Decadenta norvegiana
Benoni, Rosa, cele doua audiobookuri pe care le-am ascultat luna trecuta sint, cred, expresia cea mai elocventa a stilului nordic de la sfirsitul celui de-al XIX-lea secol si inceput de secol XX. Un stil curat, protestant as zice; simplu din punct de vedere al constructiei gramaticale, precis, totusi cald si ironic. Un stil care pare sa nu puna prea mare pret pe sunetele cuvintelor, ci doar pe intelesul lor. Un stil cam decandent, ca si societatea pe care o descrie. Fiindca Benoni si Rosa (doua nuvele, cu aceleasi personaje, aparute la un an distanta) nu sint doar portrete individuale, realizate cu sarm si umor, ci tabloul unei intregi comunitati din nordul Norvegiei, in jur de 1900. O comunitate ale carei viata si bunastare sint dependente de sezoanele de pescuit si de generozitatea lui Mack, un fel de buric al tirgului, sarlatan si don juan. Insa nu Mack este personajul spre care si-a indreptat Knut Hamsun atentia in mod special, ci Benoni, un factor postal, putin mitoman si destul de grandoman.

Dintr-un tinar modest, cu pretentii utopice la mina Rosei (fiica pastorului), Benoni se trezeste bogat peste noapte. Si nu o data, ci de doua ori. E drept ca prima oara, bogatia si saracia ce-i urmeaza i se datoreaza exclusiv lui Mack, insa a doua oara chiar a fost vorba de noroc. Niste stinci cumparate pentru o suma de nimic si revindute la un pret inimaginabil, il fac pe Benoni putred de bogat. Atit de bogat incit devine partenerul lui Mack, alaturi de care influenteaza mai mult sau mai putin discret destinele comunitatii. Si nu doar buzunarul lui Benoni se imbogateste, ci si personalitatea acestuia. Insa chiar daca devine excentric si patetic, Benoni ramine inaluntrul lui un om bun si generos ...iar pe Rosa ajunge s-o ia de nevasta, in ciuda primului esec.

Relatia lui cu Rosa, una destul de imprevizibila si contradictorie, e descrisa in amanunt, in cea de-a doua nuvela, de studentul Parelius, gazduit mai intii de Benoni si, mai apoi, de Mack. Parelius documenteaza neobosit, fiecare discutie, fiecare eveniment, fiecare intilnire de care are parte, dar documenteaza mai ales starile Rosei. Iar aceste stari evolueaza de la resemnare, la jena si tristeste, de la o vaga gelozie, la multumire, de la neliniste, la calma fericire.

Ce mi s-a parut remarcabil la Hamsun e felul in care-si portretizeaza personajele. As spune, mai degraba, ca personajele se portretizeaza singure. Hamsun nu analizeaza, nu judeca (desi mai toti locuitorii Sirilundului au vicii si pacate din belsug), ci pur simplu reda dialoguri si fapte. Iar din toate acestea, cititorul este cel care vede tabloul si care… caracterizeaza.

Ce mai, mi-a placut norvegianul! Asa calm si desuet! Si controversat :)

Pe unde-am fost

...fiindca mor de invidie ca n-am fost (la Bookfest).

Si cu ce m-am intors:

1. Orhan Pamuk, Other Colours

2. Jumpa Lahiri, Unaccustomed Earth (citit)
3. Doris Lessing, The Diaries of Jane Somers

4. Hanif Kureishi, Budha of Suburbia

5. Sam Savage, Firmin

6. Siri Hustvedt, The Sorrows of an American

(plus doua sefiseme de-ale soatei :))

Okies

Daca in ”Soareci si Oameni”, singurul personaj feminin, Curely’s wife, e o aparitie abia schitata si cu o disparitie usor de intuit, in “Fructele Miniei” ("The Grapes of Wrath", Penguin, 2002 ), John Steinbeck reuseste sa creeze un personaj feminin colosal, plin de vigoare si mangnetism si in jurul caruia graviteaza intreaga poveste. Un personaj care ar fi ramas, probabil, fara egal in literatura universala, daca Marquez n-ar fi creat-o, jumatate de secol mai tirziu, pe Ursula, stapina clanului Buendia.

Ma Joad e sefa Joazilor; e forta si dragoste, hotarire si suport, modestie si bun simt. Ea este cea care-si protejeaza si imbarbateaza familia in destelenirea de la Est la Vest; ea este cea care lupta sa pastreze unitatea si demnitatea clanului; ea este cea care, cu o intuitie suprinzatoare, ia deciziile cele mai corecte; ea este cea care isi infrunta barbatul ezitant si autoritatile, impunind respect; ea este cea capabila de altruism si compasiune in vremuri in care egoismul insemna supravietuire.

