Sunday, January 18, 2009

Apostatul
Julian” (Abacus, 1993), de Gore Vidal, e o carte a carei granita intre fictiune si non-fictiune e destul de greu de stabilit. Documentarea e temeinica, minutioasa, impresionanta - munca de istoric. Etalarea insa, expunerea evenimentelor e deja literatura.

Pedant, ironic, uneori sarcastic, Gore Vidal da cezarului ce e al cezarului. Il reabiliteaza pe cel care a fost timp de 3 ani imparat roman, Flavius Claudius Julianus, cunoscut, mai ales, sub numele de Apostatul. “Reabilitarea” e una personala: jurnalul lui Julian augmentat cu schimbul de scrisori, replici, ginduri si corectii – pe alocuri serioase, pe alocuri doar pretentioase- ale lui Libanius si Priscus, doi dintre mentorii si confidentii imparatului.

Jurnalul, recuperat la moartea Apostatului, contine ginduri, fapte si evenimente de pe cind Julian, nepotul lui Constantin cel Mare, avea 10 ani si se gindea, la fel ca toti cei din jurul sau, ca menirea (si salvarea) lui e sa devina cleric si nicidecum august. Asta mai ales atunci cind Constantius, unchiul imparat, nu arata absolut nicio retinere fata de macelarirea rudelor, potentiali rivali la-mparatie. Asa se face ca Julian se dedica studiului (logicii, retoricii), ii citeste pe greci, se indragosteste de ei si atunci cind parcurge prima lucrare crestina o vede lipsita de orice sens. In mintea lui de copil si, mai apoi, de adolescent, ideea superioritatii elenismului prinde contur si radacini. Doar ca e nevoit sa pastreze aparentele de pios credincios si de interesat viitor teolog. E destul de abil, asa incit reuseste chiar sa capete permisiunea lui Constantius de a studia...la Atena!!

Aici isi consolideaza nu doar cultura, ci si ideea potrivit careia crestinismul este o abdicare de la procesul gindirii. Conceptul de trinitate i se pare ilogic si, de aceea, imposibil, neadevarat. Iar crestinii, galineenii – cum ii numeste, sint niste impostori: pe de o parte, vorbesc de miracolul revelatiei, iar pe de alta, “fura” obiceiuri si traditii pagine.

Elenismului i se mai da o ultima sansa (ori crestinismul, aflat in plina expansiune, e pus la incercare) odata cu numirea lui Julian ca cezar al Galiei si, mai apoi, august (dupa moartea neasteptata a lui Constantius). Noul imparat Julian e decis sa restabileasca elenismul; pasnic, tolerant, platonician. Aproape democratic. Insa revelatia crestina devenise, de la Constantin cel Mare-ncoace, un altfel de Adevar, unul pentru care ar merita sa ucizi. Ceea ce s-a si intimplat in timpul razboiului cu persii, la Ctesiphon, cind Julian a fost strapuns ... de o lance romana.

In “Julian”, Gore Vidal ridica abil “mingi la fileu” dupa care, te invita sa “preiei”, sa-ti pui intrebari, sa gasesti raspunsuri. De pilda, eu am gasit oarecum nefiresc si incompatibil caracterul ezoteric al resurectiei eleniste incepute de Julian atit cu formatia lui culturala, logica, rationala, cit si cu felul lui spartan de-a trai, de a nu irosi. De aceea mi s-au parut de neinteles eforturile de reconstructie/renovare a templelor pagine precum si tenacitatea imparatului in a aduce jertfe zecilor, sutelor de zeitati grecesti si in curiozitatea lui nemasurata de a consulta oracole. Un lux, as zice, destul de fatis si suparator caruia i s-ar putea datora cerbicia crestina. Ce s-ar fi intimplat daca Julian Apostatul n-ar fi fost ucis de lance romana? Ce s-ar fi intimplat daca procesul lui de toleranta religioasa ar fi continuat domol, fara insurgente, fara revolte? Ar fi aratat lumea noastra altfel? Cum?

2 comments:

pantacruel said...

off topic (voi reveni si la 'julian'), iti semnalez o bucurie :), draga anda,
ai fost mentionata in presa (alaturi de dragos c si altii) intre bloggerii importanti.

http://www.gandul.info/arta/blogging-ul-cultural-comenteaza-cartile-online.html?3940;3447234

era si timpul ;)

anda grarup said...

pfffuii, noroc de Urbancolia si de rapiditatea Poliromului :))