Sunday, September 27, 2009

Sacre Coeur
by Tina Dickow (Danish, of course :))

Thursday, September 17, 2009

Crima e pedeapsa
The House Gun” (Bloomsbury, 1998) este cartea cu care o incep pe Nadine Gordimer, laureata Nobel din 1991. O carte care, chiar daca – se spune- nu e cea mai buna a autoarei, e cel putin controversata. Insa mie una, mi-a placut.

Intriga e simpla: Duncan, un tinar arhitect provenind dintre-o familie middle-class si declarat liberala din Pretoria, isi impusca fostul iubit dupa ce il surprinde facind dragoste cu actuala lui iubita (iubita lui Duncan, I mean). Si de aici incolo, Gordimer exploreaza: o societate post-apartheid, in care violenta este o prezenta ubicuua; un mod nou de viata, legal acceptabil, in care relatiile rasiale si sexuale se redefinesc; o casnicie trainica, dar incompatibila spiritual, cutremurata de o crima echivalenta “esecului” parental.

Iar Gordimer e, in “The House Gun”, grava, complexa si analitica. Prezinta dileme, adinceste idei si cauta explicatii pentru cauzele care au transformat un tinar bine educat si non-violent, intr-un criminal. Investigatia lui Gordimer are loc pe doua planuri, de unde si existenta celor doua parti ale romanului. Exista un plan intim, familial, si altul vizibil, social.

Din punct de vedere familial, parintii lui Duncan, Claudia si Harald, mai cu seama Harald, sint cei care incearca sa inteleaga, din interior, gestul fiului lor. Incearca sa descopere o cauza intrinseca pentru crima, ceva care nici macar nu poate fi spus, verbalizat: “How could he do it. Duncan could bring himself to do it, take a gun and kill...it’s something that can’t be told. It has to be in you. In him” (pag 61). Claudia, prin umanismul ei laic, face apel la Freud, in timp ce Harald foloseste meditatia religioasa si cartile pe care le-a citit. Iar daca Dostoiewski si nota din “Idiotul” despre Nastasya, gasita mazgilita pe unul dintre carnetele lui Duncan, ii ofera lui Harald o idee despre relatia fiului sau cu Natalie-Nastasya- iubita, nicio alta carte si nici macar Dumnezeu nu-i pot da vreo explicatie despre cum Duncan a putut lua viata unui om!! A lua viata unui om e o incalcare grava a principiului moral crestin si umanist. Deopotriva. Insa care sint limitele moralei?, isi provoaca Claudia sotul. E crestineste si uman sa traiesti de pe urma investitiilor in industria de tutun (asa cum fac ei), industrie care omoara oameni? E crestineste si uman sa maninci pui crescuti in abator? Unde e limita moralei? Oricum, atit Claudia, cit si Harald, care cunosc din ce in ce mai putin, mai putin chiar decit strainii, viata fiului lor, ajung sa creada ca gestul, crima lui Duncan e vina lor, pedeapsa lor.

Din punct de vedere social, e procesul. Aparatorul de culoare, Hamilton Motsamai, incearca sa explice crima. Din exterior. Din cauza violentei sociale, o arma exista in casa. Din cauza iubitei si a comportamentului ei depresiv distructiv. Din cauza anarhiei ei. Din cauza provocarii sexuale deschise, fatise . Din cauza laxitatii moralei fostului iubit. Din cauza...

La urma vine si pedeapsa. Pe doua planuri. Pedeapsa sociala si legala (din fericire, pedeapsa cu moartea tocmai fusese abolita), si una intima, personala, asemenea celei invocate de Thomas Mann in “Muntele Vrajit”: “It is absurd for the murder to outlive the murdered. They two, alone together – as two beings are together in only one other human relationship, the one acting, the other suffering him – share a secret that binds them forever together. They belong to each other” (pag. 71-71). Iar Duncan e sortit acum sa fie legat pentru vecie nu doar de Carl, pe care l-a ucis, dar si de Natalie-Nastasya pe care a salvat-o de la moarte!

