O viata
”Terra Amata” (Penguin Classics, 2008) este, de data aceasta, un poem al existentei umane. O existenta efemera, fara sens, o trecere nefericita a omului prin eternitatea Universului.

On the earth by chance
I was born
a living man
I grew up
inside the drawing
the days went by
and the nights
I played all those games
loved
happy
I spoke all those languages
gesticulating
saying incomprehensible words
or asking indiscreet questions
in a region that resembled hell
I peopled the earth
to conquer the silence
to tell the whole truth
I lived in the immensity of consciousness
I ran away
then I grew old
I died
and was buried (pag.209).

”Terra Amata” este un roman experimental, scris si publicat de JMG Le Clézio in militantii ani '60. E, drept urmare, un manifest -pe alocuri vehement- pentru ceea ce s-ar putea numi ”revenirea la natura”. E o explorare, o meditatie asupra rolului umil al omului; e un apel pentru o existenta in armonie deplina cu marea, cu nisipul, cu vintul, cu cerul, cu iarba si insectele; e un protest fata de asumarea conditiei de zeu si creator de catre om, e un protest in fata interventionismului uman.

Le Clézio il creeaza pe Chancelade, care se naste, creste, traieste si moare. Fiecare vers al poemului e un capitol al cartii si al existentie lui Chancelade, un drum al maturizarii si constientizarii. Un joc cu reguli inventate de viata si limbaj. Un drum aparent inutil, din moment ce totul (dintr-un om) dispare fara urma, doar intr-o singura secunda. Universul e ceea ce ar putea fi vesnic, daca omul, pe drumul sau, n-ar face totul sa-l distruga.

Si Le Clézio chiar demonstreaza, in ”Terra Amata”, artificialitatea si lipsa de substanta a artifactelor umane, a limbajului uman. Sint, de pilda, pagini intregi, scrise in limbi incomprehensibile, in Morse sau in limbajul semnelor, pagini care ar putea insemna ceva sau ... nimic. Sint cuvinte, ori sunete, miscari - niste conventii inventate si aplicate de un grup. La fel de iluzorii si efemere ca si omul modern care, prin anii douazecidemii si ceva, va fi doar un exponat de muzeu, numit Maldec.

”Maldec man seems to have lived in communities, in tall concrete houses divided into rooms. His was essentially a working and fetishist civilization. Wars were frequent and deadly, as is proved by certain burial-places recently discovered. These wars were probably due to racial or religious differences. The civilization of Maldec man was also ritual, nationalist, and based on the family. It thus belongs to the polymorphic pre-desertic period, which lasted about 5.000 years. It may be that Maldec man was contemporary with the beginning of the great drought which occurred at that time and which caused his civilization to disappear” (pag.88).

”Terra Amata” e, fara indoiala, o carte interesanta si originala. Insa deloc appealing. O recomand antropologilor :) Iar coperta celor de la Penguin e … penibila.

Nebunie sau luciditate?
"The Bell Jar" e un splendid paradox: o cronica a nebuniei, scrisa cu luciditate. O carte a maturizarii, scrisa cu maturitate. O carte despre deprimare, scrisa cu inteligenta, sinceritate si curaj.

Sylvia Plath a avut curajul de a protesta impotriva limitarilor si presiunilor sociale: fizice si psihice. A avut curajul de a se impotrivi propriei conditionari umane. A vazut nu doar clopotul de sticla, ci si smochinul existentei sale. Un copac incarcat cu fructe, din care n-a putut culege decit una. A avut sinceritatea si onestitatea de a ramine-n viata atit cit inima a vrut sa-i bata.

Merita o mentiune speciala si lectura lui Maggie Gyllenhaal, a carei voce tinara, dar grava si pe alocuri aspra, completeaza fericit cuvintele.

