Oameni cioburi
”It was not a street anymore but a world, a time and space of falling ash and near night”. Asa, apocaliptic, isi incepe Don DeLillo ultima carte, “Falling Man” (Scribner, 2007), o poveste disturbing, dureroasa, despre efortul de revenire “la normal” al unui supravietuitor din 9/11 si al familiei sale.
Keith Neudecker se trezeste in acea lume, in acel timp si spatiu umplut cu cenusa si noapte, usor ranit, dar plin de singe, stringind o servieta la piept. Este unul din supravituitorii din Turnul de Nord pe care il aude prabusindu-se in urma lui. Pasii il porta spre viata “de dinainte”, la apartamentul fostei sotii, Lianne, si al fiului lor, Justin. Ce se intimpla mai departe e doar munca de regasire si reconstructie; a sinelui particular si social.
Oameni facuti cioburi...imprastiate. Oameni fara o alta directie decit acea de cadere libera. Oameni, care pe masura ce timpul se scurge, isi regasesc parti din ei si dintre ale altora. Oameni care se reconstruiesc din bucati, se reimbina. Oameni bintuiti de teroare, oameni care se intreaba cine e Dumnezeu.
Crizele de apatie, de abandon care ii marcheaza pe Keith si Lianne se transforma uneori, in rabufniri de violenta. Keith ia la bataie barbatul care-o priveste murdar pe Florence (posesoarea servietei, si ea un supravietuitor), iar Lianne ii trage un pumn in plina figura Elenei, vecina care asculta neintrerupt si tare muzica araba. Nici mama Liannei, Nina, nu scapa de inchizitoriul aspru al fiicei in legatura cu iubitul ei Martin, curator neamt si posibil apropiat, in anii ’60, al Factiunii Armatei Rosii din Germania Federala. Peste toate, artistul Falling Man isi continua reprezentatiile ad-hoc: zborul in gol, reproducere a fotografiei lui Richard Drew, natura moarta.
Recolectarea personala, al carei efort seamana cumva cu terapia prin scris a grupului de pacienti Alzheimer al Liannei, incepe inconstient - prin gesturi reflexe (sex si ura), prin rutina linistitoare (viata de dinainte, jocul de pocher) – ca mai apoi sa devina rationala, decizionala, umana. Si, in sfirsit, actorul Falling Man moare din cauze naturale, iar show-ul nu mai e posibil, desi amintirea lui ramine.
Tema autoreprezentarii in fata sinelui e completata de cea a autoreprezentarii in fata multimii. Exista in “Falling Man” o amintire a Liannei despre calatoria ei in Egipt, prinsa fiind acolo intr-o multime care incepu sa o reflecte : “The crowd was dense and streaming, sundown, taking them along past booths and food stalls, and the friends were separated within half a minute. What she began to feel, aside from helplessness, was a heightened sense of who she was in relation to the others, thousands of them, orderly but all-enclosing. Those nearby saw her, smiled, some of them, and spoke to her, one or two, and she was forced to see herself in the reflecting surface of the crowd. She became whatever they sent back to her” (pag. 235-236).
DeLillo scrie rupt, secvential, in agonie parca. Paragrafele sint scurte si ascutite ca niste cioburi. Te zgirie, te ranesc; o tehnica in care climaxul se dezvolta prin durere. “Falling Man” e, pe scurt, o carte care nu te lasa rece.
PS. Am regasit si tema binarului, cea a lui “DA” si “NU”, din “Extrem de tare si incredibil de aproape”.
”It was not a street anymore but a world, a time and space of falling ash and near night”. Asa, apocaliptic, isi incepe Don DeLillo ultima carte, “Falling Man” (Scribner, 2007), o poveste disturbing, dureroasa, despre efortul de revenire “la normal” al unui supravietuitor din 9/11 si al familiei sale.Keith Neudecker se trezeste in acea lume, in acel timp si spatiu umplut cu cenusa si noapte, usor ranit, dar plin de singe, stringind o servieta la piept. Este unul din supravituitorii din Turnul de Nord pe care il aude prabusindu-se in urma lui. Pasii il porta spre viata “de dinainte”, la apartamentul fostei sotii, Lianne, si al fiului lor, Justin. Ce se intimpla mai departe e doar munca de regasire si reconstructie; a sinelui particular si social.
Oameni facuti cioburi...imprastiate. Oameni fara o alta directie decit acea de cadere libera. Oameni, care pe masura ce timpul se scurge, isi regasesc parti din ei si dintre ale altora. Oameni care se reconstruiesc din bucati, se reimbina. Oameni bintuiti de teroare, oameni care se intreaba cine e Dumnezeu.
