Celalalt picior

Intotdeauna ma blochez in fata titlurilor Hertei Müller. In germana, mi se par atit de lirice, atit de expresive, atit de rotunde si atit de greu de talmacit. E si cazul cartii "Reisende auf einem Bein" , tradusa fericit de simplu in daneza ca "Rejsende på et ben" (Politisk revy, 1990), dar a carui mot-a-mot translare in romaneste n-are niciun sens. ”Calatorie intr-un picior”?

Calatorie, desigur, fiindca emigrarea e o calatorie; defintiva, insa. O calatorie din cealalta tara, (Romania, niciodata numita), intr-o alta tara, Germania Federala. O calatorie dorita, asteptata, obtinuta cu greu. E insa o calatorie incompleta, fiindca Irene, personajul cartii, ramine cu un picior dincolo. Ramine cu amintirile, cu nostalgia, cu cealalta limba, toate acestea fiind un punct de referinta, un element de vesnica si siciitoare comparatie. De ce, de exemplu, in germana exista acelasi cuvint pentru frunza si (foaie de) ziar, cind in cealalta limba sint doua cuvinte diferite?

”Reisende auf einem Bein” e prima carte scrisa de Herta Müller dupa emigrarea ei in Berlinul de Vest si singura in care vorbeste despre experienta ei acolo. Insa e o carte la fel de trista cum ii sint toate celalte, chiar daca aceasta tristete are o cu totul alta origine. Nu mai e tristetea nascuta din tragedia vietii sub un regim opresiv, nu mai provine din frica si neputinta, ci din instrainare si din singuratate.

Cealalta tara ramine in spate, in intuneric, insa ramine tara pe care o simte, o cunoaste. Dincoace e(ra) promisiunea. Insa, exact ca-n romanul lui Calvino, ”Orase Invizibile”, cu cit Irene, se apropie mai tare de noua tara, de noul oras, de noul ei barbat, cu atit mai mult se simte straina. Straina si singura. Straina de toti ceilalti si straina de ea insasi. Toate fotografiile (ale ei si ale altora) sint un celalt eu. Chiar strinsi laolalta, toti ceilalti eu nu ofera ansamblul, intregul, imaginea familiara. Toate garile de tren si metrou, toate locurile prin care Irene calatoreste nu-i aduc orasul mai aproape. Fiindca una e sa-l vezi de la distanta, sa treci prin el, si alta e sa te opresti acolo. Doar dincolo de Zid s-ar putea sa fie ceva ce Irene cunoaste, ceva de unde a plecat.

Nici oamenii nu-i sint aproape. Nici Franz, care e si fizic departe, nici Stefan si nici macar Thomas homosexualul, cu care Irene ajunge sa faca dragoste. Ramin straini, mult mai straini decit barbatul care se masturba pe tacute, in spatele ei , in tara. Pur si simplu, mereu in miscare, dintr-o gara in alta, de la un barbat la altul, Irene nu se mai poate lega de nimeni si nimic, caci calitatea de a prinde radacini se pierde, se pare, odata cu anii. ”Dar atunci nu mai eram tinar” este mottoul cartii, oferit de Cesare Pavese.

Cum spuneam, ”Reisende auf eniem Bein” este o carte trista. Nu sumbra, insa trista. E cumva ambigua, bluruita, inexplicita. Totul se intrevede doar, nimic nu-i clar. Nici dorul lui Irene fata de cealalta tara nu-i dor, nici dragostea fata Franz nu-i dragoste, nici limba nu mai e precisa. Totul e dureros de dual. Un picior aici si unul dincolo.

Iar din carte nu lipsesc acele snap-shoturi, acele insertii poetice si aproape independente de rest cu care Herta Müller ne-a obisnuit: ”Era o liniste, ca cea dintre mina si cutitul care tocmai au ucis”. Sau. ”Cu dunga lor suie, ciorapii femeilor se scurgeau spre capatul strazii, in rigole, ca si cind femeile ar fi fost numai picioare”.

Ahh...si chiar Elena Ceausescu semana cu Rosa Luxemburg si cu blestemul fetei ei.