Crima e pedeapsa
”The House Gun” (Bloomsbury, 1998) este cartea cu care o incep pe Nadine Gordimer, laureata Nobel din 1991. O carte care, chiar daca – se spune- nu e cea mai buna a autoarei, e cel putin controversata. Insa mie una, mi-a placut.

Intriga e simpla: Duncan, un tinar arhitect provenind dintre-o familie middle-class si declarat liberala din Pretoria, isi impusca fostul iubit dupa ce il surprinde facind dragoste cu actuala lui iubita (iubita lui Duncan, I mean). Si de aici incolo, Gordimer exploreaza: o societate post-apartheid, in care violenta este o prezenta ubicuua; un mod nou de viata, legal acceptabil, in care relatiile rasiale si sexuale se redefinesc; o casnicie trainica, dar incompatibila spiritual, cutremurata de o crima echivalenta “esecului” parental.

Iar Gordimer e, in “The House Gun”, grava, complexa si analitica. Prezinta dileme, adinceste idei si cauta explicatii pentru cauzele care au transformat un tinar bine educat si non-violent, intr-un criminal. Investigatia lui Gordimer are loc pe doua planuri, de unde si existenta celor doua parti ale romanului. Exista un plan intim, familial, si altul vizibil, social.

Din punct de vedere familial, parintii lui Duncan, Claudia si Harald, mai cu seama Harald, sint cei care incearca sa inteleaga, din interior, gestul fiului lor. Incearca sa descopere o cauza intrinseca pentru crima, ceva care nici macar nu poate fi spus, verbalizat: “How could he do it. Duncan could bring himself to do it, take a gun and kill...it’s something that can’t be told. It has to be in you. In him” (pag 61). Claudia, prin umanismul ei laic, face apel la Freud, in timp ce Harald foloseste meditatia religioasa si cartile pe care le-a citit. Iar daca Dostoiewski si nota din “Idiotul” despre Nastasya, gasita mazgilita pe unul dintre carnetele lui Duncan, ii ofera lui Harald o idee despre relatia fiului sau cu Natalie-Nastasya- iubita, nicio alta carte si nici macar Dumnezeu nu-i pot da vreo explicatie despre cum Duncan a putut lua viata unui om!! A lua viata unui om e o incalcare grava a principiului moral crestin si umanist. Deopotriva. Insa care sint limitele moralei?, isi provoaca Claudia sotul. E crestineste si uman sa traiesti de pe urma investitiilor in industria de tutun (asa cum fac ei), industrie care omoara oameni? E crestineste si uman sa maninci pui crescuti in abator? Unde e limita moralei? Oricum, atit Claudia, cit si Harald, care cunosc din ce in ce mai putin, mai putin chiar decit strainii, viata fiului lor, ajung sa creada ca gestul, crima lui Duncan e vina lor, pedeapsa lor.

Din punct de vedere social, e procesul. Aparatorul de culoare, Hamilton Motsamai, incearca sa explice crima. Din exterior. Din cauza violentei sociale, o arma exista in casa. Din cauza iubitei si a comportamentului ei depresiv distructiv. Din cauza anarhiei ei. Din cauza provocarii sexuale deschise, fatise . Din cauza laxitatii moralei fostului iubit. Din cauza...

La urma vine si pedeapsa. Pe doua planuri. Pedeapsa sociala si legala (din fericire, pedeapsa cu moartea tocmai fusese abolita), si una intima, personala, asemenea celei invocate de Thomas Mann in “Muntele Vrajit”: “It is absurd for the murder to outlive the murdered. They two, alone together – as two beings are together in only one other human relationship, the one acting, the other suffering him – share a secret that binds them forever together. They belong to each other” (pag. 71-71). Iar Duncan e sortit acum sa fie legat pentru vecie nu doar de Carl, pe care l-a ucis, dar si de Natalie-Nastasya pe care a salvat-o de la moarte!

Mi-a placut prima parte a cartii; densa, problematica si chiar poetica pe alocuri. Partea a doua mi s-a parut cam tehnica. Insa stilul complex, sever si elegant al lui Gordimer, asa lipsit de umor cum este, m-a facut sa-i comand si una dintre cartile ei bune; ba chiar foarte bune. Revin curind cu si despre “The Conservationist”, carte pentru care a luat Booker Prize in 1974.