Portocaliu

Cineva spunea (nu ma tin minte cine si nici unde, da’ mi-a placut idea) ca literatura poate dezvolta mult mai fericit dilemele existentiale decit filosofia insasi. E de ajuns, de pilda, sa concretizezi abstractiunea unei idei cu un caz/un personaj/o situatie, ca ideea sa capete forme, perspective si dimensiuni nebanuite. Constient probabil de aceasta idee, Jostein Gaarder foloseste cu succes si empatie literatura (mai ales cea care, aparent, se adreseaza publicului tinar) pentru a expune si analiza nelinisti metafizice. De pilda, la intrebarea despre rostul efemer al existentei, Gaarder ofera in “Fata cu protocoale” (Appelsinpigen, in daneza - Forum, 2004) un raspuns anti-Sofocle ("Ceea ce trebuie să preferi oricărui lucru este să nu te fi născut" – citat, citat de isuciu). Da, intre viata si nimic, viata, oricit de scurta ar fi ea, merita aleasa, fie doar si pentru iubirea pe care o implica (intorcind cumva in oglinda certitudinea lui Preda ca “daca dragoste nu e, nimic nu e”). Pina aici, nimic original, nu?

Ceea ce e original(a) la Gaarder, e insa demonstratia raspunsului sau. O demonstratie simpla, limpede, didactica si dialectica, extrem de cuprinzatoare intre cele doua limite inteligent trasate. Viata, contemplata imaterial, dinspre trecut, de tatal bolnav de cancer care isi asteapta sfirsitul; asta pe de o parte. Pe de alta parte, e viata inspre inainte, cea care urmeaza a fi traita. Scrisoarea pe care tinarul Georg o primeste de la tatal sau mort de 11 ani e legatura dintre existenta si non-existenta, dintre viata si pierderea ei, dintre trecut si viitor. E un fel de telescop Hubble care traverseaza spatiul si timpul si care poate oferi raspunsuri, chiar daca la milioane de ani distanta, la intrebari si framintari originare. Scepticismul parintesc, gravitatea intrebarii “tu ce ai alege?” il pun pe Georg sa evalueze trecutul si sa realizeze cit de semnificative sint uneori intimplari si gesturi banale. Cit de importante si determinante pot fi ele pentru viitor, fara ca acest lucru sa poata fi vazut din prezent. Iar intre cele doua prapastii ale non-existentei (ca in Sonata Lunii), Georg alege viata, dragostea parintilor sai (oricit de efemere sint), convins fiind ca generatie dupa generatie vor crea, impreuna, ceva Unforgettable.

PS. Hotarit, Gaarder suna mult mai bine pe daneza (ruda de singe cu norvegiana), decit pe engleza. E mult mai natural discursul, mai firesc. In acelasi timp, mi s-a parut cumva gresit pretextul cartii: “tu ce ai alege”? Putem alege noi ceva ??