Mi-a placut prima parte a cartii; densa, problematica si chiar poetica pe alocuri. Partea a doua mi s-a parut cam tehnica. Insa stilul complex, sever si elegant al lui Gordimer, asa lipsit de umor cum este, m-a facut sa-i comand si una dintre cartile ei bune; ba chiar foarte bune. Revin curind cu si despre “The Conservationist”, carte pentru care a luat Booker Prize in 1974.

Sunday, September 13, 2009

Din New York in Limerick si inapoi
(Pina) in 1996, Frank McCourt era doar un profesor de limba engleza iesit la pensie. Unul daca nu bun, cel putin original si care obisnuia sa dea lectii despre cum se scrie o carte, fara a fi scris insa vreuna. Dar in 1996 se apuca si-si scrie memoriile, “Angela’s Ashes”, carte care l-a propulsat suprinzator, rapid si definitiv in categoria marilor scriitori de limba engleza de la sfirsitul veacului trecut, inceput de secol XXI. De atunci si pina la moartea sa, in iulie 2009, a mai avut timp sa scrie inca trei carti: doua - memorii si ele, o continuare a primului roman premiat cu Pulitzer in 1997, “’Tis” si “Teacherman”, si inca o poveste scurta de familie, “Angela and the Baby Jesus”. Deocamdata i-am citit (mai degraba auzit) “Angela’s Ashes” si “Teacherman”.

Pe “Angela’s Ashes” am inceput-o in daneza (“Angelas Aske”-Rosinante, 2008), insa am renuntat rapid si hotarit la varianta hardcopy dupa ce am gasit audiobookul… chiar in lectura autorului. O adevarata desfatare sa-i auzi accentul Irish, vocea nazala, plina de ritm si ironie si sa-l asculti pe insusi McCourt fredonind vechi melodii irlandeze ale caror rime si versuri augmenteaza textul. “You don’t have such an awful voice, Mr. McCourt!” :)

Angela’s Ashes” este cronica unei copilarii catolic irlandeze marcate de mizerie, saracie si foame. “When I look back on my childhood I wonder how I survived at all. It was of course a miserable childhood: the happy childhood is hardly worth your while. Worse than the ordinary miserable childhood is the miserable Irish childhood, and worse yet is the miserable Irish Catholic childhood”, spune McCourt, care se uita inapoi si-si aminteste ... Isi aminteste de stramutarea familiei sale, din cauza saraciei, din Brooklyn in Irlanda. De fratii si surorile care tot vin si pleaca; de Angela, mama invinsa de viata, dar care totusi infrunta foamea, nasterile si mortile propriilor copii; de tatal Malachy, betiv si patriot incurabil, care-si scoala noaptea baietii, punindu-i sa jure ca vor muri pentru Irlanda. De profesorii tirani si abuzivi, de preotii nedrepti si aroganti, de englezii care le-au facut viata amara de 800 de ani. Amintiri spuse, nu cu tristete si nici cu resemnare, ci cu sinceritate, intelepciune, melancolie dar si cinism si c-un umor de-ti vine sa rizi si sa plingi in acelasi timp. E o carte trista si serioasa in esenta, dar felul in care e spusa/scrisa o face nu doar suportabila, ba chiar amuzanta. Asa cum speranta de a emigra inapoi in Statele Unite il face pe copilul si tinarul Frankie sa nu se dea batut. Nici de boala, nici de foame, nici de rusine si nici de umilinta de a-i fi trintita usa bisericii in nas.

Cu exceptia mamei, personajele lui McCourt sint redate cu o oarece doza de malitiozitate. Nu sint chiar caricaturi, desi pina acolo n-ar fi prea mult, insa de la unchiul matern, cazut in cap, si pina la Malachy, tatal alcoolic si semi-ticalos, Frank McCourt isi ironizeaza matusile, bunica, fratele, colegii, preotii samd, le accentueaza defectele si viciile. Cred ca cel mai spectaculos personaj e tatal, Malachy McCourt. Iar autorul e rautacios, dar si loial cu tatal sau. Il descrie ca pe un betiv si un om de nimic, incapabil sa-si pastreze o slujba sau sa-si intretina financiar familia, dar plin de afectiune si ingaduinta cu copiii. Malachy McCourt e acuzat, dar si aparat de fiul sau. Frustrare si dragoste in acest portret.