Omul e un mare fazan in lume
Spuneam mai alaltaieri ca ma apuc de citit ”The Passport” (Serpent's Tail, 2009), traducerea englezeasca a lui ”Der Mensch ist ein grosser Fasan auf der Welt”, miniroman pe care Herta Müller l-a scris si publicat la Berlin, in 1986. Sint doar 90 de pagini in care cuvintele Hertei Müller - aspre, ascutite, puternice – reusesc sa redea atmosfera cenusie a unui sat banatean din anii '80. Sa recreeze un univers lipsit de culoare, sufocat de arsita sau inecat in ploaie, urit mirositor cu oameni captivi, neputinciosi, a caror singura speranta e ...pasaportul. Un univers suprarealist, kafkian.

Un sat populat cu oameni uriti, plini de pacate: morarul Windisch cu trecutul lui hitlerist, nevasta lui Windisch cu trecutul ei de curva in lagarul rusesc, dulgherul, blanarul care jupoaie animale vii, fiul dulgherului, Rudi, care are un gol in cap, preotul care sfinteste muierile in patul lui de fier din sacristie, militianul care le ajuta cu pasportul in patul inchiriat de postarita, postarita care le bea scrisorile, valahii murdari si betivi, mortii care se duc atunci cind bufnita se-asaza pe claia cu fin.

Un sat blestemat (in care si marul isi devoreaza propriile fructe), intr-o tara blestemata, ai carei parinti sint tovarasul Nicoale Ceausescu si tovarasa Elena Ceausescu. Un sat in care svabii ar fi bucurosi sa traiasca daca munca lor, avutul si drepturile lor n-ar sta la cheremul militiei, partidului sau al altor slugarnici abuzivi. Svabii insa vor sa scape, nu neaparat intr-o lume mai buna, ci intr-una care sa-i respecte. Insa pentru asta au nevoie de acte. Si pentru acte trebuie sa plateasca: in bani si natura.

”The Passport” e, pentru mine, o alta experienta cu Herta Müller. Cartea asta (probabil si din cauza limbii engleze) o gasesc mai dura, mai energica, abrupta. Nu-i vorba ca-i lipseste poezia sau umorul (capitolul ”Regele doarme” e pur si simplu savuros); e ceva legat mai degraba de forta imaginilor si a cuvintelor. E un soi de violenta care vine dintr-o imensa frustrare. Frustrarea de a fi slab, de a nu avea nicio putere in fata abuzului. Frustrarea de a accepta si perpetua abuzul; frustrarea umilintei pe care doar moartea o mai poate sterge. Frustrarea de a nu te (mai) putea ierta niciodata pe tine insuti.

Later edit: DO YOU HAVE A HANDKERCHIEF ??

Nasturi si foarfeci
”Animalul inimii” (Polirom, 2006) este un poem al disperarii si al neputintei. O carte pe care Herta Müller a scris-o in memoria prietenilor romani ucisi in timpul regimului Ceausescu. O carte despre prietenie, despre inadaptarea la un regim opresiv si cinic si despre evadarea prin emigrare...sau moarte.

Patru tineri intelectuali, svabi de origine, sint hotariti sa ramina in tara. Refuza emigrarea, dar si inregimentarea. Refuza, mai ales, sa taca. Scriu poezii, string fotografii si evidente despre viata in Romania ceausista. Scriu despre saracie, despre degradare umana; scriu despre abuzuri, despre nedreptate, despre speranta si despre moarte. Scriu despre nasturi si foarfeci: despre nasturii care te tin captiv si despre foarfeca ce taie tot ceea ce se incapatineaza sa creasca de la sine, chiar si dupa moarte. Despre foarfeca ce taie unghiile copilului, despre foarfeca ce taie parul muribundului. Doar atunci cind devine semn de siguranta in scrisori si cufere, parul nu este taiat, ci smuls direct din cap.

