Taads, fiul ateului. Insa Philip Taads a ales calea Zen a existentei si sfirsitului sau. E pregatit de gestul suprem: the deliverence. “Life is burden to me. It isn’t necessary. […] I want to be rid of the thing I am”. Un lucru de care Inni Wintrop se simte greu contaminat. Philip Taads isi pregateste disparitia cu incapatinare. O comanda si o asteapta sa soseasca sub forma unui autentic chwan, cu care (isi) oficiaza the last ritual. Cel al ceaiului.

"Ritualuri" e clar cea mai buna carte din cele trei, pe care le-am citit, ale lui Cees Nooteboom. E concentrata, e plina de idei. Personajele sint excelent portretizate. E un amestec elegant de existentialism si postmodernism. E o carte a zilelor noastre, o carte care demonstreaza un singur si unic sfirsit.

PS. Poza e dintr-o alta editie a cartii; una mai recenta :))

Barbati in soare
...este o nuvela emotionanta si tulburatoare despre viata refugiatilor palestinieni, despre drama vietii lor, fara tara, fara avere, fara onoare. In “Barbati in soare” (Mænd i solen, Rhodos, 1990), Ghassan Kanafani scrie o istorie scurta, dar dramatica, a disperarii. Trei barbati palestieni, refugiati in lagarul de la Basra, incearca sa strabata desertul pentru a trece-n Kuweit - loc infloritor si promitator. N-au acte, insa de-a lungul granitei dintre Irak si Kuweit exista o retea infloritoare de traficanti. 15-20 de dinari costa trecerea de la saracie si neputinta, la speranta gasirii unui loc de munca. Asta cu oarece noroc!

Abu Quais, Asaad si adolescentul Marwan decid ca singura sansa la demnitate (a lor si a familiilor pe care le lasa in Basra) e Kuweitul. Toti trei negociaza pretul trecerii riscante a desertului cu grasanul plin de sudoare, proprietar al unei retele de trafic...profesioniste. Istorii ale esecului sint insa multe, asa ca cei trei barbati decid sa mai astepte. Sansa le suride odata cu aparitia lui Abul Khaizaran, sofer palestinian, dar angajat al unuia dintre cei mai bogati si influenti arabi din Kuweit. Abul Khaizaran conduce un camion-cisterna care niciodata nu e controlat la granita. In plus, cere 10 dinari de caciula si e de acord sa ia banii doar dupa ce transfugii se vad teferi dincolo.

Si asa porneste drumul. Un drum care duce in Iad sau in Rai. Un drum prin desert, sub un soare nemilos care incinge metalul cisternei. Cisterna in care cei trei barbati trebuie sa se ascunda cite 7 minute la trecerea prin cele doua puncte de control al frontierei.

Prima trecere : 6 minute din 7. Iad. Caldura insuportabila. Abu Quais, Asaad si Marwan abia daca mai respira. Urmeaza o gura de aer si apoi iar scufundarea in cisterna goala si ruginita. Alte 7 minute. De la 11.23 am pina la 11.30 am. Atita doar ca, la punctul de control din Kuweit, Abdul Khaizaran a fost luat la intrebari. De ce a stat atit de mult in Basra? Din cauza iubitei dansatoare? Si cum o satisface din moment ce Abdul isi pierduse barbatia in razboi?

La 12 fara 9 minute, cind a deschis capacul cisternei, Abdul Khaizaran a vazut mortii. Ucisi nu de israelieni, nu de saracie, nu de mindrie. Ci de soarele cel nemilos.

Abdul Khaizaran a vrut mai intii sa-i inmorminteze. Cite o groapa pentru fiecare. Apoi, obosit, s-a gindit ca e mai mai bine sa-i arunce la marginea gropii de gunoi. Apoi le-a luat si banii. I-a mai ramas un pic de constiinta si o intrebare pe care desertul avea sa i-o multiplice cu un ecou.

Ghassan Kanafi a fost el insusi un refugiat. A luptat , nu cu arma in mina, ci cu stiloul, pentru cauza palestenienilor alungati. A criticat, ca autor si jurnalist, lipsa de reactie a lumii arabe si nu numai, fata de drama palestinienilor. A criticat coruptia. A fost ucis in Liban de israelieni, cu o bomba plasata in masina pe care o conducea. In ziua aceea era insotit de o nepoata de 16 ani.

Vinatoarea de ingeri
Daca ar fi sa povestesc pe scurt, pe foarte scurt, subiectul romanului “Paradisul pierdut” (”Det tabte paradis”, Tiderne Skifter, 2006) de Cees Nooteboom, v-ar apuca plictisul. O tinara brazilianca, Alma, victima a unui viol in grup, calatoreste in Australia nu doar pentru a uita trauma prin care tocmai a trecut, dar, mai ales, pentru a intilni aborigenii si modul lor de viata. Pe de alta parte, Erik Sondag, un critic olandez, cam pe la vreo cincizecisiceva de ani, porneste-n alpii austrieci la o cura de slabire si dezalcoolizare. Aici constata cu stupoare ca masueza lui de final e Alma, cea pe care a cunoscut-o de fapt, sub forma unui inger, cu vreo trei ani in urma, la un Festival al Ingerilor din Perth. Atunci, tomnaticul Sontag cazuse lat in dragoste cu Alma; si, ghinion, cum “ingerii nu-s oameni”, povestea lor de dragoste ramase ca in pom.

Exact ca-n pomul din care a picat marul, din Paradisul din care au fost izgoniti Adam si Eva.

Fiindca Cees Nooteboom creaza, in stilu-i erudit si elegant, continuarea Paradisului pierdut al lui John Milton. Creaza partea in care un el si-o ea pornesc, pe cai diferite, in cautarea propriului paradis.

Un paradis care, in cazul Almei, izgonita din lumea calduta si inocenta a adolescentilor bogati din Sao Pauolo, ar fi universul stravechi si mut al aborigenilor australieni. O lume in care nu exista cuvinte, ci doar tacere. O lume pierduta insa, caci in Australia secolului XXI aborigenii sint corupti de civilizatia omului alb. O lume pe care insa Alma are norocul s-o-ntrevada atunci cind priveste pictura unui bastinas. O lume pe care ar vrea sa o cunoasca, dar la care nu are acces nici macar dupa saptamina de dragoste si trai cu autorul picturii negre ca un vis.

Un paradis apoi care, pentru Erik, nici macar nu-i bine definit. In cazul lui, e vorba mai degraba de o senzatie. De o promisiune senzuala si trista, ca si bataia de aripi a unui inger pazitor, ca viata inseamna si altceva; nu doar rutina si mediocritate.

“Paradisul pierdut” e o carte a efortului cautarii de sine, o carte a regasirii. A regasirii nu printr-o experienta directa si uluitoare, ci prin acel moment de gratie, transcendental si ...foarte estetic. O fulgerare aproape, trecatoare si determinanta.

Nooteboom e un adevarat maestru; face din penibil arta. Scrie frumos, succint si plin de miez. In plus, minuieste cu cea mai mare dibacie tehnici (post)moderniste, fiindca desi am strimbat din nas la insertiile lui din prolog, epilog si partea de mijloc, a trebuit sa recunosc in cele din urma ca fara ele, cele doua povesti, a Almei si-a lui Erik, ar fi avut mult prea putin sens.

Yeeees
Herta Muller a luat Nobelul!!!

"who, with the concentration of poetry and the frankness of prose, depicts the landscape of the dispossessed".