Aristotel pe foarte scurt

Aristotel e un monstru, ca sa spun asa :) Daca vrei sa-l citesti nesistematic, doar din curiozitate, esti pierdut. Are peste 150 de lucrari din domenii atit de diferite, incit e greu de crezut ca opera sa poate avea coerenta: “Despre poeti”, Despre Justitie”, “Despre sanatate”, “Despre suflet”, “Despre placere”, “Despre stiinte”, “Despre specii si genuri”, “Despre animale”, “Despre pitagoreni”, “Despre astronomie”, “Despre magneti”, “Victorii olimpice” etc etc. N-a existat, cred, domeniu pe care Aristotel sa nu vrea sa il cunoasca: uneori prin observatii, alteori prin logica. Asa ca “Aristotle, A Very Short Introduction” (Oxford Paperbacks, 2000) de Jonathan Barnes e un ghid cit se poate de util in opera celui numit “printul filosofilor”.

Pe de alta parte, Jonathan Barnes este profesor de filosofie antica la Universitatea din Geneva si este un exeget al lui Aristotel. Introducerea asta foarte scurta e insa remarcabila: prin continut – ofera un overview succint, dar complet, al celor mai importante preocupari aristotelice; prin structura – traseaza firul ala rosu al coerentei; prin critica – chiar daca ea, critica, e din dragoste; prin stil – aproape literar. E mai mare placerea sa sari impreuna cu Aristotel si Barnes de la logica, la zoologie, de la Jocurile Olimpice, la teoria metafizica, de la politica, la psihologie, iar toate invataturile astea fiind plasate corect, in contextul vremii – adica anii 300 i.Chr. Barnes ne avertizeaza inca de la inceputul introducerii sale ca, daca ne uitam la Aristotel doar de-acum, din timpul prezent, exista riscul de a-l considera pe cit de genial, pe atit de ridicol!!

Ceea ce trebuie sa ne amintim despre Aristotel e ca el a fundamentat stiinta si cercetarea, ca el a dezvoltat logica si a impus limbajul generalizator. La fel de important e ca teoriile sale, mai ales cele despre biologie/zoologie si cele despre logica, au rezistat vreo 2000 de ani, adica pina prin secolul al XVIII-lea. Barnes il considera pe Aristotel nu un creator de gindire sistematizata, ci un teoretician al gindirii sistematice. El, spune Barnes, nu creeaza un sistem, ci ne arata, mai degraba, cum ar trebui sa fie unul!!

Tot Barnes e de parere ca eudaimonia lui Aristotel (concept prezent in cele doua etici ale sale) nu e chiar ceea ce se cheama fericire (hapiness), ci mai degraba un fel de prosperitate (human flourishing) ce poate fi atinsa printr-o intensa activitate culturala. Ar trebui sa trag cu ochiul pe la gramo in legatura cu eudaimonia, da’ ma tem ca serialul lui despre etica nicomahica e mai lung decit introducerea lui Barnes :))

Despre Aristotel ca persona, nici exegetul nu stie multe: “Of Aristotle’s character and personality little is known. He was allegedly a dandy, wearing rings on his fingers and cutting his hair fashionable short. He suffered from poor digestion, and is said to have been spindle-shanked. He was a good speaker, lucid in his lectures, persuasive in conversation; and he had a mordant wit. His enemies, who were numerous, accused him
of arrogance”.

Admiratia lui Barnes pentru Aristotel este, chiar daca din dragoste, una obiectiva. Nu lipsesc din introducere comentarii ironice despre naivitatile lui Aristotel; ca cea a bronzului, exemplu de cauza materiala, ori ca plasarea “animalului de foc” pe luna. Si mai ales Barnes are meritul, asa cum spuneam, de a ne introduce in opera lui Aristotel bucata cu bucata, integrindu-ne in acelasi timp, in intregul ei. Si asta e cu atit mai dificil de facut, cu cit lucrarile aristotelice care au supravietuit sint doar insemnari si note...majoritatea cartilor sale s-a pierdut!!