Determinarea celor patru prieteni de a colecta dovezi (pentru a le trimite mai departe ca, de acolo, sa poata fi auzite, cunoscute de lumea-ntreaga) atrage, bineinteles, atentia Securitatii. Tinerii sint supravegheati, filati, perchezitionati, interogati, amenintati cu moartea de capitanul Piele. El si ciinele lui sint foarfeca sistemului, unealta de ciuntit demnitatea umana. Si impotriva lui Piele si a tuturor celor ca el nu exista decit limba. Limba prin care se transmit, mai ales in scris, teama, frica, disperarea. ”O propozitie cu o foarfeca de unghii pentru interogatoriu, spuse Kurt, pentru perchezitie, o propozitie cu pantofi, pentru filaj, una cu guturai. Dupa forumla de adresare, intotdeauna semnul exclamarii, la amenintarea cu moartea, numai o virgula” (pag. 81-82).

Iar atunci cind amenintarile incep sa se materializeze (trei din cei patru prieteni sint concediati), survine capitularea/evadarea. Georg isi taie parul inainte de a pleca la Frankfurt, de unde sare pe fereastra, in sacul cu fereastra. Edgar si Herta ajung la Berlin ca sa fotografieze fereastra si caldarimul. Kurt mai ramine, atit cit sa prinda moartea Terezei, dupa care se spinzura c-o funie. In urma lui soseste o scrisoare voluminoasa cu lista fugarilor morti, cu poezii si fotografii. Lucruri acum intinse pe jos, pe care Herta si Edgar le privesc in tacere.

”Cind tacem, sintem dezagreabili, spuse Edgar, cind vorbim, devenim ridicoli”. Insa chiar cu riscul de a deveni ridicola, Herta Müller a vorbit. A vorbit despre prietenii ei morti si despre ceilalti, despre facatorii de cimitire, bautorii de singe si mincatorii de prune verzi (in engleza, ”Animalul inimii” a fost tradusa ca ”The Land of Green Plums”).

Si fiindca venii vorba de traduceri, Nora Iuga e excelenta. O simte pe Herta Müller, ii suprinde nu doar poezia, ci si furia, frustrarea, disperarea. Sint curioasa, acum, sa aflu cum suna in engleza ”The Passport”, traducere a ”Der Mensch ist ein grosser Fasan auf der Welt”.

Politica si arta
”An Artist of the Floating World” a lui Kazuo Ishiguro e genul acela de carte la care incepi sa te gindesti abia dupa ce o inchizi. Lectura ei iti ofera momente de frumusete, calm si serenitate, insa odata ce-ai pus cartea deoparte, incepe furtuna. Gindurile se aduna, morala e pusa la-ncercare, iar conditia artistului intr-o lume trecatoare devine iarasi subiect de meditatie. Artistul – asa cum e perceput de lumea in miscare vs. artistul – care isi angajeaza arta.

Subiectul lui Ishiguro e batrinul pictor Masuji Ono care, la sfirsitul anilor '40, e fortat de imprejurari sa reflecteze asupra faimei sale. Fortat e cuvintul cel mai potrivit, fiindca Masuji Ono pare a actiona din punct de vedere artistic si uman emotiv, impulsiv, irational, determinat de lumea exterioara. Emotiv si implusiv - atunci cind isi aliniaza lucrarile din tinerete propagandei imperialiste si nationaliste a Japoniei, depasind cu mult granita creatiei estetice recomandate de mentorul sau. Impulsiv si irational - atunci cind isi denunta studentul pentru activitati subversive. Picturile lui si actiunile lui ii aduc celebritate si respect. Faima de artist, mai intii onorabil si abia apoi talentat, ii aduce beneficii pe care le accepta cu aceeasi naturalete si usurinta cu care isi angajeaza arta.

Insa lumea se misca. Razboiul se sfirseste, americanii vin sa schimbe locul si mentalitatile. Masuji Ono accepta schimbarile tacit, fara rezistenta. E preocupat acum sa-si refaca vila partial distrusa de bombardamente si sa continue negocierile pentru casatoria fiicei lui mezine. Negocieri care, cu un an in urma, esuasera cu un alt candidat, a carui retragere fusese acceptata fara probleme. Insa problemele si intrebarile sint ridicate acum de fiica lui cea mare care-i sugereaza lui Ono ca el si faima lui trecuta ar fi cauza esecului anterior.

