Teoria legii pure
Nu teoria ca atare, ci o tentativa de aplicare a ei ne este prezentata de Antonio Tabucchi, in “Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro” (Polirom, 2002). Exponentul acestei Rechtslehre si, evident, admirator si fost elev al autorului ei, Hans Kelsen, este Don Fernando, avocatul nobil, obez si genial din Porto, “aparator al saracimii”. Contextul de aplicare al legii pure (al celei care respinge orice influenta de natura politica, morala si sociala) este Portugalia anilor ’90, o tara proaspat intrata in UE si care se confrunta -la vremea aceea- cu saracime, coruptie, abuz si rasism. Asemenarea cu alte “tari proaspat intrate in UE” e, as spune, izbitoare!
Subiectul este tragic si simplu si poate fi lesne confundat c-un thriller kafkian. Un tigan nomad (excelent portretizat) descopera intr-o dimineata un trup fara cap. Politia cerceteza crima si ofera detalii sumare. La fata locului, este trimis Firimino, un jurnalist tinerel si neexperimentat, care, fara tragere de inima, isi incepe propria ancheta. Nu doar ca descopera capul mortului inaintea autoritatilor, dar afla si criminalul, nimeni altul decit comisarul Grazii Nationale (nu-i niciun spoiler, toate astea fiind dezvaluite in prima parte-a cartii). Mortul, recunoscut dupa capul impuscat si pescuit de-un “pescuitor de cadavre”, este/a fost Damasceno Monteiro, lucrator la “Stones of Portugal”. De aici incepe o poveste absurda cu marmura, droguri si high-tech in care, evident, este implicata Garda Nationala.
Cum exista un martor potrivit caruia Damasceno Monteiro fusese luat pe sus, inainte de-a muri, de comisarul Titanio Silva si cum familia tinarului n-avea bani de procese, ziarul la care lucreaza Firimino il angajeaza pe Don Fernando avocat al victimei. Neatras nici de ziar, nici de bani, Don Fernando accepta reprezentarea doar fiindca acest caz este unul exemplar pentru conceptul de “grundnorm” al lui Kelsen, norma de baza, cea pura, care atrage celelalte legi si care “ar putea lua pozitie fata de samavolnicie”. Asa se face ca Firimino si ziarul sau devin doar un instrument util in miinile pricepute ale avocatului, instrument cu ajutorul caruia povestea se facea cunoscuta, pe de o parte, iar martorul era protejat, pe de alta. O confruntare, daca vreti, intre legea pura si cea aplicata de o societate corupta si abuziva. O confruntare din care nu se poate spune ca avocatul a iesit invingator, insa care, in final, creaza premizele unei victorii. Si aici cartea se termina-n suspans.
Ca si in cazul romanului “Onoarea pierduta a Katharinei Blum” (alta pierdere!!), cartea lui Tabucchi se inspira dintr-un caz real. Iar daca in “Onoarea pierduta...” presa isi arata partea de putere demonica, distructiva, in “Capul pierdut...” presa este cea care are potentialul si puterea de a stabili un echilibru de forte intr-o societate instabila. Si daca tot am adus in discutie cartea lui Böll as putea s-o folosesc si ca termen de comparatie stilistica, fiindca Tabucchi e chiar opusul lui Böll. Stilul italianului nu-i nici simplu, desi concret, nici foarte clar. Am gasit, de pilda, nefericita dezvoltarea insuficienta si destul de confuza a “normei de baza”, concept care, in opinia mea, sugereaza perspectiva din care trebuie citita “Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro”. Ma tem ca cei care trec rapid peste dialogul introductiv, nu foarte lung, insa destul de ciudat, intre Don Fernando si Firimino, vor percepe cartea asta ca pe o poveste slabuta, salvata, poate, doar de personificari si de umor.