Angela’s Ashes” se incheie odata cu revenirea lui Frankie la New York, locul in care s-a nascat si din care n-ar fi trebuit sa plece, dar continua apoi cu povestea devenirii lui ca om in “’Tis”. Eu am sarit direct la “Teacherman”, carte in care Frank McCourt imparte cu cititorii experienta vietii de profesor (tot audiobook).

O viata in care si el a fost cel care a invatat, laolalta cu elevii lui. O experienta deloc usoara si deloc placuta. Uneori de-a dreptul frustranta. O perioada (lunga) in care a invatat sa comunice cu tinerii (cu adultii, aproape ca nu a reusit niciodata) si in care a provocat, voit sau nu, legi si norme pedagogice. Sint, in “Teacherman”, scene pline de savoare; ca cea a primei lui ore de predat sau ca saptamina orelor de creative writing (si singing) dupa cartea de bucate!! “Teacherman” este o carte buna; la fel de onesta ca si “Angela’s Ashes”, insa parca-i lipseste ceva. Prospetimea, candoarea?? Hmm...greu de spus. Oricum, very entertaining.

PS Tocmai mi-am cumparat “’Tis” – varianta printata. Ah, si filmul e fain :)

Saturday, September 12, 2009

Alte culori
Probabil ca e doar o preferinta personala, insa mie, una, imi plac mai mult non-fictiunile lui Pamuk decit romanele lui. E ceva special in ele: implicare, melancolie, candoare, sinceritate si luciditate. Iar daca “Istanbul; Memories of a City” avea ca tema orasul vazut de copilul si, mai apoi, de tinarul Pamuk, “Other Colours” (Faber and Faber, 2008) reuneste articole autobiografice si eseuri despre viata, arta, carti si orase.

Prima parte a cartii este, de fapt, o colectie de panseuri ilustrate (chiar de catre scriitor) si aparute intre 1996 si 1998, in revista Öküz. In aceste exercitii lirice, am descoperit cu oarecare uimire un Pamuk nefericit, solitar si trist. “There is no greater happiness than coming face-to-face with your own squalor and wretchedness. There is no greater happiness than being out of sight” (pag 20). Insa preferinta/nevoia lui pentru solitudine devine mai putin acuta odata cu nasterea fetitei sale, Rüya, pe care o adora si alaturi de care doreste sa-si petreaca tot timpul din lume.

Ca si Rüya, cartile si lecturile sint parte vitala a vietii lui Pamuk. Cititul, acel act de imaginatie divin, e numit “bliss-in-seclusion”. Cititul e satisfactia transformarii cititorului in creator al lumii pe care si-o imagineaza, dar e si satisfactia oferita de “cartea ca obiect”. Cartea cu insemnari si note pe pagini si coperte, cartea care poarta cu ea nu doar o poveste, ci si amintiri din viata celui care o citeste.

Autorii preferati: Dostoievski – caruia ii intelege si-i impartaseste, intr-o anumita masura, relatia de dragoste si ura pe care o are cu Occidentul; Nabokov caruia ii admira calitatea de a sti sa spuna cuvintul potrivit, la momentul potrivit (ceea ce Flaubert numea “le mot juste”); Camus, caruia ii apreciaza distanta fata de subiect si felul lui “soptit” de-a scrie; Llosa care, spune Pamuk, reprezinta cel mai bine literatura Lumii a treia. Si nu pentru ca Llosa ar scrie neaparat despre Lumea a treia, ci pentru “the Third World writer’s sense of being exiled from the world’s literary centers”, atitudine pe care nici macar exilul nu-o poate schimba. E, probabil, si motivul pentru care Pamuk a ales sa traiasca in Turcia, exilat printre ai sai. Suferinta si frustrarea de a exista suspendat intre doua lumi (intre Occident, in spiritul caruia a fost educat, si Orientul in care si-a trait viata si s-a format din punct de vedere spiritual) e, cred, ideea cea mai puternica din “Other Colours”. Dintr-o astfel de stare instabila, Pamuk e cel care ofera explicatii: “Nothing nurtures support for the Islamist throwing nitric acid in the faces of women more than the West’s refusal to understand the anger of the damned” (pag 221). "The Anger of the Damned" nefiind altceva decit “anger and humiliation that the millions in the world’s poor Islamic countries feel against a West that sees itself as superior”. Pina la urma, relatia dintre Vest si Est, crede Pamuk, nu este altceva decit “a question about wealth and poverty and about peace” (pag 230). Idee pe care a redat-o in “Snow”.

