Nisiparnita
In cei 100 de ani ai lui, Günter Grass mi-a deschis apetitul pentru Jünger. De Remarque mai citisem cite ceva. Insa despre controversatul Jünger ... nimic, nimicuta. Asa ca l-am inceput cu “Cartea ceasului de nisip” (Polirom, 2001), o colectie de suprinzatoare eseuri despre timp, ceasuri, nisiparnite, mod de viata si tehnologie.
Jünger e, inainte de toate, filosof. Iar filosofia, mixata cu entomologia, duce la literatura. O literatura in care insectele sint ceasuri, iar studiul lor produce eseuri. Intii si-ntii despre timp; acela ciclic, pe de o parte, si progresiv, pe de alta. Un timp rotund, o revenire, o aminitire, dar si o scurgere liniara, o speranta umana. Jünger clasifica timpul in doua categorii importante: una cosmica si alta telurica. Cea cosmica apartine naturii, plantelor animalelor si oamenilor din salbaticie care simt, percep timpul. Chiar si grosier. Categoria telurica, moderna, apartine omului cit se poate de urban si care foloseste materia pentru divizarea si masurarea cit mai exacta a timpului.
De aici, ajungem la ceasornice. Iar Jünger porneste de la descrierea ceasurilor solare, intuitive, aproximative si ajunge la cele mecanice, pe care le considera un tribut evolutiv, insa nu si fericit, al descoperirii rotii. Roata care, potrivit lui Jünger, e o inventie geniala, iar ceea ce-i urmeaza (telescopul, masina etc etc) sint simple aplicatii. Si cu toate astea, cu toata inteligenta umana de a stapini materia si timpul, Jünger simpatizeaza cu formele primitive de orientare temporala. In special cu nisiparnita (clepsidra cu nisip), a carei precizie si silentiozitate ii asigura un trai indelungat si suprapus orologiilor mecanice, mult mai precise, dar si mai galagioase.
Asa se face ca ea, nisiparnita, ramine multa vreme un accesoriu important in cabinetele de studiu, in amvoanele bisericesti, dar si la bordul vapoarelor, ca forma de a “arata datoria implinita, fata de cea ce a ramas a fi de implinit”. De aici se trag si expresiile “ei hai, sa mai golim o sticla” ( atunci, cind preotii, prea avintati in predica lor despre betivi, intorceau nisiparnita care le indica durata discursului) si “mange le sable” (atunci cind marinarii de la cart rasturnau, devreme si deruntant clepsidra, pentru a-si scurta serviciul).
Jünger e atit de pedant, incit din studiul sau nu lipseste nici abodarea tanatica a masurarii timpului. Si aceea face referire tocmai la ceasul cu roti, la masina/mecanism, ceas care e capabil sa ucida. Vezi bombele cu ceas!
Mie, dragostea asta anacronica pentru nisiparnite (Jünger recunoaste ca n-avea prin casa prea multe ceasuri mecanice, iar fratele sau, poetul, chiar niciunul), mi-a amintit de un dispozitiv de percepere a timpului, creat mai acum vreo doi ani, de un coleg olandez. Obosit de interfete digitale si precise, el propunea un tambur mecanic si silentios (conectat, ei bine, da, printr-un microcontroler, la un ceas digital), tambur pe care tu, cel care voiai sa afli cit e ceasul, il intorceai intuiv spre o gradatie orara. Doar ca ceasul opunea rezistenta atunci cind gradatia devenea imprecisa, cind nu corespundea orei exacte (iar calibrarea era facuta la minut!!). O alta forma de percepere a timpului! La fel de intuitiva ca si cea solara, ocupationala, preferata de Jünger. Cu siguranta, insa, putin mai moderna si mai umana fata de ceasul cu roti, ceasul atomic, subatomic si alte diverse tehnologii pentru care omul e doar un mecanism...si-atit.