Steinbeck o construieste pe Ma Joad cu rabdare, constant, minutios, imagine cu imagine, scena cu scena; asemenea unui pictor ce traseaza, fluid, linii de culoare peste fond. Si totusi, in spatele calmului si al liniaritatii, descoperi tuse apasate, cu greu retinute. Sint doua momente importante in povestire, doua scene al caror dramatism te ia, cumva, prin surprindere, caci totul se produce in adinc, in sufletul plin de zbucium al Maicii (asa, imi aduc aminte, a fost numita-n romaneste Ma Joad). E vorba despre momentul ajungerii in California, cind Maica pastreaza pentru sine durerea mortii Bunei, anuntindu-si familia ca batrina nu mai este abia a doua zi, dupa ce pericolul de fi opriti la granita trecuse. Al doilea moment dramatic, insa plin de gratie si demnitate, apare in finalul cartii, cind Ma Joad isi indreapta, in tacere, fiica lauza spre muribundul pe care-l poate salva cu laptele ei.

In “Fructele miniei”, Steinbeck nu reuseste doar personaje de exceptie (fiindca alaturi de Ma Joad, i-am putea numi si pe Tom, Jim Cassey, Rosasharn, batrinii Joad simpatici si artagosi), dar si un manifest politic din timpul Marii Depresiuni, o critica dura a tranzitiei la o societate de consum salbatica, in care saracii ajung sa nu mai aiba nici un drept . Personal, am acordat mai putina atentie partii militante a cartii, desi e greu, fiindca Steinbeck isi exprima clar, abrupt si des opiniile . Iar dezinteresul meu vine, cred, din amintirea pe care o mai am inca despre prefata romaneasca a cartii (habar n-am de cine a fost scrisa), corupta si plina de indicatii pretioase de lectura. Imi amintesc, de pilda, de comparatiile/antitezele fortate dintre societatea americana criticata de Steinbeck si Uniunea Sovietica, de sugestiile deloc voalate ca Steinbeck ar fi fost de fapt comunist si ca societatea pentru care el ar fi militat ar fi fost cea socialista, eventual multilateral dezvoltata…bleah!!

Anyway, in “Fructele miniei” Steinbeck are stilul déjà format: limpede, concis, eficient (are impact), ironic dar si emotionant (din pacate, “Pasunile Raiului” mi s-a parut doar o “incalzire” pentru marile lui capodopere). Insa pina acum, tot “Soareci si oameni” imi place cel mai mult :))

PS. Incerc sa (re)devin constanta cu insemnarile, insa e asa de greu dupa ce-ti iesi din mina!!

Cititoarea
...deloc obisnuita: ba dimpotriva!

Una care, odata, citea din datorie; caci placerea nu i se cadea.

Una care, din cauza unui ciine si a politetii innascute, ajunge sa imprumute o carte, oricare, de la libraria mobila, aciuata periodic in curtea bucatariei sale.

Dupa prima carte, urmeaza si-a doua. Interesanta, fascinanta, apetisanta, recomandata de un bucatar. Dupa ea vin si altele, haotic, aiurea, dar incomensurabil de placut(e).

Lectura devine o adictie: in pat – alaturi de consortul cel ursuz; in caleasca, din care urma sa faca semne la popor , in drum spre vreo-ntilnire importanta.

Lectura devine inspiratie: pentru discursurile din Parlament, pentru intilnirile de la nivel inalt si pentru consfatuirile cu prim-ministrul-necooperant.

Lectura devine un mod de a gindi: un mod viata.

Lectura devine viata insasi.

Iar ea, cititoarea, e pregatita sa dea regatul pentr-o carte!

Daca nu v-ati dat seama pin-acum, vorbesc de “The Uncommon Reader”, un audiobook descoperit odata cu iTUnes-ul.

O carte in care Alan Bennett nu doar ca face apologia cititului “aiurea”, din placere, ci isi/ne pune intrebarea “ce-ar fi daca toti-cei-care-au-impact-asupra-vietilor-noastre-ar-citi?”. Aleatoriu si din placere.

“The Uncommon Reader” e o parabola. E o placere, probabil, s-o citesti, dar si o mai mare placere s-o auzi... in insasi interpretarea autorului.

Soareci, oameni si iepuri
Am terminat de recitit saptamina trecuta “Of Mice and Men” (Penguin Classic, 1994) iar lectura asta n-a facut altceva decit sa-mi intareasca o convingere mai veche: aceea ca am avut parte de una dintre cele mai bune nuvele ever ! De fapt termenul potrivit pentru cartea lui Steinbeck, dupa cum propune insusi scriitorul, e “noveletta”, un fel de hibrid literar intre o nuvela si o piesa de teatru, o “playable novel” sau o “novel-as-a-script”. Un experiment literar pre-postmoderist, ca sa zic asa, un pariu pe care Steinbeck l-a facut cu sine insusi. Un pariu cistigat cum ca ar putea scrie o carte scurta, dar plina de miez, una care sa fie apreciata nu doar de publicul larg, dar si de cel elitist.