Cu si despre cartile lui, Pamuk nu e foarte generos. In ce-a de-a patra sectiune a “Other Colours” exista scurte insemnari despre perioada in care “The White Castle”, “The Black Book”, “My Name is Red” si “Snow” au fost scrise, decit despre cartile ca atare. Totusi, e interesant de aflat idea de la care au pornit aceste carti. Bunaoara, “the original idea for The Black Book was something set in the very late seventies, evoking the poetry of the streets of my childhood and embracing the anarchy of Istanbul, past and present” (pag. 255). “The White Castle” s-a nascut dintr-o viziune (un prezicator si drumul lui catre palat, pe strazile albastre ale orasului) pe care Pamuk a avut-o in timp ce-si termina saga “Cevdet Bey and Sons”. “My Name is Red”, “at its deepest level is about the fear of being forgotten, the fear of art being lost”. Arta miniaturilor fireste, careia Pamuk ii dedica un capitol special si-n “Other Colours”.

Cu ajutorul miniaturilor, dar si cu ajutorul portretelor lui Bellini, Orhan Pamuk reuseste sa ofere o explicatie “culturala” a tehnicii orientale in pictura. Lipsa perspectivei, de pilda, ar fi efectul intimitatii actului de a vedea, de a privi o imagine. Faptul ca depictarile nu pot fi expuse in lumea islamica, ii face pe cei care le creaza (si pe cei care le privesc) sa le/sa se raporteze la o lumea interioara, inchisa. Reprezentarile lor sint imaginare si de aceea nu este nevoie de o complexitate spatiala si o redare fidela, asa cum a facut-o, de exemplu, Velasquez in Las Meninas.

In fine, sint mult mai multe lucruri si idei intersante in “Other Colours” (e si discursul de la primirea Nobelului). E o carte care merita citita pentru continutul ei intelectual, pentru eleganta si sensibilitatea cu care este scrisa (fiecare piesa-n parte), pentru profunzimea si onestitatea autorului.

Friday, September 11, 2009

Chi
In sfirsit, am reusit si eu sa procur si sa citesc faimoasa carticica a lui Chinua Achebe, “O lume se destrama” (Editura Univers, 2008). E doar o cartulie, insa una remarcabila care surprinde, cu o parcimonie de resurse incredibila, conflictul dintre doua civilizatii. O lume care crede e provocata de o alta lume care crede. Iar prin aceasta intriga simpla, dar generoasa, Chinua Achebe reuseste sa redefineasca, sa nuanteze, sa relativizeze concepte: ca cel al credintei, al moralei, al onoarei, al barbatiei, al cinstei, al umanitatii.

Pina la venirea “omului alb” si a religiei lui “absurde”, lumea lui Okonkwo era clar impartita in triburi mici, de razboinici, cu credinta in zei si idoli razbunatori. Societati minuscule, dar bine definite in functie de vitejia barbatului din casa, de harnicia lui la cultivat igname si de hotarirea cu care-si poate tine-n friu nevestele. Societati in care viata se raporteaza la anotimpuri, iar evenimentele sint determinate de oracole si vrajitori. Societati pentru care onoarea si prestigiul tribal sint mai presus decit viata unui om, fie el chiar propriul copil. O societate in care proscrisii, bolnavii si gemenii sint aruncati sa moara in Padurea Blestemata, de unde, uneori, revin prin spiritele lor pentru a-i chinui pe cei in viata. O societate plina de cruzime, dar cu respect nemarginit fata de stramosi si fata de cuvintul dat. O societate care parea eterna...

