Elena din Piata Bucuresti

Nici nu stiu cum am rezistat sa trec peste prima jumatate a cartii ”Piazza Bucarest” (Gyldendal, 2004), a scriitorului danez Jens Christian Grøndahl, insa pina la urma a meritat efortul. A meritat, fiindca ceea ce imi parea a fi la inceput o insiruire puerila si frustranta (dar si frustrata) de clisee despre femeia est europeana sexoasa, desteapta si maritata cu un occidental sau american, s-a dovedit a fi o reflexie interesanta despre liberate si originea neintelegerilor social-culturale dintre est si vest europeni, la putin timp dupa caderea Cortinei de Fier.

Povestea in sine e una, hmm, clasica. Scott, un fotograf american, auto-exilat in Danemarca, este trimis in Romania, in 1988, pentru a face un foto-reportaj despre viata crescatorilor de oi de la munte. Ghidul lui este Elena, o tinara de 22 de ani, bine educata, culta, care vorbeste o engleza corecta, cu accent de BBC, dar care il intriga prin comportamentul ei contradictoriu. De fata cu soferul masinii in care cei doi calatoresc, Elena este profesionala si impersonala, dar atunci cind acesta dispare pentru a da raportul la Securitate, Elena devine dintr-o data alta. Entuziast-melancolica, ea pune intrebari despre viata din Vest si despre calatoriile lui Scott. In ultima seara a sederii lui la Bucuresti, Elena il invita pe Scott la o serata literara, in urma careia americanul danez vine cu o propunere tentanta: o casatorie de forma prin care Elena sa poata parasi Romania.

Si asa se face ca, 25 de ani mai tirziu, o scrisoare de la Bucuresti ajunsa la adresa veche, de la Copenhaga, a lui Scott si a Elenei, prilejuieste scrierea unei istorii. A unei istorii ratate, mai intii din perspectiva lui Scott, dar mai ales a fiului lui vitreg din prima casatorie, si, mai apoi, din perspectiva Elenei, aflata acum, undeva, in Italia. Cel care pune povestile cap la cap este naratorul, fiul vitreg al lui Scott, scriitor, care fusese martor al primilor ani de casnicie a Elenei cu tatal lui vitreg. O casnicie ciudata, asexuata initial, dominata de caracterul arogant si capricios al Elenei, pe care o considera o golddigger, o oportunista egoista, snoaba si recalcitranta. O fiinta fara suflet, care n-a avut nicio remuscare atunci cind a incercat sa-l seduca pe el si nicio remuscare atunci cind l-a parasit, ani mai tirziu, pe Scott, pentru un anticar din Arezzo.

Portretul pe care naratorul scriitor i-l face Elenei, in prima parte a cartii, este crud si plin de aversiune. Atras sexual de tinara femeie, fiul lui Scott ii recunoaste acesteia unele calitati, dar i le transforma rapid si tenace in defecte. Elena nu este frumoasa, ci doar tinara. Coapsele ei sint cam groase, cultura si interesul pentru carti si tablouri continua sa reprezinte o forma de rezistenta intr-o societate libera, de aceasta data, pe care nu face nici cel mai mic efort sa o inteleaga. E incaptainata si stupida atunci cind le respinge, lui si sotului ei, argumentele potrivit careia democratia si libertatea inseamna si dreptul la neimplicare sau lipsa de interes pentru politica ori pentru temele mari ale omenirii. Si, in fine, Elena e de-a dreptul repulsiva in agresivitatea cu care sustine ca procesul si executia sumara a cuplului Ceausescu fusese exact ceea ce meritau cei doi.

Iar dupa 25 de ani, Elena are, in sfirsit, dreptul la replica. Ii incredinteaza, acum, unui narator adult si mult mai tolerant secretul ei si povestea ei romaneasca mult prea putin verosimila. O poveste despre libertate si despre pretul ei. O poveste despre o iubire tragica si un abandon si mai tragic. O poveste despre supravieturie prin dedublare, renuntare si permanenta cautare. O poveste care face din Elena un Om, iar din viata ei o Istorie. O poveste despre victima si calau si despre raportul paradoxal dintre ele.

Cred, de altfel, ca reflexiile pe marginea acestui raport reprezinta partea cea mai valoroasa a cartii care, altminteri, mie nu mi se pare coerent legata (cele doua parti si cele doua portrete sint mult prea diferite, prea contradictorii pentru a se putea compune, mai apoi, armonios). E interesant, spuneam, modul in care Grøndahl reuseste sa articuleze si sa exemplifice raportul intersanjabil dintre victima si calau (Elena insasi este deopotriva victima si calau). El considera ca acest paradox al conditiei in care victima devine calau si viceversa este cauzat de deconectarea, atit a victimei, cit si a calului, de la lume, de pierderea legaturii lor cu umanitatea. Iar o astfel de experienta nu poate fi inteleasa decit de cineva care a trait-o cu adevarat si care a depasit-o. De cineva care a fost atit victima, cit si calau. De aici si neintelegerile de natura culturala, sociala si politica la convergenta a doua lumi diferite, asa cum a fost Estul si Vestul european la sfirsitul secolului trecut.

Mi-a mai placut la Grøndhal felul in care descrie peisajele si locurile care exista pentru ca exista oameni care sa le perceapa, sa le priveasca, sa traiasca pur si simplu cu ele. Din pacate insa, grija exagerata, de-a dreptul pedanta, a autorului pentru detalii ajunge iar sa rupa ritmul cartii cu divagatii total nerelevante.