“Of Mice and Men” este o carte scurta si tulburatoare despre prietenie, despre speranta si pierderea ei, dar, mai ales, o carte despre alienare. Lennie, uriasul cu minte de copil care nu se poate abtine sa nu mingiie ceva frumos, “ca pe-un soricel”, e pe cit de mare, pe atit de vulnerabil. Are nevoie de sprijinul lui George si de visul comun ca, odata si odata, vor avea pamintul si ferma lor si iepurii lor pe care el, Lennie, ii va ingriji fara sa-i omoare. Cureley’s wife n-are insa pe nimeni; n-are nici macar un nume, ci doar un sot a carui gelozie o izoleaza si mai mult de zilierii de la ferma. Crooks, pe de alta parte, de negru ce e, trebuie sa traiasca-n grajd, alaturi de ”alte animale”. Lennie e cel care, prin naivitatea sa, incalca granite, depaseste limite, iar tragedia vine dupa sine. Iepurii dispar. Si ferma. Si speranta.

Desi in nuveletta sa Steinbeck atinge subiecte delicate pentru anii ‘30 (exodul fortei de munca de la est la vest, saracia, nedreptatea sociala, rasismul), mesajul nu-i chiar unul proletar asa cum se exagera, daca-mi amintesc bine, in prefata editiei romanesti de pe la omienousutesaizeci-saptezeci si ceva(?). In “Of Mice and Men”, Steinbeck se concentreaza, mai degraba, pe cauze intime, interioare; ne distrugem si din cauza a ceea ce sintem, nu doar din cauza sistemului in care vietuim!

Finalul e superb…si nu doar el! Stilul e clar, concis, obiectiv, lustruit; umorul, subtil. Dialogurile sint adevarate perle colocviale, iar descrierile sint lirice, poetice. Proza se dezvolta logic, dar retinut, desi cartea se citeste cu sufletul la gura. Acum, musai, trebuie sa vad si filmul!

Love is noise, love is pain
Nu-s danezi, da' tot imi plac :))


PS Tot albumul, "Forth" , se ridica la inaltimea "Urban Hymns"!!

Leapsa livreasca
...de la raul

1) ce autor apare cel mai des la tine în biblioteca?
Günter Grass
2) din ce carte ai mai multe exemplare?
Pestera lui Saramago (in engleza, romana si daneza)
3) de ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezat în secret?
de Hercule Poirot :))
4) ce carte ai citit cel mai des?
Ulysse.. fiindca am inceput-o de doua ori, si abia a treia oara am sfirsit-o
5) care era cartea ta preferată la 10 ani?
pffuii, citeam pe nerasuflate Michel Zevaco si seria Pardaillanilor
6) care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?
...si neterminata – Christos versus Arizona
7) care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?
Copiii din miez de noapte
8)daca ar trebui sa obligi pe cineva sa citeasca o carte, care ar fi aceea?
de obligat n-as obliga, dar as avea recomandari si una dintre ele ar fi Obligado
9) cine crezi că ar trebui să câştige premiul nobel pentru literatură?
Philip Roth
10) ce carte ti-ar plăcea să vezi ecranizată?
un Grass de Almodovar – cred ca s-ar potrivi
11) descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?
visez foarte rar (sau ma rog, nu-mi amintesc ce visez); deci nu tin minte sa fi avut vreun vis livresc.
12) care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?
Zahirul lui Coehlo....si asa m-a enervat
13) care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?
Ulysse, precum spuneam.
14) preferi autorii francezi sau ruşi?
hmmm...rusi
15) shakespeare, milton, sau chaucer?
pfffui, habar n-am, fiindca, sincer, de milton si chaucer n-am citit NIMIC. E grav?
16) ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?
faptul ca cineva vorbeste linga mine
17) care e romanul tău favorit?
Pale Fire
18) joci ceva?
nu
19) povestiri scurte, schiţe?
da
20) non-ficţiune?
da
21) scriitorul favorit?
Nabokov
22) ce scriitor crezi că este supraevaluat?
pina acum, pe mine Updike nu m-a convins ca e un scriitor pe masura faimei sale.
23) ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?
cred ca tot Ulysse :)
24) şi…acum ce citeşti?
recitesc „Fructele miniei” a lui Steinbeck si, asa cum spuneam in celalalt post, „Borthers” a lui Yu Hua.

As vrea sa raspunda la leapsa asta (daca au chef, evident) uv, arthur si zum.