...pina cind omul alb si calul lui fier le-au calcat pamintul. Pina cind omul alb a adus credinta lui, dar si legea lui. Omul alb, cel care nu le cunoaste nici limba, nici obiceiurile. Si atunci cum sa inteleaga omul alb lumea neagra a lui Okonkwo? Cum sa inteleaga faptul ca nou nascutii gemeni nu sint altceva decit niste spirite malefice? Cum sa inteleaga faptul ca pedepsele cu moartea le sint dictate de oracol? Cum sa inteleaga sacralitatea pitonului regal? E o neintelegere fundamenatala care vine din necunoastere... si din lipsa vointei de-a intelege. Din partea ambelor parti. Insa, la urma urmei, nu lumea lui Okonkwo l-a chemat pe omul alb pe pamintul ei!!

Probabil ca s-ar fi ajuns la o coabitare/acceptare pasnica a celor doua lumi daca regulile nu ar fi fost impuse. Prin violenta sau prin lipsa de respect. Probabil ca Dumnezeu cel unic ar fi putut coexista cu Chukwu cel autoputernic daca mesagerii lor n-ar fi denaturat mesajul. Fiindca, pina la urma, exista acelasi creator, si intr-o lume si-ntr-alta, iar mai departe mesagerii. Care stiu sa minta sau sa mai adauge 50 de cochilii la pretul rascumpararii. (Super dialogul dintre domnul Brown si Akunna!)

Si nu doar Dumnezeu si-ar gasi un omolog in Chukwu, dar si soarta in chi...mai precis in chi-ul lui Okonkwo. Exista predeterminare divina sau e viata produsul propriei determinari? Okonkwo si viata lui sint raspunsul; si pentru lumea care se destrama si pentru cea care cucereste. Si care cucereste, probabil, datorita respectului (cel putin teoretic) pentru viata umana. Oricare ar fi ea!

Saturday, September 05, 2009

Culorile lumii
Beloved
, cartea pentru care Toni Morrison a primit Pulitzerul in 1988, este una dintre lecturile acelea in urma carora ramii cu un gol mare si greu in stomac. E o carte pe cit de frumoasa, pe atit de disturbing; e o carte care pur si simplu atinge limita emotiilor umane. E o carte aproape insuportabila. In aceeasi categoria as plasa “Drumul” lui McCarthy, “Disgrace” a lui Coetzee si “Grass is Singing” a lui Doris Lessing.

In Beloved (Vintage, 1997), Toni Morrison exploreaza efectele sclaviei, la citiva ani dupa abolirea ei, intr-o comunitate de fosti sclavi ce-si cauta fiecare drumul in “libertate”. Intr-o libertate relativa, din moment ce albii inca mai pot intra in forta in curtile lor, din moment ce negrii inca trebuie sa astepte ca mai intii albii sa fie serviti in pravalii. O libertate care ofera totusi posibilitatea de a putea iubi si lucrurile mari, asa cum sint proprii copii.

Sclavia nu lasa doar urme fizice pe trupurile lor, ci, mai ales, traume psihice adinci. Sethe isi cistiga libertatea si dreptul de a fi om prin fuga. E gata sa ucida pentru acest drept si chiar o face. Isi ucide propriul copil, fetita cea precoce, pe-a carui piatra de mormint sta scris doar un singur cuvint: “Beloved”. Pretul libertatii e mare: izolarea, fuga baietilor si casa bintuita de spiritul fetitei. Trecutul revine insa odata cu aparitia lui Paul D si, mai apoi, a lui Beloved. Trecutul ia forma unor amintiri acute: viata la Sweet Home a lui Sethe si a lui Paul D, fuga, disparitia lui Halle, crimele, incarcerarea, Baby Suggs si sfintenia ei, crima lui Sethe, mortea lui Baby Suggs, retrasa de buna voie din lumea aceea lipsita de culoare, patata doar de singe. Baby Suggs “was going to bed to think about the colours of the things” (pag 177). Nu rosu, ci galben, albastru, verde.

