Alte culori
Probabil ca e doar o preferinta personala, insa mie, una, imi plac mai mult non-fictiunile lui Pamuk decit romanele lui. E ceva special in ele: implicare, melancolie, candoare, sinceritate si luciditate. Iar daca “Istanbul; Memories of a City” avea ca tema orasul vazut de copilul si, mai apoi, de tinarul Pamuk, “Other Colours” (Faber and Faber, 2008) reuneste articole autobiografice si eseuri despre viata, arta, carti si orase.

Prima parte a cartii este, de fapt, o colectie de panseuri ilustrate (chiar de catre scriitor) si aparute intre 1996 si 1998, in revista Öküz. In aceste exercitii lirice, am descoperit cu oarecare uimire un Pamuk nefericit, solitar si trist. “There is no greater happiness than coming face-to-face with your own squalor and wretchedness. There is no greater happiness than being out of sight” (pag 20). Insa preferinta/nevoia lui pentru solitudine devine mai putin acuta odata cu nasterea fetitei sale, Rüya, pe care o adora si alaturi de care doreste sa-si petreaca tot timpul din lume.

Ca si Rüya, cartile si lecturile sint parte vitala a vietii lui Pamuk. Cititul, acel act de imaginatie divin, e numit “bliss-in-seclusion”. Cititul e satisfactia transformarii cititorului in creator al lumii pe care si-o imagineaza, dar e si satisfactia oferita de “cartea ca obiect”. Cartea cu insemnari si note pe pagini si coperte, cartea care poarta cu ea nu doar o poveste, ci si amintiri din viata celui care o citeste.

Autorii preferati: Dostoievski – caruia ii intelege si-i impartaseste, intr-o anumita masura, relatia de dragoste si ura pe care o are cu Occidentul; Nabokov caruia ii admira calitatea de a sti sa spuna cuvintul potrivit, la momentul potrivit (ceea ce Flaubert numea “le mot juste”); Camus, caruia ii apreciaza distanta fata de subiect si felul lui “soptit” de-a scrie; Llosa care, spune Pamuk, reprezinta cel mai bine literatura Lumii a treia. Si nu pentru ca Llosa ar scrie neaparat despre Lumea a treia, ci pentru “the Third World writer’s sense of being exiled from the world’s literary centers”, atitudine pe care nici macar exilul nu-o poate schimba. E, probabil, si motivul pentru care Pamuk a ales sa traiasca in Turcia, exilat printre ai sai. Suferinta si frustrarea de a exista suspendat intre doua lumi (intre Occident, in spiritul caruia a fost educat, si Orientul in care si-a trait viata si s-a format din punct de vedere spiritual) e, cred, ideea cea mai puternica din “Other Colours”. Dintr-o astfel de stare instabila, Pamuk e cel care ofera explicatii: “Nothing nurtures support for the Islamist throwing nitric acid in the faces of women more than the West’s refusal to understand the anger of the damned” (pag 221). "The Anger of the Damned" nefiind altceva decit “anger and humiliation that the millions in the world’s poor Islamic countries feel against a West that sees itself as superior”. Pina la urma, relatia dintre Vest si Est, crede Pamuk, nu este altceva decit “a question about wealth and poverty and about peace” (pag 230). Idee pe care a redat-o in “Snow”.

Cu si despre cartile lui, Pamuk nu e foarte generos. In ce-a de-a patra sectiune a “Other Colours” exista scurte insemnari despre perioada in care “The White Castle”, “The Black Book”, “My Name is Red” si “Snow” au fost scrise, decit despre cartile ca atare. Totusi, e interesant de aflat idea de la care au pornit aceste carti. Bunaoara, “the original idea for The Black Book was something set in the very late seventies, evoking the poetry of the streets of my childhood and embracing the anarchy of Istanbul, past and present” (pag. 255). “The White Castle” s-a nascut dintr-o viziune (un prezicator si drumul lui catre palat, pe strazile albastre ale orasului) pe care Pamuk a avut-o in timp ce-si termina saga “Cevdet Bey and Sons”. “My Name is Red”, “at its deepest level is about the fear of being forgotten, the fear of art being lost”. Arta miniaturilor fireste, careia Pamuk ii dedica un capitol special si-n “Other Colours”.

Cu ajutorul miniaturilor, dar si cu ajutorul portretelor lui Bellini, Orhan Pamuk reuseste sa ofere o explicatie “culturala” a tehnicii orientale in pictura. Lipsa perspectivei, de pilda, ar fi efectul intimitatii actului de a vedea, de a privi o imagine. Faptul ca depictarile nu pot fi expuse in lumea islamica, ii face pe cei care le creaza (si pe cei care le privesc) sa le/sa se raporteze la o lumea interioara, inchisa. Reprezentarile lor sint imaginare si de aceea nu este nevoie de o complexitate spatiala si o redare fidela, asa cum a facut-o, de exemplu, Velasquez in Las Meninas.

In fine, sint mult mai multe lucruri si idei intersante in “Other Colours” (e si discursul de la primirea Nobelului). E o carte care merita citita pentru continutul ei intelectual, pentru eleganta si sensibilitatea cu care este scrisa (fiecare piesa-n parte), pentru profunzimea si onestitatea autorului.