Arta grotescului

Raspindirea dementei in masa, convertirea ratiunii in absurd sint temele din “Masele si puterea” pe care Elias Canetti le prefigureaza si prelucreaza superb in romanul sau de debut, “Orbirea” (Polirom, 2008), roman care e pur si simplu o capodopera, un produs literar perfect incepind cu ideea si continuind cu personajele, structura si limbajul.

“Orbirea” e o cronica a nebuniei in care realitatea adevarata e inlocuita progresiv de o suma de realitati personale, deformate maladiv de doua mari obsesii: ideea si banul. Pieter Kien este cel mai mare sinolog in viata, un autodidact, orbit de dragostea pentru cartile lui pe care le aduna compulsiv, fie concret, in biblioteca locuintei sale, fie abstract, in capul lui imens, sustinut de un trup ridicol. Pieter Kien, cel orbit de idee, se insoara din neghiobie, cu slujnica Terese, orbita, la rindul ei, de bani. Si de aici incepe confruntarea dintre imaterial si material, un razboi parsiv din care nu exista nici invins, nici invingator. De partea lui, Kien ii are pe filosofii lumii si marii ginditori chinezi, pe piticul Fischerle, orbit de dorinta de a deveni un mare campion de sah si, in final, pe fratele sau, Georges, ginecologul-psihiatru, orbit si el de ideea ca femeile sint o nenorocire. De partea lui Terese e doar intendentul sadic Pfaff , caci obiectul adoratiei ei, vinzatorul Grob, pe care il dezmiarda Pudha, se dovedeste a fi doar un oportunist.

Confruntarea partilor e dura si cruda: din punct de vedere fizic, Kien iese intotdeauna bine tabacit, insa din punct de vedere spiritual e tot mai dirz, mai aprig, mai orbit. Din ce in ce mai orbite sint si celelalte personaje care nu mai pot discerne realitatea reala, adevarata, de realitatile din interiorul lor, de fantasmele lor...si de aici delirul exterior, nebunia. In “Orbire”, Canetti nu pune fata in fata cele doua mari realitati (cea adevarata vs. cea fantastica), ci o rezultanta a lor. Realitatea adevarata, cea exterioara - hai sa-i zicem, e prelucrata patologic de mintile personajelor, e convertita la absurd si apoi expluzata, influentind si deformind incontrolabil realul. Iar cuvintele nu fac altceva decit sa distorzioneze mesajul, sa-l devalizeze de logica, sa-l transforme in irational. Iar Canetti manipuleaza nu doar realitatea, dar si cititorul, pe care il face partas la nebunie. Faptul ca naratorul devine, pe rind, vocea fiecarui personaj face ca pozitia cititorului sa nu mai fie una de observator neutru si limpede la cap, ci una din care se implica direct si multiplu la paranoia generala.

Arta grotescului. Da, Canetti face, ca nimeni altcineva, din grotesc arta. Exploreaza cu mina sigura satira, pronind de la ironiile cele mai fine pentru a ajunge la burlescul cel mai absurd. Se joaca, daca asta e termenul potrivit, cu partea neagra, nefericita a comedei, in care zimbetele sau hohotele de ris ale cititorului nu sint eliberatoare, ci acuzatoare. Odata cu sfirsitul dramatic (auto da fé-ul lui Kien), cititorul se simte vinovat ca a luat, aproape direct, parte la o mascarada, la dementa generala.

Ca si concluzie, recomand “Orbirea” nu cu una, ci cu doua guri. E una din cartile perfecte care-ti influenteaza, ca sa citez acum, “nu doar memoria rationala, ci si pe cea afectiva”.

PS Stau si ma gindesc cit de bine aduce tema din “Particule elementare” a lui Houellebecq, cu “Orbirea”: doi frati extrem de inteligenti, insa incapabili sa vada si sa inteleaga lumea din afara lor, ideea (exprimata de George Kien) ca o societate perfecta ar putea exista doar in lipsa sexului si declaratiile misogine, cum ca femeia e sursa raului :))