Impresionanta e nu doar povestea, ci mai ales tehnica lui Morrison de a o reda, de a o recrea. Prin flashbackuri, printr-un spinning narativ exact ca in scena in care Sethe isi recunoaste crima in fata lui Paul D: “circling, circling, now she was gnowing something else instead of getting to the point” (pag. 162). Niciun personaj, de fapt, is getting to the point. Fiecare isi spune replica, iar tu, cititor, esti prins captiv in cercul asta miscator; tu esti cel care pune amintirile si replicile cap la cap pentru a afla trecutul si a putea intelege prezentul. Ce m-a impresionat iar e forta cu care Morrison foloseste culorile. Alb-negrul; o lume terna nefericita, bintuita. Petele rosii de singe nu fac decit sa adinceasca prapastia dintre alb si negru. Culorile exista insa, chiar daca sint un vis.

La fel de impresionant e modul in care “exista” Beloved; o disparitie care, mai apoi, renaste intr-o aparitie fantomatica. Existenta lui Beloved, femeia-fetita, al treilea copil din casa 124, este cumva imateriala si lipsita de substanta. Insa forta existentei ei e distrugatoare...exact ca si trecutul.
Si un schimb de replici superb:
"Your love is too thick" he [Paul D] said, thinking. [...] "Too thick?", she [Sethe] said..."Love is or it ain't. Thin love ain't love at all" (pag.164)

Tuesday, September 01, 2009

Carti la metru
Mi-e rusine; de Raluca si de inca alti citiva prieteni cititiori care nu se lasa deloc intidimati de pauzele mele de bloggareala si care se incapatineaza sa intre constant pe-aici :) Asa ca m-am hotarit sa fac (macar) un rezumat al lecturilor mele din ultimele doua, trei luni. Unul cu ... carti la metru, lasind deoparte totusi cartile si autorii care chiar cred ca merita insemnari separate

Asadar...carti la metru:
1. Mai prin mai, ma apucasem de citit o epopee chinezesca. “Brothers” (Picador 2009), de Yua Hua, “The Chinese Bestseller”, “Shortlisted for the 2008 Man Asian Literary Prize” and bla, bla, bla...Daca ar fi sa caracterziez cartea asta intr-un singur cuvint, as spune ca e groteasca. Pur si simplu groteasca!!! Doua romane intr-unul sigur (sint de fapt doua carti publicate la un an, doi distanta si reunite, acum , in volumul amintit) despre doi frati vitregi si familia lor, intr-un fel de saga ce incepe inaintea revolutiei culturale si care continua pe vremea capitalismului comunist chinez (sic!). Incepe promitator, cu calatoria pe Luna a unuia dintre cei doi frati, Baldy Li, primul tycoon din Liu’sTown, dar care continua anteistoric in bai de singe, cruzime, salbaticie, lipsa de omenie si bullying cit cuprinde. Exista, evident, si personaje curate, pure, generoase, altruiste 100% care sfirsesc fie prin moarte violenta, fie sint luate de fraiere. Eu am sucombat la cartea asta, epic si stilistic, pe la pagina 400 si ceva si, in plus, l-am pus hotarit in stand by pe Jiang Rong, cu "Wolf Totem", adevaratul “(The) Winner of The First Man Asian Literary Prize”.

2. “Baronul din copaci”, a doua mea incercare cu Italo Clavino, la fel de esuata insa ca si “Daca intr-o noapte...” (ca si experienta zic, fiindca am citit-o, totusi, cap-coada) !! Recunosc inteligenta autorului, inspiratia lui de a imparti lumea in cea care exista si cea care e privita detasat, de la o inaltime nu prea mare. Recunosc ideea nitel mai moderna si mai metaforica a lui Don Quixote. Recunosc umorul, uneori genuin, alteori subliniat de autor...insa ce pot spune e ca nu rezonez cu Calvino. Deloc. Ma enerveaza insistenta lui de a sublinia si rassublinia ceva care e super-evident, ma enerveaza lipsa de incredere in puterea de intelegere a cititorului, chiar si aici, cind nu se poate abtine sa nu dea indicatii de lectura sub nume fals, in prefata. M-am hotarit: ultima sansa pe care i-o mai acord lui Calvino e “Orase invizibile”...si daca nu, arrivederci!! Pierderea va fi a mea!