Crizele de apatie, de abandon care ii marcheaza pe Keith si Lianne se transforma uneori, in rabufniri de violenta. Keith ia la bataie barbatul care-o priveste murdar pe Florence (posesoarea servietei, si ea un supravietuitor), iar Lianne ii trage un pumn in plina figura Elenei, vecina care asculta neintrerupt si tare muzica araba. Nici mama Liannei, Nina, nu scapa de inchizitoriul aspru al fiicei in legatura cu iubitul ei Martin, curator neamt si posibil apropiat, in anii ’60, al Factiunii Armatei Rosii din Germania Federala. Peste toate, artistul Falling Man isi continua reprezentatiile ad-hoc: zborul in gol, reproducere a fotografiei lui Richard Drew, natura moarta.
Recolectarea personala, al carei efort seamana cumva cu terapia prin scris a grupului de pacienti Alzheimer al Liannei, incepe inconstient - prin gesturi reflexe (sex si ura), prin rutina linistitoare (viata de dinainte, jocul de pocher) – ca mai apoi sa devina rationala, decizionala, umana. Si, in sfirsit, actorul Falling Man moare din cauze naturale, iar show-ul nu mai e posibil, desi amintirea lui ramine.
Tema autoreprezentarii in fata sinelui e completata de cea a autoreprezentarii in fata multimii. Exista in “Falling Man” o amintire a Liannei despre calatoria ei in Egipt, prinsa fiind acolo intr-o multime care incepu sa o reflecte : “The crowd was dense and streaming, sundown, taking them along past booths and food stalls, and the friends were separated within half a minute. What she began to feel, aside from helplessness, was a heightened sense of who she was in relation to the others, thousands of them, orderly but all-enclosing. Those nearby saw her, smiled, some of them, and spoke to her, one or two, and she was forced to see herself in the reflecting surface of the crowd. She became whatever they sent back to her” (pag. 235-236).
DeLillo scrie rupt, secvential, in agonie parca. Paragrafele sint scurte si ascutite ca niste cioburi. Te zgirie, te ranesc; o tehnica in care climaxul se dezvolta prin durere. “Falling Man” e, pe scurt, o carte care nu te lasa rece.
PS. Am regasit si tema binarului, cea a lui “DA” si “NU”, din “Extrem de tare si incredibil de aproape”.
6 comments:
am auzit (si citit) multe pareri pozitive despre cartea asta. De el am citit Cosmopolis, care insa nu prea mi-a placut. Personaje inconsistente si o actiune obscura care s-ar fi vrut halucinanta.
In categoria "cosmarul american", un loc special il ocupa Russel Banks. Recomand calduros "The Darling".
Interesant titlu (The Darling) pentr-un cosmar!! Mai cu seama ca, de Russel Bank, n-am citit nimic. Merci de recomandare :)
N-am mai apucat demult sa trec pe la tine la blog. Se intampla de multe ori sa citesc aproape in paralel aceleasi carti ca si tine si asta face lectura blogului tau si mai interesanta pentru mine. Asa s-a intamplat cu Falling Man. Poti detalia putin chestia cu "da si nu"? Eu n-am remarcat-o la DeLillo. Si apropo, nici Falling Man si nici Cosmopolis nu sunt neaparat capodoperele lui DeLillo. Eu am in plan Underworld care mi-a fost recomandata drept cea mai cea.
@fiction, eu, in schimb, intru destul de des pe blogul tau in speranta ca oi vedea din nou activitate :( Poate te gindesti sa revii. Mi-ar placea sa te citesc din nou!!
In ceea ce-l priveste pe DeLillo, il am in stand by cu White Noise, Underworld, Mao II si Americana de vreo doi ani. De aceea as putea spune ca Falling Man a fost o "lectura de impuls"...nu ca m-ar fi dezamagit! O sa revin cu pasajul despre "da" si "nu" :)
cam am luat Delillo voiam ceva mai recent decat White Noise si asa am ajuns la Cosmopolis care vobeste despre criza sistemului financiar, actual nu? Dar e departe de a fi o capodopera. Am terminat si "The names" (despre alfabet, comunicare si manageri care lucreaza pentru multinationale si se vantura prin toata lumea,mai ales prin zone instabile dpdv politic), dar nu m-a convins pe de-antregul.Mai am cumparata Underworld. Mie imi trebuie totdeauna 3 exemple ca sa fac o regula. Daca nu ma convinge Underworld, nu mai continui cu Delillo si ma intorc la Banks care mi s-a parut foarte fain dupa The Darling si Deriva contintelor. Mai am de el in biblioteca Trailerpark.
@fiction, azi m-am mobilizat si am gasit pasajul, luind la rasfoit din nou toata cartea (imi facusem notite pe niste hirtii, aiurea, si pe care, evident, nu le mai gasesc). Vezi pag. 269 ( din editia mea) despre paradigma jocului de poker:
"...Then, always, in the crucial instant ever repeated hand after hand, the choice of yes or no. Call or raise, call or fold, the little binary pulse located behind the eyes, the choice that remainds you who you are".
Post a Comment