In cei 100 de ani ai lui, Günter Grass mi-a deschis apetitul pentru Jünger. De Remarque mai citisem cite ceva. Insa despre controversatul Jünger ... nimic, nimicuta. Asa ca l-am inceput cu “Cartea ceasului de nisip” (Polirom, 2001), o colectie de suprinzatoare eseuri despre timp, ceasuri, nisiparnite, mod de viata si tehnologie.Jünger e, inainte de toate, filosof. Iar filosofia, mixata cu entomologia, duce la literatura. O literatura in care insectele sint ceasuri, iar studiul lor produce eseuri. Intii si-ntii despre timp; acela ciclic, pe de o parte, si progresiv, pe de alta. Un timp rotund, o revenire, o aminitire, dar si o scurgere liniara, o speranta umana. Jünger clasifica timpul in doua categorii importante: una cosmica si alta telurica. Cea cosmica apartine naturii, plantelor animalelor si oamenilor din salbaticie care simt, percep timpul. Chiar si grosier. Categoria telurica, moderna, apartine omului cit se poate de urban si care foloseste materia pentru divizarea si masurarea cit mai exacta a timpului.
De aici, ajungem la ceasornice. Iar Jünger porneste de la descrierea ceasurilor solare, intuitive, aproximative si ajunge la cele mecanice, pe care le considera un tribut evolutiv, insa nu si fericit, al descoperirii rotii. Roata care, potrivit lui Jünger, e o inventie geniala, iar ceea ce-i urmeaza (telescopul, masina etc etc) sint simple aplicatii. Si cu toate astea, cu toata inteligenta umana de a stapini materia si timpul, Jünger simpatizeaza cu formele primitive de orientare temporala. In special cu nisiparnita (clepsidra cu nisip), a carei precizie si silentiozitate ii asigura un trai indelungat si suprapus orologiilor mecanice, mult mai precise, dar si mai galagioase.
Asa se face ca ea, nisiparnita, ramine multa vreme un accesoriu important in cabinetele de studiu, in amvoanele bisericesti, dar si la bordul vapoarelor, ca forma de a “arata datoria implinita, fata de cea ce a ramas a fi de implinit”. De aici se trag si expresiile “ei hai, sa mai golim o sticla” ( atunci, cind preotii, prea avintati in predica lor despre betivi, intorceau nisiparnita care le indica durata discursului) si “mange le sable” (atunci cind marinarii de la cart rasturnau, devreme si deruntant clepsidra, pentru a-si scurta serviciul).
Jünger e atit de pedant, incit din studiul sau nu lipseste nici abodarea tanatica a masurarii timpului. Si aceea face referire tocmai la ceasul cu roti, la masina/mecanism, ceas care e capabil sa ucida. Vezi bombele cu ceas!
Mie, dragostea asta anacronica pentru nisiparnite (Jünger recunoaste ca n-avea prin casa prea multe ceasuri mecanice, iar fratele sau, poetul, chiar niciunul), mi-a amintit de un dispozitiv de percepere a timpului, creat mai acum vreo doi ani, de un coleg olandez. Obosit de interfete digitale si precise, el propunea un tambur mecanic si silentios (conectat, ei bine, da, printr-un microcontroler, la un ceas digital), tambur pe care tu, cel care voiai sa afli cit e ceasul, il intorceai intuiv spre o gradatie orara. Doar ca ceasul opunea rezistenta atunci cind gradatia devenea imprecisa, cind nu corespundea orei exacte (iar calibrarea era facuta la minut!!). O alta forma de percepere a timpului! La fel de intuitiva ca si cea solara, ocupationala, preferata de Jünger. Cu siguranta, insa, putin mai moderna si mai umana fata de ceasul cu roti, ceasul atomic, subatomic si alte diverse tehnologii pentru care omul e doar un mecanism...si-atit.
1 comment:
O carte grozava! Am scris si eu despre ea.Ma mira ca nu are celebritate!
Post a Comment