Si de aici incepe un fel de rememorare a vietii de artist. Obiectiva, contemplativa si departe de ceea ce s-ar putea numi proces de constiinta. Masuji Ono se portretizeaza fara implicare, isi accepta pasiv trecutul, e nevoit sa vada prezentul in care faima lui decade, in care colegii artisti il evita, in care nimeni nu-i mai cere opinia, in care vechile valori sint inlocuite de altele noi, in care zgiriie norii corporatiilor iau locul traditionalelor cladiri, in care loasir-ul cu bautura si gheise e pe moarte, in care cei care fusesera ca el odata se sinucid pentru a-si spala onoarea. Ono este, poate pentru prima data in viata, rational, dar ramine la fel de lipsit de convingere. Are ceva de spus impotriva abandonarii vechiului stil de viata, dar se exprima fara vigoare. In plus nici nu este stilul sinucigas: asa ca, viata merge mai departe.

Mai intii mi s-a parut ciudata ideea lui Ishiguro de-a-l lasa pe Ono in deriva; insa mai apoi, mi s-a parut potrivita ca final de carte. Fiindca Ishiguro lasa deschisa dilema artistului si a operei lui. Trebuie arta sa fie doar emotie si estetism? Poti face arta doar de dragul artei? Poti crea atunci cind nu crezi in nimic?

PS Recomand cartea asta mai ales Degeticai, cu care, nu demult, am avut o discutie despre arta si despre tezism in arta :))
PPS Inchisul cartii e doar o figura de stil, caci am ascultat audio-book-ul.

O lume pentru Julius
Ce mi-a placut mai mult si mai mult la romanul asta (“O lume pentru Julius” – Polirom, 2006) e stilul: original si captivant, cu un limbaj aparent naiv, insa plin de ironie. Cu arma asta grea, peruvianul Alfredo Bryce Echenique reuseste sa zugraveasca o lume speciala, plina de contraste si sa construiasca personaje puternice, remarcabile.

Lumea lui Echenique pentru Julius e formata de fapt din alte doua lumi: una a bogatilor gaunosi, egoisti, plini de ifose si bani (muulti, muulti bani) si alta a servitorilor neinstruiti, docili, saraci, insa cu mult mai umani. O lume in care Julius, baietelul milionar, urecheat, firav, sensibil si inteligent, creste, se formeaza. O lume pe care o priveste, incercind sa o inteleaga; o lume rupta-n doua, fiecare jumatate bine distilata si izolata intre cei patru pereti ai palatului, ai hotelului si iar ai palatului cel nou. Iar Julius, pentru care amintirea surorii moarte e inca vie, penduleaza intre cele doua jumatati de lume, trece cu inocenta si gratie, de mii de ori, prin usa care desparte aripa stapinilor de cea a servitorilor.

Si Julius observa si descrie ceea ce vede: naiv, dar sincer, si cu mult umor. O vede pe mamica lui iubita, Susan cea fermecatoare, care-l iubeste si ea, dar care e teribil de zapacita, lipsita de initiativa, frivola, iresponsabila si iremediabil indragostita de sotul ei de-al doilea. Il vede pe “unchiul” Juan Lucas, casatorit cu mamica, un magnat chipes si monden, egoist si crud, un om cu idei “sanatoase” despre educatie si despre cum se face avere; un om care totusi, in felul lui, are grija de mamica si de copiii ei. Ii vede si pe cei doi frati mai mari, egoisti si ei, razgiiati, obraznici, adevarate lipitori sociale. Il vede si pe unchiul Lastarria, care tot da si da din coate incercind sa fie acceptat de lumea lui Juan Lucas; o vede si pe sotia lui cea sluta, Susanna cea bisericoasa si cu prejudecati. Ii vede pe toti acei darlings ai mamei, prieteni de familie la fel de bogati, ipocriti si nepasatori.