Nu teoria ca atare, ci o tentativa de aplicare a ei ne este prezentata de Antonio Tabucchi, in “Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro” (Polirom, 2002). Exponentul acestei Rechtslehre si, evident, admirator si fost elev al autorului ei, Hans Kelsen, este Don Fernando, avocatul nobil, obez si genial din Porto, “aparator al saracimii”. Contextul de aplicare al legii pure (al celei care respinge orice influenta de natura politica, morala si sociala) este Portugalia anilor ’90, o tara proaspat intrata in UE si care se confrunta -la vremea aceea- cu saracime, coruptie, abuz si rasism. Asemenarea cu alte “tari proaspat intrate in UE” e, as spune, izbitoare!Subiectul este tragic si simplu si poate fi lesne confundat c-un thriller kafkian. Un tigan nomad (excelent portretizat) descopera intr-o dimineata un trup fara cap. Politia cerceteza crima si ofera detalii sumare. La fata locului, este trimis Firimino, un jurnalist tinerel si neexperimentat, care, fara tragere de inima, isi incepe propria ancheta. Nu doar ca descopera capul mortului inaintea autoritatilor, dar afla si criminalul, nimeni altul decit comisarul Grazii Nationale (nu-i niciun spoiler, toate astea fiind dezvaluite in prima parte-a cartii). Mortul, recunoscut dupa capul impuscat si pescuit de-un “pescuitor de cadavre”, este/a fost Damasceno Monteiro, lucrator la “Stones of Portugal”. De aici incepe o poveste absurda cu marmura, droguri si high-tech in care, evident, este implicata Garda Nationala.
Cum exista un martor potrivit caruia Damasceno Monteiro fusese luat pe sus, inainte de-a muri, de comisarul Titanio Silva si cum familia tinarului n-avea bani de procese, ziarul la care lucreaza Firimino il angajeaza pe Don Fernando avocat al victimei. Neatras nici de ziar, nici de bani, Don Fernando accepta reprezentarea doar fiindca acest caz este unul exemplar pentru conceptul de “grundnorm” al lui Kelsen, norma de baza, cea pura, care atrage celelalte legi si care “ar putea lua pozitie fata de samavolnicie”. Asa se face ca Firimino si ziarul sau devin doar un instrument util in miinile pricepute ale avocatului, instrument cu ajutorul caruia povestea se facea cunoscuta, pe de o parte, iar martorul era protejat, pe de alta. O confruntare, daca vreti, intre legea pura si cea aplicata de o societate corupta si abuziva. O confruntare din care nu se poate spune ca avocatul a iesit invingator, insa care, in final, creaza premizele unei victorii. Si aici cartea se termina-n suspans.
Ca si in cazul romanului “Onoarea pierduta a Katharinei Blum” (alta pierdere!!), cartea lui Tabucchi se inspira dintr-un caz real. Iar daca in “Onoarea pierduta...” presa isi arata partea de putere demonica, distructiva, in “Capul pierdut...” presa este cea care are potentialul si puterea de a stabili un echilibru de forte intr-o societate instabila. Si daca tot am adus in discutie cartea lui Böll as putea s-o folosesc si ca termen de comparatie stilistica, fiindca Tabucchi e chiar opusul lui Böll. Stilul italianului nu-i nici simplu, desi concret, nici foarte clar. Am gasit, de pilda, nefericita dezvoltarea insuficienta si destul de confuza a “normei de baza”, concept care, in opinia mea, sugereaza perspectiva din care trebuie citita “Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro”. Ma tem ca cei care trec rapid peste dialogul introductiv, nu foarte lung, insa destul de ciudat, intre Don Fernando si Firimino, vor percepe cartea asta ca pe o poveste slabuta, salvata, poate, doar de personificari si de umor.
PS. Iar se aduna restantele: Cartea ceasului de nisip si Istorie secreta asteapta la rind + o leapsa interesanta de la dragos c, caruia o sa-mi fac timp, promit, sa raspund curind :)
No comments:
Post a Comment