Si acum...autorii:
Gabriel Garcia Marquez, caruia i-am recitit cu infrigurare si curiozitate “Toamna patriarhului”. As declara-o (fara pretentia de a fi citit toata opera columbianului) cea mai buna carte marqueziana din punct de vedere al stilului si al continutului. O capodopera a literaturii militante si magic realiste. O fresca a unei dictaturi tipic sud-americane, nesfirsite parca; un portret al unui dictator sarmant si crud, deopotriva de puternic si de vulnerabil. O carte in care Marquez se joaca cu timpul pe care il sparge, il contracta, il reasaza. O carte in care rolul “povestasului” se distribuie neostenit de la un personaj la altul. O carte exemplara!

A trai pentru a-ti povesti viata”, o carte de memorii cuceritoare fiindca, pur si simplu, nu sti cit e de adevarata!! O carte in care descoperi Aracataca si farmecul ei, cu nimic mai prejos decit celebrul Macondo; o carte in care descoperi o istorie de familie similiara celei din veacul de singuratate si, in care, mai ales, faci cunostinta cu Gabi, Gabito, tinar inteligent, scriitor, comis voiajor, cintaret si chefliu pe cinste.

Jhumpa Lahiri, inceputa cu o carte, “Unnaccustomed Earth”, si continuata cu un audio-book, “Interpreter of Maladies”. Mare greseala, cred, s-o citesc/aud dintr-una-ntr-alta, fiindca acum totul e un amalgam. Amestec povestirile, personajele, nu mai stiu ce poveste e unde si cine e cum. Toti sint imigranti indieni in America, toti sint bine educati, bine crescuti, dar supsendati cumva intre lumea din care vin si lumea in care traiesc. S-ar integra cumva in lumea cea noua, desi nu prea vor asta. Continua sa dea curs casatoriilor aranjate (cu parteneri din India sau cu cei deja emigrati), continua sa se imbrace la fel ca-n India, sa manince la fel. Se simt insularizati, dar, mai ales, se insularizeaza ei insisi. M-a frapat cumva lipsa personajelor “albe”. Sint putine si sarace: egocentrice, ca sotia alba si labila din povestirea “Interpreter of Maladies”, sau indiferente, ca mama lui Elliot din “Mrs. Sen’s”. Mi-au placut la Jhumpa Lahiri atentia pentru detalii si descrierile bogate, senzitive. M-a dezamagit insa finalul triplu de la “Unnaccustomed Earth”, un love story putin credibil si mult prea comercial.

Majgull Axelsson, o scriitoare suedeza puternica si inteligenta. Am inceput-o cu “Vrajitoare de aprilie” (cartea a aparut si-n romaneste, la editura Vremea in 2001) si am abandonat-o (deocamdata) cu “Cea care nu am fost”. Despre cea din urma carte n-am sa vorbesc, fiindca, dupa 60 de pagini citite, nu-i gaseam ritmul, asa ca am pus-o la pastrare. Dar “Vrajitoare de aprilie” e o carte pe care o recomand calduros. O carte care se citeste cu sufletul la gura, o critica dura a sistemului suedez de asigurari sociale din anii ’50, o poveste putin magica, putin teologica si mult, mult prea realista a unor vieti: o mama si 4 surori vitrege , dintre care una grav handicapata fizic si abandonata la nastere. O carte din care drama si umorul nu lipsesc.

Ce-am pus deoparte pentru insemnari ulterioare (proxime, sper) sint: Doris Lessing, cu cea mai buna carte pe care i-am citit-o, “The Grass Is Singing”, Orhan Pamuk, cu o interesanta colectie de eseuri si reflectii despre viata, arta, politica si orase (“Other Colours”), Toni Morrison cu o carte apastoare, grea, haunting despre sclavie (“Beloved”) si un scriitor formidabil, stins de curind, Frank McCourt (in poza, american de origine irlandeza), cu doua carti (deocamdata) de memorii : “Angela’s Ashes” si “Teacher Man”. Sper ca macar “Angela’s Ashes”, carte premiata cu Pulitzer in 1997, sa fie tradusa cit de curind si in romaneste.
"Cheers, Mr. McCourt!" . "Yeah, yeah" (he would say) :)