Julius il vede insa si pe Carlos, soferul care de negru ce e, intotdeauna e cu un cap deasupra indienilor coboriti din munte. O vede pe biata Arminda, cea mai buna calcatoreasa a camasilor de matase ale lui Juan Lucas, batrina bolnava, singura care si-a amintit de ziua lui. Le vede pe Nilda, cea cu povestile ei de groaza, si pe impetuoasa Tantoasa; o vede si n-o uita mai ales pe Vilma, guvernanta tinara si frumoasa, data afara dupa ce nemernicul de Santiago s-a dat la ea. Si tot din cauza Vilmei, lumea lui Julius -asa cum a inteles-o el pina la 11 ani- se destrama. In locul ei, ramine un gol mare, adinc, intunecos.

“O lume pentru Julius” e, inainte de toate, o satira, o critica a high-classului peruan caracterizat prin excese, snobism si cruzime. E, mai apoi, un bildungsroman intr-o lume puternic divizata, in care rasismul si violenta sint o prezenta ubicuua. E, fara nici o indoiala (sint total de acord cu maestrul Márquez :)), unul dintre cele mai bune romane ale literaturii sud-americane. Pacat ca de Echenique s-a auzit atit de putin!

Ménage à trois

Ca nu l-a iubit pe Freud, Nabokov nu s-a sfiit niciodata s-o spuna. Direct sau indirect, in mai toate romanele sale, gasim referiri la adresa sarlatanul vienez. Insa “Rege, dama, valet” (Polirom, 2009) este o carte chiar in intregime dedicata lui Freud si urmasilor lui hotariti :)) E o caricatura, o tragi-comedie a un triunghi amoros (sot-sotie-nepot), construita cu eleganta, umor si cruzime. O carte fara pretentii metafizice; e mai degraba o joaca a lui Nabokov cu personajele, un exercitiu de creativitate cu situatiile si limbajul.

Avem asa o mina:
Regele - Kurt Dreyer, un businessman prosper, preocupat de sport si inovatii. E batriior, insa robust, are o gura mare si spurcata, un simt al umorului contagios si o atitudine relaxata fata de bani si viata. Desi calca pe-alaturi, isi iubeste sotia; si-o iubeste cu atit mai mult, cu cit ea devine, pe zi ce trece, mai rece si mai artagoasa.

Dama – Martha Dreyer, un fel de doamna Bovary. E frumoasa si senzuala, insa incredibil de vulgara si cruda. Se plictiseste ingrozitor, ii e lehamite de viata burgheza pe care a ales-o, de casa pe care a ales-o, de mobila pe care a ales-o, de sotul pe care l-a ales. Acum il alege pe Franz-nepotul, drept iubit.

Valetul – Franz, nepotul sarantoc al lui Dreyer. Vine la Berlin ca sa lucreze in magazinul unchiului. E crud la minte si la trup, e miop si a cazut rapid si iremediabil in bratele voluptoase ale Marthei. E sclavul ei.

Iar Martha, plictisita de sot si de escapadele periculoase in camera lui Franz, vrea totul. Dreyer e victima...aparenta, desigur. Fiindca Nabokov, cu o cruzime pe masura Marthei, il face din victima, calau. Iar acesta nici macar nu stie :)

Nabokov, asa cum spuneam, se joaca pur si simplu cu cele trei personaje. Le pune in situatii ridicole, de un comic irezistibil, cu asa o maiestrie, ca stie exact cind sa se opreasca inainte de penibil. Am ris cu lacrimi la vreo doua faze: cea a vizitei lui Franz, care fara ochelari abia putea distinge o umbrela de-un copac si la faza in care Dreyer, catelul Tom si iubitul Franz erau cit pe ce sa dea buzna peste Martha, in camera lui Franz :))

Dialogurile sint delicioase, iar stilul ironic-virtuos, as usual :) Si veronica iar s-a descurcat de minune cu traducerea si cu jocurile buclucase de cuvinte.